Miron Pompiliu  – “bunul Mirune” (Mihai Eminescu)   “fire blajina si talent minunat” (Junimea) – “cu glas taraganat si  impleticit, cu un puternic accent ardelenesc, subliniat de gesturi largi de maini ce voiau sa imbratiseze sau sa binecuvanteze” (Eugen Lovinescu) – “Explica asa de frumos” (Maria Bănulescu).

“Pă vremuri or venit dinspre apus, adică dinspre Oradea Mare, căpcăunii. Oamenii aiştea erau ca sălbaticii; că mâncau carnea crudă şi mâncau până şi oamenii pă care-i aflau în drum, mai cu samă pe pruncii lor.  Dă acie oamenii dă pă câmpie or fugit din calea lor pă munţi. După ce-or plecat, oamenii or venit la locurile lor. Mai târziu, zâceau bătrânii, o venit alt popor ce i-o zâs „tătari” şi iar or fugit acei oameni din calea tătarilor prin păduri adânci.  În locul „Tătăroaia”, care-i cel mai înalt loc de fâneţe al satului Brădet, s-o aşezat o tătăroaică cu doi feciori într-o peşteră dă pă lângă vârvu acelui loc. Dă aici să vede tătă Ţara Beiuşului”, notează Miron Pompiliu, în cartea Antologie de cultură populară bihoreană – Legende, potrivit bihorinimagini.ro

Atras de viata culturala si literara, a fost membru al Soc. de lectura din scolile prin care a trecut si al Soc. „Orientul” din Bucuresti. A devenit unul din cei mai statornici si mai activi junimisti, prezent la sedintele saptaminale, la „prelectiunile populare” si in paginile Convorbirilor literare. O prietenie trainica l-a legat de Eminescu, S. Bodnarescu, I. Creanga si alti junimisti.

În 1870, în timpul pregătirii Congresului de la Putna, poetul ajunge în Moldova şi-i cere găzduire lui Miron Pompiliu, secretarul lui Ştefan Micle. Cu această ocazie, profesorul i-l prezentă Veronicăi.

Eminescu îi scrie lui Pompiliu: „ Am decis sa ma intorc in tara peste citava vreme si sa m-arunc iarasi in valurile vietii practice. Mi-e indiferent cum – eu si asa nu pot fi fericit in lume; dar muncind nu-mi vor lipsi trebuintele de toate zilele, precum imi lipsesc adeseori azi. Imi venise intr-un rind ideea, adica-n anul trecut, ca sa cer un ajutor de la „Junimea”, dar am fost in Iasi si m-am convins in persoana cum ca Societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale in sensul strict al cuvintului nu mi-a trecut nici prin minte v-odata ca sa traiesc. Am deci o ruga catre tine. Stiu ca -suparatoare, si numai eu stiu cit m-a costat pina m-am decis a lua condeiul ca sa-ti scriu. Cauta-mi o ocupatie in Iasi – ea poate fi foarte modesta si neinsemnata, caci nu sunt pretentios si stiu a trai cu putin. De vei gasi ceva, scrie-mi, dar nu spune nimanui. Daca s-ar  putea sa traiesc la Iasi, sa lucrez fara sa stie nime, mi-ar parea si mai bine. De nu vei gasi o ocupatiune pentru mine, fa-te ca si cum n-ai fi primit scrisoarea mea, scrie-mi de altele si eu voi tacea. Ma vei intreba poate ca de ce nu m-am adresat catre persoane mai influente, sa imi calc mai mult pe inima pentru a ma adresa la ei. Ei nu cunosc aceste stari sufletesti, la ce sa te expui la oameni, cari prin vorba lor cred ca-ti fac o onoare daca ti-o adreseaza! Voi sa reintru in nimicnicia din care am iesit.” (vara anului 1874)

În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.

1882-01-06… Pe langa vizita domnului Caragiale mai aparuse si domnul Miron Pompiliu care o vizitau pe Veronica.

Dacă ne întoarcem în timp, la Iași, în 5 iunie 1883, după lansarea cu un asemenea răsunet a poeziei Doina Eminescu petrece zile senine, de mulțumire sufletească, împreună cu vechii prieteni, Ion Creangă, Miron Pompiliu i alții.

1884-04-07 Eminescu vine la Iasi pentru a se reface . Terminase tratamentul medical la Ober -Dobling, si dupa o scurta sedere in Bucuresti, dorise sa se intoarca acasa, in orasul dragilor amintiri. Veronica il va astepta la gara. Va sta in gazda la Miron Pompiliu.

1884-12-20  Este internat la Spitalul Sf. Spiridon, de catre Miron Pompiliu.

1886-05-14  Speriat, Miron Pompiliu il informeaza pe Titu Maiorescu despre aceste purtari ale poetului (i se facea rau pe strada, isi pierdea cumpatul, isi spunea cu glas tare gandurile).

1886-09-01 Veronica va pleca la Bucuresti pentru a o ingriji pe Valeria, studenta la Conservator. (…)  Despartirea de Iasi era foarte grea insa isi alina dorul scriindu-le cunoscutilor de acasa : A.C.Cuza, Elizei Conta dar si lui Miron Pompiliu.

