M-am născut, la data de 29 septembrie 1965, la dispensarul din comuna Coteana, judeţul Olt, România, la ora 04:20, când încă nu începuseră să cânte cocoșii am făcut cunoștință cu această lume, după ce draga mea mamă, Sofia, mă plimbase în pântecele-i binecuvântat, prin comună timp de 9 luni. Așa se face, că atunci a avenit pe lume primul copil al familiei Smarandache, adică subsemnatul! Copil, blond si ochi verzui-căprui care odată ce a învățat mersul pe jos, nu i-au mai stat picioarele, bătând mai întâi ulițele comunei, apoi drumurile patriei și nu in ultimul rând ale străinătății, până am ajuns în Noua Zeelandă… dar m-am și întors la locul de baștină.
La 8 ani, pășeam pe treptele școlii și am fost întâmpinat, alăture de colegii mei, de doamna învățătoare Păune Eugenia. Dânsa a fot cea care ne-a introdus în tainele abecedarului și ne-a învățat să scriem primele cuvinte. Așa că am absolvit școala primară și gimnazială la Școala Generală Coteana, apoi am luat drumul orașului pentru a urma liceul. După cum spuneau întelepții satului, „N-ai carte, n-ai parte!”, așa că am luat lumea în piept și am plecat la Slatina. Doamne, când îmi amintesc ce chin a fost pentru tata să-mi găsească uniformă școlară și pantofi. Eram așa de „dezvoltat” că tot ce probam nu era bun. Nu din cauza mușchilor, ci a construcției mele firave și nu în ultimul rând a piciorului care nici acum nu a depășit măsura 37.
La liceu, am fost un oropsit de soartă. M-au pus numai în prima bancă să văd și eu ce se scria pe tablă. Așa că, adio fițuici și copiat la lucrări, la teze, și uite așa am fost nevoit să mă pun burta pe carte ca să nu-l fac de râs pe tata. Adevărul este că îmi plăcea să studiez! Și cum stăteam cam slăbuț cu partea financiară, din trimestrul al III-lea am început să-mi meditez colegii care erau în pragul corigenței. Și așa, mai făceam rost de ceva bănuți cu care îmi mai cumpăram o carte sau devoram zilnic câte un ecler și gâlgâiam un cico.
Ce putea fi mai bun la acea vreme pentru un țânc venit de la țară? Toate au trecut ca un fum și am ajuns la vârsta adolescenței, despre care nu am timp să povestesc, poate într-o carte, nu știu… Cert este că am plecat cu entuziasm la școala militară îndrăgostit fiind de uniformă. Fratele mamei era militar de carieră și eram fascinat de ținuta lui, încât într-o seară de sâmbătă când au venit pe la noi la țară și au tras o petrecere zdravănă, i-am tăiat toți nasturii de la veston și i-am ascuns într-un borcan de sticlă, undeva prin fundul grădinii!!!
Am servit patria cu stoicism până în anul 2002, când am decis să trec în civilie. Am intrat în cultură ca și angajat al unei instituții din Slatina unde am întâlnit oamenii de excepție lângă care am avut onoarea să lucrez. Aș dori să amintesc două persoane deosebite: Nicolae Truță și Visi Berzovis Ghencea, oameni care au purtat stindardul culturii oltene și nu numai, dar care, din păcate, ne-au părăsit prea devreme.
Referitor la scris. Păi, ce să spun? M-am apucat într-o zi să aștern ceva pe hârtie. Îmi era dor de comuna mea, de ulițe de oamenii simpli și minunați unde cunoscusem frumusețea vieții și așa… colegul meu Valeru Ciurea m-a rugat să-i dau să citească mâzgălelile mele. A doua zi a venit la mine în birou și mi-a zis: „Continuă să scrii!” Și iată că în decembrie 2010, la târgul de carte „Gaudeamus”, lansam primul volum de proză: „Lumea satului, Monografie povestită”. La început, au fost și critici la adresa cărții, în contextul în care majoritatea scria science fiction, eu am „îndrăznit” să mă întorc la „opinci și praful de pe ulițe”. Însă, în scurt timp, au început să apară și încurajări dar și schimbări de opinii, chiar din partea acelora care mă criticaseră, și astfel am mai scris încă două volume de proză: „Lumea satului – Ţarina şi drumul de asfalt” și „Lumea satului – De la uluci, la porţi de fier şi gard de ciment”.
Apoi a urmat prima piesă de teatru, „Măgura” regizată de Andra Negulescu, în rolul principal Claudiu Bleonț, piesă care s-a bucurat de un real succes, atât în țară cât și peste hotare, fiind jucată la Auckland, Noua Zeelandă și Londra în Marea Britanie. Următoarea piesă de teatru a fost „Nebuniile dragostei”, o comedie regizată de Dan Tudor, avându-i ca protagoniști pe: Marius Bodochi, Claudiu Bleonț, Adriana Trandafir, Monica Davidescu, Anca Sigartău, Gabriel Fătu. Cea de-a treia piesă de teatru pusă în scenă este „Zvonul”, piesă la care încă se lucrează și sper să fie bine primită de public ca și celelalte.
Deodată, cum scriam proză și teatru, am simțit că m-a cuprins nostaligia și între cele două genuri literare, am început să scriu și poezie. Așa au apărut de-a lungul anilor câteva volume: „Versuri despre Poesie, Suflete, cărunt la tâmple”, „Ochii sufletului, toamna”, „Călător printre cuvinte”. Dar nu am terminat încă resursele și iacătă, anul acesta urmează să apară o nouă piesă de teatru „Fluturele alb” și un nou volum de poezie, bilingv, româno-englez „Cântarea cântărilor” sub egida Academiei Româno- Australiene.
Dar nu m-am limitat doar la atât și am mai avut colaborări pentru promovarea culturii și valorilor culturale românești peste hortare. Astfel, am realizat o serie de emisiuni în direct la Madrid, în urma cărora a rezultat și o carte „Peregrinări de suflet, cultura românească din Oltenia la Madrid” – interviuri şi videoconferinţe – Craiova, Slatina – Madrid. Cea mai mare bucurie am primit-o de la prietenii din Auckland când și-au botezat trupa de teatru după piesa „Măgura” pe care am montat-o împreună cu Claudiu Bleonț (și cu ei, desigur!”) în Noua Zeelandă. Îi urmăresc, și în calitate de „naș” sunt foarte mândru de activitatea lor. Îi respect și îi iubesc enorm”
Pe viitor, vreau să mă maturizez, dar se pare că nu prea reușesc, copilul din mine mă domină. Îmi place viața, îmi place tot ce mă înconjoară, cu bune și cu rele, iubesc soarele și luna și tânjesc după pădure și drumul prăfuit de la țară. Îmi doresc să scriu un roman, dar aștept să mă mai coc puțin, încă nu mă simt destul de pregătit. În schimb, mai scriu o poezie, o piesă de teatru și uite așa mai capăt experiență. Încerc să fiu un personaj care încă mai caută frumusețea vieții și trăiește cu speranța că într-o bună zi oameni vor redeveni oameni și vor realiza că „spiritualul” contează mai mult decât latura materială!
–––––––––––-
George SMARANDACHE
Slatina, septembrie 2018