Ecoul
Ecou de suflet,
ecou de gând,
amintiri legate de crește-ngânând.
Ecou de urlet,
de sărut,
foc mocnind în aşternut.
Ecou ce spargi dureri în stânci
lăsând ridurile-adânci,
prin ceață
deschizând firide,
gânduri ce umblă în haită, desprinde!
Inimă, ce bați cifrat,
un cod morse,
neregulat,
ecoul tău, întors târziu,
când va veni, n-o să mai fiu!
———————————
Simona ȘERBAN
28 octombrie, 2018
Ca un fir de iarbă
Lângă mine respiră
ușor o bătrână
Ține ca un fir de iarbă
viața în mână
Privesc pierdută prin
fereastră afară
Cum anotimpurile
vieții zboară-zboară
Ca-ntr-un carusel ziua
schimbă noaptea mereu
Mie mi-a rămas în suflet
doar Dumnezeu
Ai mei sunt departe
într-o altă țară
E mult de când i-am
îmbrățișat ultima oară
Timpule hain viața mi-ai
furat din stele
Am plătit în diamante
lacrimile mele
Trec anii-ncet eu însumi
sun bătrână
Și țin ca un fir de iarbă
viața în mână
———————————
Lidia STAN
28 octombrie, 2018
CEASUL DINTRE NEGURI
În ceas de amurg,
ascult cum neguri mate
mă suspină în descânt
cu muguri de ispite mă îmbie
nuferii pe lacul
în pas de menuet fremătând
dintr-a nopții fragede ramuri
rupem frânturi de gând …
limbile ceasului ce măsoară eternități
pierdute-n alte dimeniuni și planuri
cântă delirul atâtor dimineți
trăite în fiori
sub ghețuri reci
visând la nopți crepusculare
într-ale patosului sacre lanuri …
adio moarte eu ți-am spus deja
sunt veșnica văpaie care arde
în sfeșnicul nopții tutelare
pe altarul unui Empireu vivant
aflat la margine de soare !
—————————–
Cristian Gabriel VULPOIU
28 octombrie, 2018
Aburul viu
Din sâmburele trupului se ridică sufletul
mai presus decât fiinţa la nemurire,
aburul viu se pătrunde cu duh
şi Dumnezeu suflă deasupra lui
descântecul universului.
Un halou de uimire despică cerurile
cu arbori de lumină
ce îngheaţă limba de piatră a norilor,
sub ei alunecă ploile soarelui.
Ziua odihneşte în oglinzi de ape
tristeţea fuge de sine-n imagini
nelocuite de viaţă,
fără nicio înviere.
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
28 octombrie, 2018
UMBRA
” De dor de tine mâna mea o pun
pe zidul peste care umbra ți-ai lăsat-o”
Și toate vorbele din suflet umbrei mi le spun
Deși ea poate să-mi răspundă, „măi…ciudato!”
O umbră poate fi iubirea dintre noi,
O umbră ce dansează cu iuțeală și zglobiu,
Ea n-o să fie ștearsă nici de vânt ori ploi
Pentru că locul i l-am memorat și încă-l știu…
M-apropii cu sfială de-acel zid
Și umbra mea o las să cadă peste-a ta,
E-o îmbrățișare obținută cam perfid
Dar…mi-ntreține vie flacăra…
Îmi amintesc de visurile noastre
Când se strângeau în brațe drăgăstos,
Pe-atunci nu existau umbre sihastre
Ci doar realități dulci de frumos,
Conturul umbrei tale-n minte ți-am păstrat,
La fel mimică, înălțime, buze ce șopteau
Cuvinte magice ce-atât m-au tulburat
Și care până-n suflet, toate-mi
pătrundeau.
Văd clar prin timp și-ți simt toată iubirea
Care prin ochii mei, aură se cernea
Dar nu știu cum și când i s-a ruinat zidirea
Și nici n-a mai rămas întreg nimic din ea,
Nu știu nici până azi vina cine o poartă
Însă gândesc că chiar nu-i important
Fiindcă atunci când vorba e de soartă,
Nu mai există, sigur, niciun vinovat!
———————————–
Florentina SAVU
27 octombrie, 2018
GENIUL
Statui căzute de pe soclu
cu ochii rezemaţi pe cer
citesc poeme fără titlu
în versuri pline de mister.