Eminescu a fost un membru marcant al Societăţii Carpaţii, a cărei ţintă a fost unirea Transilvaniei cu România. De aceea, va şi brutal desfiinţată în ziua de 28 iunie 1883, când a fost sechestrat şi poetul în „cămeşoiul de forţă” şi dus la sanatoriul lui Şuţu, boala, în starea ei malignă, fiind una iatrogenică, adică dobândită în casa de nebuni. Interesant că eminescologii au ştiu până acum că Societatea Carpaţii şi-a încetat activitatea în 1883. Dovezi proaspete (scoase la iveală de Bogdan C. Dogaru) arată că a fost reînfiinţată în 1884, cu filiale în mai multe oraşe din ţară, inclusiv una puternică, la Iaşi, unde se găsea şi Eminescu. N-ar fi exclus să aflăm că poetul a participat la unele acţiuni chiar în perioada aşa-numitei „morţi civile”, de vreme ce prieteni apropiaţi ca Miron Pompiliu sau Daniel Ilarie Mânăstireanu redevin membri activi.

Henrietta este cea care l-a convins pe doctorul pensionar să aibă grijă de fratele său. Când ea însăţi îl va prelua în grijă proprie pe Miron Pompiliu (probabil, acest „P.” de mai sus), motivând că are experienţa cu fratele său, doctorul Isac se va revolta, va refuza categoric s-o mai secondeze (dar în cele din urmă va veni şi pe lângă acesta).

…

În aceeaşi scrisoare a domnişoarei i se arată, probabil, Henriettei că se are în vedere o tratare a lui Eminescu în străinătate, acolo unde el a mai fost (vezi şi mai jos). În acelaşi timp, Henrietta primeşte o scrisoare şi de la Miron Pompiliu.

…

Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)

…

 Acest zguduitor roman epistolar al Henriettei  a făcut dâră adâncă în conştiinţa publică,  prin el s-a instituit definitiv imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, a Veronicăi Micle drept cauză a sifilisului (şi transmiţându-l mai departe, lui Miron Pompiliu, care-i era, cum crede Henrietta, un fel de amant alternativ), a Corneliei Emilian  ca „mamă a răniţilor” care şi-a sacrificat timpul şi energia pentru a da ajutor. (Nae Georgescu)

Eminescu face cunoştinţă cu Veronica Micle la Viena, în anul 1872 • întors la Iaşi în 1874, poetul însoţit de Slavici, Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu frecventează salonul literar al familiei Micle …

Poetul frecventa într-adevăr “salonul” dnei Micle, dealtfel împreună cu Miron Pompiliu, Samson Bodnărescu, Slavici şi alţii, şi în afară de o îngrijire de exterior, excesivă pentru el, nimic nu trăda o turburare sufletească deosebită.

Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.”

Miron Pompiliu, secretarul Universităţii, îl ţinea la curent cu Veronica, fiind şi confidentul ei. De multe ori în vizită venea cu el şi Mihai Eminescu, care o admira pe frumoasa soţie, discutau, schimbau păreri despre poezii, şi, când avea ocazia de a rămâne singur cu ea, îi fura şi câte un sărut.

Înainte de a se întâlni cu ea, Eminescu o văzuse de două ori, o dată când făcuse o vizită rectorului cu Miron Pompiliu şi a doua oară la Putna, când venise cu rădvanul împreună cu Micle şi cu toată protipendada Iaşului la marea sărbătoare.

Gândul îi fugi aiurea la Iaşi şi la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ştefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iaşi şi plecaseră amândoi pe la rectorul Micle.

Ideea este reluată în 1869, când îi cade în mână portretul poetului cu imaginea lui luciferică, dăruită de Miron Pompiliu, care-i frecventa casa săptămânal ca secretar al recorului Ştefan Micle.

Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle.

Cunostea pe Negruzzi, pe Maiorescu, pe Pogor si pe altii mai batrani, iar din cei tineri pe Samson Bodnarescu, Miron Pompiliu, A. D. Xenopol, si dupa toate semnele, venind la Iasi, tragea la Miron Pompiliu (prieten mai vechi din Bucuresti) sau la Samson Bodnarescu. …

Serile le petreceam adeseori cu Miron Pompiliu si cu Samson Bodnarescu facand lectura ori discutiuni literare la doamna Burla, azi doamna Poni, cateodata, de tot rar, la doamna Micle, pe care Eminescu o stia inca din timpul petrecut la Viena.

Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, alta lui Slavici şi o a treia ,,uneo femei frumoase” (n.n. bănuim Veronicăi Micle)

Se mai afla acolo şi profesorul Miron Pompiliu, angajat secretar la Universitate, iar prin octombrie a sosit şi Ion Slavici căruia poetul îi cedase postul de gazetar la “Curierul”.

Tot la Bodnarescu stateau Miron Pompiliu si Eminescu, care se intorsese mai de mult din Germania. Luam din cand in cand ceaiul la Matilda Cugler, atunci inca sotia bunului nostru prieten Burla.

Pe strada Nicolae Gane nr. 14-16 a existat una dintre casele în care au locuit soții Ștefan și Veronica Micle. Încă din primăvara lui 1873, aici au loc reuniuni literare la care participă Samson Bodnărescu, Miron Pompiliu…

Dreptul de a schimba și a înlătura unele versuri se socotește stabilit și de alți culegători, care nu și-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada ș.a.

La cea icoană sfântă,
Ţin minte, maică-mea
Spre-adâncă-nchinăciune
De mână mă ducea.

Al doilea mare critic literar al literaturii noastre, E.L. s-a născut la Fălticeni, ca fiu al unui profesor (ce şi-a schimbat numele din Teodorescu în Lovinescu); a făcut şcoala primară şi gimnaziul la Fălticeni, „Liceul internat” din Iaşi (profesori: A. Densisianu, S. Mehedinţi, Miron Pompiliu).