Florentina SAVU: Toamnă împărătească

TOAMNĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ

 

Uite, astă-noapte toamna am visat,
Era îmbrăcată precum o prințesă,
Purta un mantou lung și colorat,
Căuta de zor chiar a mea adresă,

 

Avea pentru mine un dar nesperat,
O scrisoare dragă, un răspuns visat
Dintr-o vară dulce în care-am sperat
Să prind trenul vieții, tren accelerat!

 

Ea, maiestuoasă, mi-a întins misiva
Și-apoi a plecat în rădvanul său,
Mă rugam la zei, ba chiar și la Shiva,
În ea să nu fie vești triste, de rău…

 

Îmi doream din suflet iubirea s-o aflu
Chiar dacă acuma vara-mi se trecuse,
Chiar de toamna vieții-și adusese staffu’
Și privirea, și ea, mi se aburise…

 

Și-am aflat citind-o dintr-o răsuflare,
Că singurătatea-mi curând s-o sfârși,
Că veni-va mâine, răsărind din zare,
Acel ce în toamna-mi mult mă va iubi,

 

Pe rugina frunzei vor învia visuri,
În ninsoarea lor s-or naște culori,
În dansul nebun vor izvorî bisuri
Și sub tălpi flămânde se vor naște flori!

 

Nebunia mea atinsese culmi
Și parcă în piele nu-mi mai încăpeam,
Alergam aiurea pe-aleea cu ulmi
Și planuri nescrise în gând făuream…

 

Priveam peste zare cu ochi ca de vultur,
Așteptam cu dor vis să se-mplinească
Și nerăbdătoare dam tur după tur…
Toamna asta fi-va toamnă împărătească!

———————————–

Florentina SAVU

23 septembrie, 2018

Mariana POPAN: Credinţa, dincolo de noi

Credinţa, dincolo de noi

 

Dincolo de raza lunii,
Măi timidă-n zi apusă,
A fost raza soarelui…
Dar de frig, a fost cam dusă…

 

Dincolo de clipa serii,
Peste vârf de culmi din munţi,
Am privit pe-aripa rece
Vântul toamnei dintre punţi.

 

Dincolo de clipa nopţii,
În curând, ea răsărind,
Observat-am clipa sfântă
Din credinţa-mi retrăind.

 

Dincolo de noi, privirea
Ce nu vede c-altădat-
Lasă inima s-asculte
Al tăcerii cânt…uitat…

 

Dincolo de raţiune,
Mai puternic ca-n trecut
E-al credinţei glas şi-i sigur
Despre ce s-a petrecut.

 

Dincolo de firea vremii,
Noi suntem precum am fost:
Suflete umane-n lumea,
Ce se-arată cu folos,

 

Despre existenţa firii,
Care,-n fiecare clipă,
Cu credinţă omul paşnic
Stă prea demn, pe-a lui aripă.

 

Ce-ar putea să fie-n timpuri,
Fără limite şi-n loc,
Decât un răgaz de-odihnă
Şi-un gând vechi, reprins de toc?

 

Ce-ar putea să ne mai spună,
Când iertarea-l învrăjbeşte
Pe un veritabil om?
Asta, Domnul îşi doreşte.

 

Noi să fim precum credinţa:
Din dureri, iar renăscând,
Cum nimic nu ne opreşte
S-ascultăm de Domnul sfânt!

 

Toţi să fim cum suntem astfel:
Pretutindeni, cam la fel,
Cu credinţă, deşi unii
Ne-ar cam diferi niţel.

 

Ce nimic, oriunde-n lume,
Se observă ne-nţeles,
Totul e un strop din toate,
Cum un strop eu am ales.

 

Să nu vrem alese trepte!
Căci din treptele urcate,
Noi voim să fie-n lume,
Câte-un strop cam de la toate!

 

Cum nimic a fost acel
Moşnegel „prea gârbovit”,
Universul-i deget mic
Din ce-au vrut toţi şi …
… nimic nu au găsit…-

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

23 septembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Adoratei mele…

Adoratei mele…

Ce bine știi să îmi asculți tăcerea…
Cum te-nfiori când te ating, virgină…
Mi te descoperi plină de lumină
Și când m-afund în tine,-ți simt durerea…

 

Cântând în șoapte sentimente pure
Cum mă alinți și mi te dărui toată…
Îmi este dor de tine, adorată…
Umbrește-mă, frumoasa mea pădure!

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

23 septembrie, 2018

Silvia URLIH: Dar știu!

DAR ȘTIU !

 

Când
am venit pe lume,
legată de lumină,
eu am crezut o clipă,
că sunt
asemeni ei,
dar,
n-am știut că-n viață,
îmi voi fi eroină,
cum n-am știut că soarta,
mi-e scrisă
de condei.

Ursita șușotește
că-mi sunt
copacul viu,
că rădăcina mea-i răsad
din infinit,
că frunzele mă dor,
pentru că…
mi-e târziu,
că…
în curând voi merge,
de unde
am venit.

 

Mă-ntreb
unde mi-e casa,
cine îmi sunt părinți,
mă-ntreb de rădăcina
și-a regăsit
pământul,
dacă în asfințit
e rai,
dacă sunt sfinți,
dar știu că n-oi muri,
căci
templul mi-e mormântul.

