Alex ȘTEFĂNESCU: O autoare care merită citită – Lucia Olaru Nenati

Ştiaţi că Ion Veniamin Adrian, „secretar al comisiei botoşănene care a decis angajarea tânărului Eminescu în postul de copist la cancelaria Consiliului Judeţean Botoşani, la 7 noiembrie 1864”, a fost, de-a lungul scurtei lui vieţi, luptător pentru cauza Unirii, proprietar al primei tipografii din Botoşani, editor al ziarului local „Tearra de Sussu”, profesor, revizor şcolar, director de liceu, poliţist al oraşului, deputat, director al camerei de comerţ, autorul unui abecedar ilustrat? Ştiaţi că Emil Diaconescu, redactor al revistei „Junimea Moldovei de Nord”, care a apărut la Botoşani un an şi jumătate, începând cu 5 ianuarie 1919, a făcut ulterior o carieră frumoasă de istoric (profesor la Liceul Internat Iaşi, conferenţiar şi profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, doctor în litere şi doctor docent în geografie istorică, cu specializare la Paris) şi că a trăit până la 1 octombrie 1978, la Iaşi? Ştiaţi că un scriitor din Botoşani, Const. Iordăchescu, mare admirator al lui Eminescu, a scris cele mai emoţionante pagini în favoarea rivalului lui Eminescu, Macedonski: „Precum Eminescu n-a putut fi cunoscut de marele public decât după ce a fost pierdut, la fel, o conspiraţie surdă şi înverşunată a oprit popularizarea operelor lui Macedonski.”

Toate aceste informaţii revelatoare şi emoţionante, ca şi mii de alte asemenea informaţii, se află într-un volum masiv, cu caracter enciclopedic, publicat nu demult de o cercetătoare din Botoşani, Lucia Olaru Nenati: „Arcade septentrionale”. Autoarea are, după cum dovedeşte, printre altele, chiar titlul volumului, un anumit patetism, ceea ce o face vulnerabilă într-o lume în care totul se relativizează şi persiflează. Dar este un patetism autentic şi, în plus, se bazează pe o competenţă impresionantă în ceea ce priveşte istoria culturii locale.

Lucia Olaru Nenati nu se visează, obsesiv, în spaţiile marilor culturi, aşa cum se visează doamna Bovary în sălile de dans cu policandre de cristal din Paris. Ea are ceva din modestia copacilor care, acolo unde s-a întâmplat să crească, acolo înfloresc şi fac fructe, acolo îşi întind rădăcinile în adâncul pământului şi caută substanţe hrănitoare, acolo îi protejează pe oameni de dogoarea soarelui.

Adevărul este că a şi avut noroc, întrucât uitatul de lume Botoşani, unde locuieşte, nu este chiar un teren steril din punct de vedere cultural. Dacă ne gândim numai la Eminescu şi Iorga ne putem face deja o idee despre anvergura cercetărilor pe care le poate întreprinde acolo un iubitor al trecutului. Dar Lucia Olaru Nenati merge cu investigaţiile şi mai departe pentru a aduce în prim-plan oameni de valoare despre care noi, cei de azi, nu mai ştim aproape nimic.

–––––––––

Alex ȘTEFĂNESCU

București, octombrie 2018

Adriana POPA: Taina scrisului (75) – Oglindirea propriei personalități

„Iar acolo, totul tăcea”, constată feciorul de împărat, ajuns în tărâmul Tinereţii Fără Bătrâneţe şi-al Vieţii Fără de Moarte, acest tărâm al absolutului în care armonia a ajuns la un nivel atât de înalt de perfecţiune, încât nu mai e nevoie de gest sau de cuvânt. Ori, tipic umană este nevoia omului de a-şi oglindi propria personalitate în subiectivitatea celorlalţi, prin intermediul cuvântului.

Cuvântul, prin caracterul său obiectiv, dar şi prin categoria sa estetică individuală, produce realitate. O realitate care se reflectă în om, creat imperfect, trăind într-o societate imperfectă, în care valoarea e înlocuită de nonvaloare, adevărul de minciună, libertatea de lanţuri.

„Iubesc umanitatea, dar spre surprinderea mea, cu cât o iubesc mai mult în general, cu atât ţin mai puţin la oameni în particular, ca indivizi”, spunea Dostoievski în „Fraţii Karamazov”. La începutul timpului, Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva în Edenul primordial. Aici nu exista durere, boală, suferinţă, moarte. S-a dovedit însă că universul propus nu era compatibil cu natura umană, de aceea omul a simţit inconştient nevoia de schimbare şi singura modalitate de a o realiza a fost încălcarea poruncii divine.

Omul este sediul înfrângerii şi al neantului. Omul este o variantă a lui Icar, dar o variantă infinit inferioară originalului. Ce frumos ar fi fost ca miturile să nu se prăbuşească! Ce frumos ar fi fost ca idealurile să rămână nealterate!

De ce scriu? Scriu pentru că sunt o fiinţă revoltată în sensul exprimat de Albert Camus în eseul „Omul revoltat”. Literatura este o taină. Literatura este o revelaţie, unii scriitori ne pot spune că au aripi şi pot zbura! Literatura este o expresie a frumuseţii şi a visului.

Scriu, scriem, ca să renaştem şi să ne regăsim pe noi înşine. Ulise, în infern, a sacrificat animalele, pentru ca umbrele să-şi regăsească existenţa. În acest sens s-ar putea înţelege că scrisul ar putea fi şi un sacrificiu. Necesitatea jertfei este explicată de Mircea Eliade: „În creaţie era divinitatea care se sacrifica pe sine; şi în alte episoade creaturale din miturile omenirii se sacrifica fiinţa cea mai dragă, un alt fel de a formula jertfa de sine”. Ideea jertfei se regăseşte în „Meşterul Manole”, drama lui Lucian Blaga, într-un monolog de tip faustian: „Lăuntric un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat.”

De ce scriu? Scriu pentru că mie îmi este dor! „Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”. (Nichita Stănescu) Literatura, muzica, arta, sunt îngeri luminoşi cu dor de pământ.

Cu dor de iarbă strivită, verde, sub tălpi.

Scriu, scriem, pentru a împărtăşi celorlalţi gânduri şi sentimente, pentru a nu strivi „corola de minuni a lumii”. Trăim într-o societate meschină, în care „prin simplul fapt că face parte din mulţime, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate că ar fi fost un individ cultivat; în mijlocul mulţimii, devine un instinctiv, prin urmare un barbar”, spunea Sigmund Freud în lucrarea „Psihologia colectivă şi analiza eului”.

De ce scriu? Scriu pentru a călători în timp, pentru a aboli timpul istoric, pentru a rămâne „veşnic tânăr înfăşurat în manta-mi”. La fel ca feciorul de împărat din basmul „Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte” care atinge absolutul – un absolut care se pare că îl copleşeşte – şi, prin redescoperirea „stării de dor” străbate invers drumul de la infinit la finit, pentru a se reîntoarce la condiţia umană şi a se contopi cu originile.

Scriu, scriem, pentru a ne contempla propriul suflet, pentru a ne regăsi prin cuvânt. În societăţile arhaice exista răspunderea faţă de cuvânt. Odată rostit, cuvântul se încărca de sugestii magice, demiurgice şi nu mai putea fi luat înapoi. Dobândind o existenţă proprie, el se putea întoarce împotriva subiectului rostitor, instituindu-se. Cuvintele sunt fiinţe vii, ele păstrează o latură divină. Scrisul? Scrisul este o taină, „nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!”

–––––––

Adriana POPA

Timișoara, septembrie 2018

Viorel ROMAN: Patriarhia Ucrainei

Patriarhia Ucrainei

1991, după independenţa Ucrainei şi prăbuşirea Uniunii Sovietice, fostul ierarh al Patriarhiei Moscovei Filaret Denisenko, a înfiinţat o Biserică Ucraineană, autoproclamându-se patriarh, ceea ce a dus la excomunicarea lui de către Moscova. Acuma Constantinopolul a decis să-l „restabilească în funcţia sa ierarhică“. Acuma Biserica sa, este cea mai importantă din Ucraina, tot mai multi se identifică drept enoriaşi ai Patriarhiei Kievului. Relaţiile dintre aceste două Biserici slave sunt tensionate mai ales dupa anexarea Crimeei de către Rusia si conflictul separatist prorus, care s-a soldat cu peste 10.000 de morţi. Pana acuma.

„Acţiunile Constantinopolului vor aduce un prejudiciu catastrofal, în primul rând pentru ortodocşii din Ucraina. Ceva teribil va începe“, spune purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ruse al carui Sfant Sinod se va reuni la 15 oct. pentru a „apăra interesele ortodocşilor“ în cazul unor tulburări religioase în Ucraina. Pentru Departamentului de Stat al SUA decizia Patriarhului ecumenic Bartolomeu e o decizie religioasă si „ … noi susţinem dorinţa oricărui popor de a-şi mărturisi religia după cum doreşte, să aibă libertate şi recunoaştere şi să o facă în mod paşnic“.

Constantinopol versus Moscova

1030 de ani de la Botezul poporului Rus in apele Nistrului, la porunca Marelui Cneaz Vladimir cel Mare si Sfant (978-1015), cel asemeni Apostolilor (Владимир Святославич), cu prilejul căsătoriei sale cu Ana, fiica împăratului bizantin Romanos al II-lea, e in acest an o mare sarbatoare. Simfonia dintre Tarul pravoslavnic si Biserica sa, Rusa, a fost inlocuita in anul revolutionar 1917 cu o simbioza cu statul marxist-leninist, ortodoxo-comunist, al Sfântului Proroc Amos (sec. VIII î.d. Hristos) din Vechiul Testament si emulii sai atei din sec. XIX-XX, Marx, Engels, Trotzki, Lenin, Stalin, o pseudo religie cu promisiuni de rai milenar pe pamant.

Dupa 1989 rusii, condusi de vizionarul Mihail S. Gorbaciov, renunta la marxism-leninismul inspirat de la Prorocul Israelului Amos si sub presedintele Federatiei Ruse Vladimir Putin, patriarhul Kirill al Moscovei si al Intregii Rusii se intalneste cu papa Francisc in februarie 2016 la Havana unde ei dau un Comunicat comun istoric, fara precedent de la Marea Schisma, din anul 1054.