—————————

Silvia URLIH

23 septembrie, 2018

Anatol Covali: Cât timp !…

Cât timp !…

 

Cât timp a trecut ! Incredibil !
Alaltăieri parcă a fost
măcelul acela oribil
ce nu a avut niciun rost.

 

Căci, iată, la fel este totul,
stăpânii-s aceiaşi, ci doar
schimbat-am la cârmă despotul
punând unul mai panglicar.

 

Că liberi suntem e-o minciună.
Trăim izolaţi şi închişi
în carcera asta străbună,
de-o viaţă stupidă ucişi.

 

Trec anii pe rând şi speranţa
cerşeşte în zdrenţe plângând,
scuipată mereu de-aroganţa
călăilor care ne vând.

 

Şi-o cruntă tristeţe e-n toate,
căci mulţi nu mai credem deloc
că-n viaţa aceasta se poate
s-avem şi un dram de noroc !

1992

————————————–

Anatol COVALI

București

 

Emma POENARIU SERAFIN: Cel ce-a plâns acest norod

Cel ce-a plâns acest norod

 

Pe poteca neștiută, dar cuprinsă de-o lumină
Am călcat si eu cu pasul, peste bulgarii tăcuți.
Simt miros de ,, Floare albastră” pe o lacrimă divină
Și cuprinsă de sfială, levitez cu pași desculți.

 

Toate florile și teii se desprind de pe-o cărare
Și miros de nuferi galbeni, dintre stele ce-mi aduc
Unduire de speranță , prin durerile amare
Și m-dună toată-n mine, mă-nfășoară că pe-un prunc.

 

Toți Luceferii pe boltă , nuferi sechestrați în ceruri,
Stele una, după alta, peste noapte se desprind
Gândul meu , pe după noapte , un pitic plecat în geruri
Iar cuvintele , năluce, parcă-adună un colind…

 

Pe un capăt de silabă , lacrima din mine rupe
Iar cuvintele se-așează, în buchete cu mic rod.
Vorbe spuse la-ntâmplare, un vulcan ce nu erupe
Și-l mai caut pe Luceafăr, cel ce-a plãns acest norod.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

23 septembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Înșelări care ne pot pierde

Într-o privire de ansamblu și fără neaparata curiozitate pentru detalii, vom putea spune, „oamenii sunt la fel”. În esență suntem asemănători anatomic, deosebiți în fizionomii și cei care excelează și dau adâncime deosebirii sunt cei foarte urâți, după cum și profilului mental, adâncimea lui, o oferă cei foarte proști. Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de „sus” în „jos”, ele se așează invers, de la rău la bine, și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în „mare”, suntem asemănători. Dar aceasta asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate.

Oamenii nu sunt asemănători, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importanță, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel și, în vorba Francezului, „trăiască diferența”.

Acestea fiind spuse este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele.

În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești se poate vedea limpede importanța fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor oamenii pot trăi decent, sau pot trăi sordid.

Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine „autosuficiența”.

Este manifestarea plenară, fără acoperire a unei stări sinistre, autosuficiența, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul, „cine nu mă iubește mai mult decât pe copii, frați, mama, nu este vrednic de Mine” Matei 10;36. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui.
37. Cine iubește pe tata ori pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.Matei 10;31.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Înșelări care ne pot pierde”

Nina TĂRCHILĂ: Cântecul meu stins …

Cântecul meu stins…

 

ce toamnă galben-otrăvită-mi curge-n sânge!
bolnavă de singurătăţi întortocheate,
de freamăt aspru-n visele nebune
şi de iubiri ce nu pot fi uitate!
prin ea, ca printr-o noapte-ntunecată,
îmi vântur rătăciri fără sfârşit
şi nu găsesc lumină să mă-ndrume
către un colţ de cer mai liniştit.
gem îngeri ţintuiţi în amintire
pe drumul meu desperecheat de tine,
se-nvârt în cercuri vulturi pândind prada
iar să-i alunge nu mai are cine.
mi se izbeşte-un dor nebun de gânduri,
se descompun cuvintele în şoapte
de să le-auzi devine imposibil …
te duce toamna asta mai departe,
tot mai departe, cântecul meu stins!
învăţ să mor călcând prin scrum de îngeri,
îngenunchez ca ultimul învins,
te-aștept dar în cuvinte nu-ți mai spun.
în gânduri doar se zbate-un dor nebun.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

23 septembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Apus răstignit

APUS RĂSTIGNIT

 

Am mai vorbit cu voi și altădată
de țara cu povești nemuritoare
unde dispar copacii dintr-odată
sub cerul care plânge în izvoare.
Mor crengile căzute la pământ,
rămâne un deșert de disperare,
copaci răzleți, cu crengile în vânt,
se zbat lângă pădurea care moare.

 

Zburând departe, frunzele căzute
rămase-n urmă după defrișare,
ajung deasupra sfintelor redute
încă mai stând de veghe la hotare.
Prin zidurile reci se-aud suspine
ducând cu ele marea provocare
a gloriei postume din destine
ce nu-și găsesc odihna trecătoare.

 

Ieșite-acum din mitice morminte,
rămase peste timp în neuitare,
ascultă plânsul doinei în cuvinte
venite din pădurea care moare.
Biet trecător, cu sufletu-mpietrit
și lacrima rămasă între pleoape,
privesc apusul zilei răstignit
unde dispar copacii dintre ape.

———————————————–

Corneliu NEAGU

23 septembrie, 2018