Patriarhul rus si papa constatata in „Relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale al fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane“ ca „Nu suntem concurenți, ci frați.“ In aceasta atmosfera Putin e intampinat la Sfantul Muntele Athos ca urmas al imparatilor bizantini, el ii depaseste pe toti, de la Sf. Vladimir la Boris Ieltin, de aceea patriarhul Kirill il numeste pe Putin „o minune dumnezeiasca“, piatra de temelie a refacerii unitatii crestine. Asta influenteaza fireste si Sinodul Bisericilor Ortodoxe din iunie 2016.

In Ucraina, care își declara 1990 independența în Uniunea Sovietică, reapare conflictul a cinci orientări crestine: cei din vest sunt cu Roma, cei din est cu Moscova, unii pentru Constantinopol, alți pentru America, sau autocefalie la Kiev. Patriarhul grec de la Constantinopol, Bartolomeu depasit de avântul lui Putin si Kirill, tergiversează soluționarea disputei dintre Biserica ucraineană din cadrul Patriarhatului Moscovei si cererea de autocefalie, fundament al unui naționalism de rău augur, cum vedem deja la procesiunea (крестный ход) a 250.000 de moscoviti șicanată la Kiev.

O retrospectiva

Principatul lui Vladimir cel Mare si Sfant are 17 mitropoliti, din care 15 greci, poate de aceea slavi traia intr-o „dubla credinta“, pravoslavnica dar si cu vechiile credinte. Invazia mongola, tatara din 1237 distruge Kievul si ii supune pe rusi pana in 1480. In acest timp mitropolitul rus se muta la Vladimir, apoi Moscova, devine mai important ca principele, pentru ca avea privilegii si garanta fidelitatea fata de Marele Han al Hoardei de Aur, care scutea Biserica Rusiei Mari de impozit. In vest, principele Galitiei obtine de la Constantinopol o Mitropolie a Rusiei Mici, pe langa cea a Rusiei Mari de la Moscova. Aceste Mitropoli au constituit doua puncte de plecare in dezvoltarea religioasa a slavilor din vechiul popor Rus.

In acest timp papa de la Roma indemna la cruciade inpotriva tatarilor care au imbratisat Islamul. Asa ca Polonia elibereaza Galitia in anul 1349, dar aceste lupte de eliberare erau umbrite de disensiunile dintre ortodocsi si romano-catolici, ultimii proclamau suprematia ritului latin, conform Conciliului de la Lateran IV. Lituanienii elibereaza Volhynia, Kievul, Cernigovorul, o parte din Smolensk si restabilesc Mitropolia veche de la Kiev cu mitropolitul Roman (1355-1362).

Stapanirea lituanienilor de la Marea Baltica la Marea Neagra incurajeaza Moscova. Sf. Sergius de Radonetz indeamna la lupta si binecuvanteza pe Dimitrij Donskoi 1380, inainte de lupta de la Kulikovo Pole, care deschide moscovitilor ofensiva inpotriva tatarilor. Astfel s-au format pe de o parte doua orientari religioase, iar pe de alta parte dorinta de unitate in lumea slavilor orientali, ceea ce s-a realizat la Conciliu de la Florenta. Dar scurt timp, pentru ca Vasilij II il alunga pe mitropolitul Izidor, respinge Unirea si pune Moscova pe picior de razboi cu Roma si Constantinopolul.

Marele Cneaz Vasilij II,

a cărui lungă domnie (1425–1462) a fost afectată de cel mai mare război moscovit din istoria veche rusă, e cap nu numai al Bisericii Ruse ci si al Ortodoxiei adevarate, al intregii Crestinatati. De atunci mitropolitii sunt numit de Marele Cneaz al Moscovei. Ivan II se declara Tar (Caezar) si de la casatoria cu Irene Paleologul si succesor al Imparatilor Bizatului.

Ordinul Teuton recunoaste titlul de Tar in 1473. Asa se ajunge la Moscova ca „a treia Roma“ si ca Tarulul „seamana cu toti oamenii, insa prin puterea sa el se aseamana lui Dumnezeu. El e vicarul lui Dumnezeu, e Capul suprem al Statului si Bisericii“, dupa Iosif de Volokolmsk. Ruperea de Roma si Constantinopol voita de Vasilij II nu era insa urmata de slavii orientali de sub stapanirea polono-lituaneana, care primesc de la Roma un Mitropolit, care nu e recunoscut de Moscova si fiecare teritoriu ramane cu Mitropolitul sau.

Asa apare ideea unui Patriarhat slav care sa uneasca aceste doua Mitropoli. 1576 aparuse la Roma chiar ideea transferarii Patriarhatului de la Constantinopol, ajuns sub sultanul turc, la Moscova, o cale de inoire pe linia Conciliului de la Florenta. Un sinod la Constantinopol 1590 confirma Patriarhatul Moscovei c pe al cincilea scuan al Bisericii Ortodoxe, dar „Rusii albi“ sau „Rusii mici“, adica ucrainienii, au decis in Sinoade episcopale la Brest-Litovsc, 1595/6, sa se desprinda de Constantinopol Sultanului si patriarhului sau grec si sa se uneasca cu Roma, luand de baza unirea Conciliului Florentin.

Moscova n-a stat pasiva la aceasta orientare spre vest si a mobilizat adeptii Constantinopolului si mai ales pe cazaci. Asa a aparut in regatul polono-lituan doua Biserici a slavilor orientali, una orientata spre Roma si alta spre Moscova si spre Constantinopol. Atat Regele Poloniei cat si Tarul Rusiei se confruntau mereu cu contestatari. In Polonia uni voiau spre vest, Roma, alti spre est, Moscova. In Rusia uni voiau spre sud, Kiev, Constantinopol, alti nici nu voiau sa auda de asa ceva.

Treptat fascinatia culturii occidentale determina rusii in sec. XVIII sa se deschida mai ales germanilor protestanti. La sfârșitul sec. al XVII-lea și la începutul sec. al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă Rusă se extinde. In 1688 Mitropolia Kievului e transferată de sub jurisdicția Constantinopolului sub aceea a Moscovei. În următoarele două secole, eforturile misionarilor ruși s-au întins de-a lungul Siberiei până în Alaska și mai apoi în Statele Unite. Protestantismul era anticatolic, asa ca nu numai ca nu era primejdios pentru ortodocsi, ci se puteau imprumuta arme impotriva Romei. Tarul Petrul cel Mare a mers pe acesta linie modernizatoare fara occidentalizare si a degradat Patriarhatul la rang de Mitropolie, careia i-a creat un „Regulament duhovnicesc“ dupa sistem protestant, care prevedea ca Biserica sa fie condusa de un Sfant Sinod, astfel Biserica Ortodoxa Rusa a devenit un Departament al Statului.

Tarina Ecaterina II ocupa Polonia, ii persecuta pe unitii cu Roma, tolereaza insa pe romano-catolici si ocupa Crimeea, Noua Rusie si deschide dupa Pacea de la Kuciuk Kainargi, 1774, pretentia de a-i inlatura pe turci la Constantinopol. Vezi Proiectul Grec si Chestiunea Orientala. „A treia Roma“ cunoaste in sec. XIX un nou avant in vremea Tarului Alexandru I dupa Napoleon, a Congresului de la Viena si Sfantei Aliante. Curente noi cu radacini in Occident: traditionalistii, occidentalizantii, slavofilii.

Politica ortodoxa a Tarului Nicoai I a fost rigida fata de ucrainienii si bielorusii uniti, a caror dioceze au fost suprimate in 1829. Romano-catolicii sunt tolerati, dar supusi presiunilor in vederea reorientarii spre Ortodoxie. Dar cand expansiunea Moscovei parea in stare sa ajunga la Constantinopol si chiar mai mult decat atata, occidentul se trezeste si in Razboiul Crimeei ii convige pe rusi ca merg pe o cale gresita.

Razboiul Crimeei

1953/6 s-a dus si in sfera spirituala, de o parte erau slavofilii iar de cealalalta catolicii si protestantii. Refuzul violent al Conciliului de la Florenta i-a astfel sfarsit la rusi. Tarul Alexandru II aboleste sclavia taranilor si egalitatea tuturora in fata legii. Apar nihilismul si ideile socialiste. Traditionalistii, slavofilii si discipoli lor au continuat pe linia apologetica a Rusiei si Bisericii Ortodoxe, antiocidentale. Intelectualii sec. XIX cauta sa depaseasca decalajul est-vest prin performante creative. Dostojevski, Tolstoi, dar mai ales Solovev, construeste o punte intre Ortodoxie si Catolicism, renunta la combaterea Romei prin reveninrea la recunoasterea Constantinopolului, dar si a Romei, caci accepta unirea cu Biserica Romei.

Tarul Nicolai II ramane pe pozitii, in numele lui Dumnezeu, impotriva oricarei inoiri, pana cand in 1917 este detronat Tarismul si Biserica Ortodoxa Rusa revine sub V.I. Lenin la Patriarhat. Antioccidentalismul ortodoxo-comunistilor si a Bisericii ruse ramane insa nealterat, mai ales ca s-a instalat o noua pseudo religie, superioara Revolutiei Franceze si Lumii Noi, America. Moscova rosie nu numai ca nu renunta la ideea celei de „a treia Roma“ si a Imparatiei Universale, ortodoxo-comunismul, ci visa la o Imparatie universala, ce depasea cu mult planul tarist. Occidentalii raspund cu o politica cunoscuta deja din Razboiul Crimeei.

Fara indoiala Rusia trebuie sa revina in Europa crestina. Asta se intampla cu „perestroika“ si „glasnosti“, renuntarea la marxism-leninism si la Lagarul ortodoxo-comunist, dar SUA, e depasit de evenimente. Dupa prabusirea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice apar bisericile nationale, a ortodocsilor bielorusi, din Kazagstan, din Moldova, toate fidele patriarhatului moscovit. Numai estnii se rup de Moscova. După eşecul de dupa 1989, când lumea aştepta refacerea unităţii creştine, a urmat o perioadă de lehamite şi de promovare, fără tragere de inimă, a unităţii tehnico-economice mondialiste, fără Dumnezeu: modernizare (laică) fără occidentalizate (religioasă). Ăsta e mărul discordiei, nu conflictele politico-religioase din Ucraina ne asigură Putin.

După 1990, când Ucraina își declara independența în Uniunea Sovietică, am avut ocazia să fiu martor in Ucraina, la Cernautz, direct și personal la conflictul a cinci orientări religiose atunci incompatibile, care au generat situația tensionată de azi, cei din vest, Lwiw, Lemberg, catolicii, sunt cu Roma, cei din est, sunt rușii pravoslavnici, cu Moscova, unii Pravoslavnici sunt pentru Constantinopol / Istanbul, alți pentru o mitropolie din America / Canada, fara a-i uita firește pe ultra-naționaliști autohtoni, care vor ca centru religios al tuturor ucrainenilor, un Kiev autocefal.

2018

7 sept., Vladimir Legoida, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ruse, a postat pe rețeaua Telegram un mesaj în care numește trimiterea emisarilor dinn SUA si Canada la Kiev ca fiind „nimic mai mult decat o invazie brutală, fără precedent, a teritoriului canonic al Patriarhiei Moscovei”, urmând cu amenințarea că „acestă acțiune nu poate rămâne fără răspuns”. Conducătorul Departamentului de Relații Externe, Mitropolitul Ilarion Alfeyev, a declarat că Sinodul Bisericii și-a exprimat protestul și cea mai adâncă indignare față de numirea la Kiev a episcopilor chemați din Occident de către Patriarhia Ecumenică din constantinopol.

Decizia a fost luată fără consimțământul Patriarhiei Ruse și astfel constituie o grava violare canonică, fiind interzis ca o Biserică ortodoxă să intervină in afacerile interne ale alteia, a mai spus mitropolitul rus: „Patriarhia de la Constantinopol este acum în mod deschis pe o cale a războiului. Și nu este un razboi doar împotriva Bisericii Ruse, nu doar împotriva poporului ortodox ucrainean; este de fapt un răzoi împotriva unității întregii ortodoxii.”

Mitropolitul Ilarion Alfeyev a vorbit împotriva modului „rău și perfid” în care este derulat proiectul autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică, iar din acest motiv, „Biserica Ortodoxă Rusă nu va accepta această decizie. Vom fi nevoiți să ieșium din comuniunea cu Constantinopolul, apoi Constantinopolul nu va mai avea dreptul să pretindă întâietatea în lumea ortodoxă.” În momentul de față se vorbeste deschis la Moscova despre ruperea relațiilor cu Patriarhia Ecumenică, dacă aceasta din urmă va proclama autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.

Bartolomeu, patriarhul grec de la Constantinopol / Istanbul, cetatean turc, e pus oarecum in umbra de avântul ruso-pravoslavnicilor Putin si Kirill și a tergiversat soluționarea disputei dintre Biserica ucraineană si Patriarhatul Moscovei și a întregii Rusii. Sinodul Bisericilor Ortodoxe din Creta, 16-27 iunie 2016, precedat de întâlnirea dintre papa Francisc și patriarhul Kirill, Havana, 12 februarie 2016 si comunicatul lor comun privind „Relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale al fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane“, sunt cadrul în care poate fi soluționat și acest conflictul. Declarația papei și a patriarhului Moscovei, unica și fără egal în ultimul mileniu, constanta lapidar „Nu suntem concurenți, ci frați.“ Dacă asta îi unește pe catolici și ortodocși, cu atât mai mult ea este valabila pentru descendenții Fericitului Vladimir cel Mare si Sfânt.

https://www.academia.edu/2…/Viorel_Roman_Europa_Crestina.pdf

http://www.logossiagape.ro/…/12/viorel-roman-ucraina-si-ru…/

https://www.facebook.com/LOGOSsiAGAPE/

Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: Taina scrisului (76) – Drumul către nesfârșit

Am fost întrebat mereu de când scriu. Sunt medic, de o viață tratez trupul, am vindecat mii de oameni și totuși am simțit că este prea puțin. Am început să scriu, în versurile mele se regăsesc gândurile, suferințele, durerile oamenilor, lacrimile lor. Fiecare rețetă este o poveste reală, un strop din viața unui om.

Cine sunt… M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni, uneori mă regăsesc nicăieri. Nu, nu mi-am pierdut rădăcinile și asta m-a salvat ca om. De când mă știu, când mă plimbam pe malul Jiului visam să citesc, să scriu, să mor pe țărmul mării. La 6 ani am fost internat într-un sanatoriu aproape doi ani. Acolo am învățat să citesc. Citeam mult, la 7 ani trăiam poveștile și poemele lui E.A. Poe. Atunci am hotărât să fiu medic, să înlătur suferința. Am ajuns pe malul mării, sunt medic, scriu, ce poate fi mai frumos.

Și totuși, de ce scriu… Scriu ca să pot respira. Știi, atunci când tratezi un om, medicul adevărat ia cu el suferința omului bolnav în sufletul lui. Și asta o face mereu, zi de zi. Fiindcă asta îmi este menirea și destinul, lacrima și chinul.

Tatăl meu a fost preot, în acele grele vremuri, a reușit să ridice o biserică. Copil fiind mă întrebam atunci, eu ce voi face când voi fi mare. Și m-am făcut medic. Au trecut ani, mulți, puțini, e greu acum de spus. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții, a stărilor de conștiință, să pot respira.

Improvizez pe claviatura creației, pășesc în profunde căutări existențiale, creez o stare, scriu poezii, o analiză atentă a clipei, a bolii, o incizie în scop terapeutic, o stare de singurătate generatoare de conflictuale introspecții. Sunt peste tot și pretudindeni, dezamăgit mă întorc mereu în mine, căutând, întrebând.

Comunicare, comuniune, cuminicare-obsesia unui suflet. Fiind român sunt pretutindeni.
Mai bătrân și mai tânăr decât lumea, trăiesc cu vremurile toate laolaltă. Desenez inscripții pe nisipul eternității cu degetele înfiorate sub lumina purpurie a zilei. Am două mii de ani și o zi, deci sunt copil, pot să mă joc, nu? Nu ofer poeme, comunic stări, spre meditare profundă. Fericirea durează doar o clipă, tratând pacienții, bolile și sufletele lor, vreau să creez o clipă eternă.

Trăind lângă tatăl meu, logic, gândurile, poemele mele au simboluri și inspirație biblică. Au o notă mare de neliniște, un torent de întrebări, Sfânta Cruce, toate trăirile, nu am venit ca să stric ci să împlinesc cuvântul Lui. Calea, Adevărul și Viața, lumina dintâi din care Demiurgul ne-a întrupat și care ne locuiește. Cerul-ocean iar marea un fluid curgând necontenit spre infinire pe pământul incendiat. Am întins într-o zi mâinile către cer, erau aspre de întrebări, a rămas cuvântul răstignit pe o cruce. Știi, pe cruce și cuvintele plâng. Sunt o pană ce visează pe o coală albă, nu sunt nici far și nici lanternă, sunt doar o scânteie.

Zilnic, la cabinet, le citesc pacienților din poemele mele, arătând drumul iubirii, e un zbor nesfârșit, iubirea e verb, e acțiune, e umilință, e dăruire. Îmi caut calea ascuns între gânduri, ruga îmi dă puterea de a merge mai departe. Prin vers mă mărturisesc, mă dărui complet și ard în propria ființă în căutări de construcție a iubirii și scriu…

Trăiesc și mă scriu. În 2015 am întâlnit un om minunat, scriitorul-editor Ștefan Doru Dăncuș. A apreciat și apoi a publicat primul meu poem de versuri numit „Lacrimi”.
Analiza literară realizată de criticul G. Coandă și ulterior de alți critici literari mi-au confirmat drumul ales. Ce a urmat, a fost o minunată poveste ce continuă și astăzi.

–––––––––––––

Dr. Viorel BIRTU-PÎRĂIANU

Cernavoda, septembrie 2018

George SMARANDACHE: Taina scrisului (74) – Continuă să scrii !

M-am născut, la data de 29 septembrie 1965, la dispensarul din comuna Coteana, judeţul Olt, România, la ora 04:20, când încă nu începuseră să cânte cocoșii am făcut cunoștință cu această lume, după ce draga mea mamă, Sofia, mă plimbase în pântecele-i binecuvântat, prin comună timp de 9 luni. Așa se face, că atunci a avenit pe lume primul copil al familiei Smarandache, adică subsemnatul! Copil, blond si ochi verzui-căprui care odată ce a învățat mersul pe jos, nu i-au mai stat picioarele, bătând mai întâi ulițele comunei, apoi drumurile patriei și nu in ultimul rând ale străinătății, până am ajuns în Noua Zeelandă… dar m-am și întors la locul de baștină.

La 8 ani, pășeam pe treptele școlii și am fost întâmpinat, alăture de colegii mei, de doamna învățătoare Păune Eugenia. Dânsa a fot cea care ne-a introdus în tainele abecedarului și ne-a învățat să scriem primele cuvinte. Așa că am absolvit școala primară și gimnazială la Școala Generală Coteana, apoi am luat drumul orașului pentru a urma liceul. După cum spuneau întelepții satului, „N-ai carte, n-ai parte!”, așa că am luat lumea în piept și am plecat la Slatina. Doamne, când îmi amintesc ce chin a fost pentru tata să-mi găsească uniformă școlară și pantofi. Eram așa de „dezvoltat” că tot ce probam nu era bun. Nu din cauza mușchilor, ci a construcției mele firave și nu în ultimul rând a piciorului care nici acum nu a depășit măsura 37.

La liceu, am fost un oropsit de soartă. M-au pus numai în prima bancă să văd și eu ce se scria pe tablă. Așa că, adio fițuici și copiat la lucrări, la teze, și uite așa am fost nevoit să mă pun burta pe carte ca să nu-l fac de râs pe tata. Adevărul este că îmi plăcea să studiez! Și cum stăteam cam slăbuț cu partea financiară, din trimestrul al III-lea am început să-mi meditez colegii care erau în pragul corigenței. Și așa, mai făceam rost de ceva bănuți cu care îmi mai cumpăram o carte sau devoram zilnic câte un ecler și gâlgâiam un cico.

Ce putea fi mai bun la acea vreme pentru un țânc venit de la țară? Toate au trecut ca un fum și am ajuns la vârsta adolescenței, despre care nu am timp să povestesc, poate într-o carte, nu știu… Cert este că am plecat cu entuziasm la școala militară îndrăgostit fiind de uniformă. Fratele mamei era militar de carieră și eram fascinat de ținuta lui, încât într-o seară de sâmbătă când au venit pe la noi la țară și au tras o petrecere zdravănă, i-am tăiat toți nasturii de la veston și i-am ascuns într-un borcan de sticlă, undeva prin fundul grădinii!!!

Am servit patria cu stoicism până în anul 2002, când am decis să trec în civilie. Am intrat în cultură ca și angajat al unei instituții din Slatina unde am întâlnit oamenii de excepție lângă care am avut onoarea să lucrez. Aș dori să amintesc două persoane deosebite: Nicolae Truță și Visi Berzovis Ghencea, oameni care au purtat stindardul culturii oltene și nu numai, dar care, din păcate, ne-au părăsit prea devreme.

Referitor la scris. Păi, ce să spun? M-am apucat într-o zi să aștern ceva pe hârtie. Îmi era dor de comuna mea, de ulițe de oamenii simpli și minunați unde cunoscusem frumusețea vieții și așa… colegul meu Valeru Ciurea m-a rugat să-i dau să citească mâzgălelile mele. A doua zi a venit la mine în birou și mi-a zis: „Continuă să scrii!” Și iată că în decembrie 2010, la târgul de carte „Gaudeamus”, lansam primul volum de proză: „Lumea satului, Monografie povestită”. La început, au fost și critici la adresa cărții, în contextul în care majoritatea scria science fiction, eu am „îndrăznit” să mă întorc la „opinci și praful de pe ulițe”. Însă, în scurt timp, au început să apară și încurajări dar și schimbări de opinii, chiar din partea acelora care mă criticaseră, și astfel am mai scris încă două volume de proză: „Lumea satului – Ţarina şi drumul de asfalt” și „Lumea satului – De la uluci, la porţi de fier şi gard de ciment”.

Apoi a urmat prima piesă de teatru, „Măgura” regizată de Andra Negulescu, în rolul principal Claudiu Bleonț, piesă care s-a bucurat de un real succes, atât în țară cât și peste hotare, fiind jucată la Auckland, Noua Zeelandă și Londra în Marea Britanie. Următoarea piesă de teatru a fost „Nebuniile dragostei”, o comedie regizată de Dan Tudor, avându-i ca protagoniști pe: Marius Bodochi, Claudiu Bleonț, Adriana Trandafir, Monica Davidescu, Anca Sigartău, Gabriel Fătu. Cea de-a treia piesă de teatru pusă în scenă este „Zvonul”, piesă la care încă se lucrează și sper să fie bine primită de public ca și celelalte.

Deodată, cum scriam proză și teatru, am simțit că m-a cuprins nostaligia și între cele două genuri literare, am început să scriu și poezie. Așa au apărut de-a lungul anilor câteva volume: „Versuri despre Poesie, Suflete, cărunt la tâmple”, „Ochii sufletului, toamna”, „Călător printre cuvinte”. Dar nu am terminat încă resursele și iacătă, anul acesta urmează să apară o nouă piesă de teatru „Fluturele alb” și un nou volum de poezie, bilingv, româno-englez „Cântarea cântărilor” sub egida Academiei Româno- Australiene.

Dar nu m-am limitat doar la atât și am mai avut colaborări pentru promovarea culturii și valorilor culturale românești peste hortare. Astfel, am realizat o serie de emisiuni în direct la Madrid, în urma cărora a rezultat și o carte „Peregrinări de suflet, cultura românească din Oltenia la Madrid” – interviuri şi videoconferinţe – Craiova, Slatina – Madrid. Cea mai mare bucurie am primit-o de la prietenii din Auckland când și-au botezat trupa de teatru după piesa „Măgura” pe care am montat-o împreună cu Claudiu Bleonț (și cu ei, desigur!”) în Noua Zeelandă. Îi urmăresc, și în calitate de „naș” sunt foarte mândru de activitatea lor. Îi respect și îi iubesc enorm”

Pe viitor, vreau să mă maturizez, dar se pare că nu prea reușesc, copilul din mine mă domină. Îmi place viața, îmi place tot ce mă înconjoară, cu bune și cu rele, iubesc soarele și luna și tânjesc după pădure și drumul prăfuit de la țară. Îmi doresc să scriu un roman, dar aștept să mă mai coc puțin, încă nu mă simt destul de pregătit. În schimb, mai scriu o poezie, o piesă de teatru și uite așa mai capăt experiență. Încerc să fiu un personaj care încă mai caută frumusețea vieții și trăiește cu speranța că într-o bună zi oameni vor redeveni oameni și vor realiza că „spiritualul” contează mai mult decât latura materială!

–––––––––––-

George SMARANDACHE

Slatina, septembrie 2018

Sergiu Barbuța: Tinerii artiști de pe Valea Prutului – laureați ai festivalului de folclor și tradiții populare „Cununa Munților 2018” Asău, județul Bacău

În data de 7 octombrie 2018, în localitatea Asău, județul Bacău, România, a avut loc cea de-a doua ediție a Festivalului de folclor și tradiții populare „Cununa Munților 2018”, organizată de Asociația Culturală „Ca La Noi”, (a cărui președintă, Camelia Roșu, o distinsă doamnă care promovează de 15 ani tradițiile strămoșești, de cântec și dans popular).

Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Consiliul Județean Bacău, Primăria și Parohia Ortodoxă din Asău. La deschiderea acestui festival, a avut loc o slujbă religioasă la Monumentul militarilor din Asău, săvârșită de un sobor de preoți, avându-l în frunte pe părintele Paraschiv Banciu.

După finalizarea ceremoniei religioase, pe stadionul din localitate s-a dat startul festivalului propriu-zis, care a avut ca invitați numeroși oaspeți din România, Republica Moldova și Ucraina. Evenimentul a consemnat noi succese pentru tinerii artiști vocali și instrumentiști de pe Valea Prutului, din satele Costiceni și Vancicăuți, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți. Astfel raionul Noua Suliță a fost reprezentat la acest festival de Ansamblul folcloric „Ghiocelul” de la Casa de Cultură din Vancicăuți, coordonat de prof. Vladimir Rață, iar delegația ucraineană a fost condusă de fotoreporterul Sergiu Barbuța, vicepreședintele Societății Bibliotecarilor Bucovineni – Cernăuți.

Membrii ansamblului au avut o prestație apreciată la unison de membrii juriului dar și de publicul prezent la spectacol. Evident, prestația acestora a fost încununată și de succes. Toți cei care au urcat pe scenă și au susținut momente artistice și recitaluri au fost răsplătiți cu diplome de merit și trofee de către organizatorii evenimentului.

În ceea ce privește artiștii nouasulițeni, aceștia au avut onoarea și bucuria de a fi premiați de către consilierul Dumitru Brăneanu, președintele Uniunii Scriitorilor, filiala Bacău și îndrăgitul interpret de muzică populară Grigore Gherman, originar din regiunea Cernăuți. În același timp, poetul Dumitru Brăneanu, a adresat un mesaj cald tuturor participanților. Felicitând tânărul ansamblu din Ucraina domnul Brăneanu a lansat și ideea de a se organiza în anul viitor la Bacău o școală de vară pentru elevii din regiunea Cernăuți.

A consemnat,

Sergiu Barbuța, vicepreședintele Societății Bibliotecarilor Bucovineni – Cernăuți.

Anatol COVALI: Dar acum…

Dar acum…

Mă opresc privind mereu în urmă
şi revăd urcuşul meu bizar,
care chiar dacă-n curând se curmă
va sfârşi făcând din pisc altar.

A fost greu. Destinul n-a fost darnic.
Pe poteci mi-a pus abrupte stânci.
Deseori vedeam că e zadarnic
zbuciumul din luptele pe brânci.

Dar acum în urma mea sunt norii.
Ceru-ntreg e un azur imens.
Împlinirea îmi inundă porii
şi mă simt nucleu încins de sens.

Şipotele lacrimilor mele
au secat demult şi-n locul lor
îşi trimite undele spre stele
al iubirii răcoros izvor.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 octombrie, 2018

Alexandra GĂLUȘCĂ: Aş vrea să rămân în toamnă

Aş vrea să rămân în toamnă

Aş vrea sa rămân în toamnă,
Pe plaja pustie şi palidă
Să-nalț un lampion pe aripi de vânt,
Alb, scris cu dor în cuvânt,
Să-l dea cocorilor în zare,
Să-l ardă-n plete pe altare
Poate dorința-mi vei îndeplini,
Să rămân cu tine doamnă,
Prezenta la scurgerea timpului,
În clepsidra Universului,
Din vară în toamnă,
Pe nisipul verde-cărunt,
De scoici şi alge invadat
Şi-n amintiri ce s-au păstrat

Aş vrea să rămân în toamnă,
Căci mie, de ce îmi este dat,
Să plec cu sufletul neîmpăcat,
Să mă smulg din vraja mării
Să mă lupt cu frigul iernii,
Când încă mă simt iubită
Si de tine toamnă răsfățată
Aş vrea sa rămân în toamnă
Să mă bucur de ale tale roade
De clipele de iubire, calde

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

6 octombrie, 2018

Corneliu NEAGU: Fulgerul

FULGERUL

Soarele din vârful de stejar
mai privea câmpia înc-odată,
se opreau în tufe de mărar
dorurile-ntoarse din armată.

Fetele din poartă se foiau
prinse între cute de-ndoială,
zvonuri retrezite coborau
scările cu trepte în spirală.

Visuri de amor necuvenit,
cu arome încă negustate,
ajungeau din spațiul infinit
între sânii dornici de păcate.

Dar un fulger care a căzut
din adâncul fără nici-o pată,
aduna sub umbra unui scut
dorurile-ntoarse din armată.

———————————————–

Corneliu NEAGU

12 octombrie, 2018

Alin CUCURUZAN: Cuvinte-frunze

Cuvinte-frunze

Prin ochii încețoșați
ai dimineții de octombrie
văd frunze adunate
una în alta,
strângându-și amintirile
pentru ultima călătorie…
…retoric și banal,
plângând agonic
sepulcrul drumului,
cuvintele-frunze,
înșirate de-a lungul zilelor,
își lasă, la răspântii,
visele adormite,
ca semne de trecere
pasageră
prin timp.

—————————————

Alin CUCURUZAN

11 octombrie, 2018