Din ritmurile lor celeste
şi rime prinse pe contur
îşi lasă magica poveste
în ochii din granitul dur.
Se rupe vraja neştiută
pe locu-n care au căzut,
un geniu urcă în volută
pe soclul încă nevăzut.
Lumină sacră se adună
pe chipul geniului curat,
revin statuile-mpreună
pe socluri fără de păcat.
Din locurile regăsite
recită versurile-n cor,
dispar temutele ispite,
nălucile sinistre mor.
O lună plină se ridică
lângă pădurea de stejar,
îndrăgostiții, fără frică,
din sărutări își fac altar.
———————————————–
Corneliu NEAGU
28 octombrie, 2018
Ascult tăcerea
E plin văzduhul de tăceri
Penumbre îți acopăr chipul,
Sub soarele adânc și rosu
Respiră plaja și nisipul.
O dezmierdare văd,de valuri,
Și luptă surda, mi se pare
Meduzele corale poartă
Tăcerile din fund de mare.
Și sufletul tăcând o clipa
Parcă în piatră se preface,
Un zbucium uriaș ne cere
Ca plată tot atâta pace?!
Violeta SECOȘAN CADAR
Timișoara
Malul Prutului atinge cerul
Nemurirea nu se câștigă decât cu sfinții
Pământul Basarabiei fiind lacrimă amară,
Fiică pierdută și sacrificată la masa durerii
Malul Prutului atinge cerul ce ne separă.
Doamne, Te chem și stinge-ne focul cel noros,
România este Mama cuvântului tainic duios,
Ion și Doina au cântat cu lacrimi fără de păcat
Și au aprins făclii pe urmele călăilor ce ne-au secat.
Privesc câmpia noastră însorită a libertății
Cât vor mai plânge înstrăinați în lume frații?
Sfântul, Ștefan, Domn cel Mare crucile veghează,
”Nu vă lăsați, adun iar oastea până se înserează!”
———————————
Claudia BOTA
27 septembrie, 2018
Condamnare
Taci…
Șoaptele vrăjite ale tăcerilor tale
sunt susurul stelelor
clipocind cuminți
pe Calea Lactee…
Iar visul albastru
înhămat la Carul Mare
este armăsarul furat din herghelia
sălbaticilor mele dorințe.
Când îți voi putea dovedi vinovăția,
te voi condamna la carcera grea
a îmbrățișărilor mele…
Între noi
Între noi,
lanuri de doruri date în pârg…
Șoaptele tale,
urme cu miros de levănțică
și buzele
rostind neascultate rugăciuni…
Între noi,
ochii tăi,
flăcări arzânde,
minuni…
Sferice
Cuvintele acestea sferice
rostogolindu-se pe toboganul minții
asemeni unor bile de popice…
La capătul drumului
entuziasm ori descurajare;
până și gândurile,
cocori străvezii mereu țipând
se lovesc unele de altele atinse
de tacul de argint al destinului.
Doamne,
din câte invizibile,
minuscule sfere
m-ai creat pe mine,
suspinătorul de pe planeta albastră
și câte
rotunde lacrimi mi-ai pus
în burduful peticit al sufletului?
Cu degetul dai de-a dura
planetele…
Mă întreb dacă nu cumva
și viața și moartea nu sunt altceva
decât două invizibile,
concentrice sfere.
La marginea nopții
Dacă am putea locui
dincolo de hotarele luminii,
la marginea cea mai îndepărtată a nopții…
Acolo doar zâmbetul tău
ar răsări printre întredeschisele buze,
în rest,
totul ar fi negru înflorit,
un ținut fără urme și umbre.
La fiecare pleoapă
mi-ar crește cinci degete
pentru a-ți putea pipăi, fierbinte,
conturul.
Voi avea atât de mult timp
pentru a te cunoaște
încât inevitabil
mă voi îndrăgosti de tine,
iar tu
te vei cuibări în căușul
palmei mele mereu alergând
pe colinele epidermei tale. Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”
Românie răstignită
Românie răstignită, oare cum te mai ridici ?
Hoți au rupt din tine viața ,te-au tâlhărit muritor,
In democrația asta, tre’ să taci ce-ai vrea să zici
Și mai am o zi zăbavă și mai am un rest de dor.
Românie răstignită cazi pe cruci și te-amețești
Ca un cal ce-i dus la târguri și e căutat la dinți,
Nu mai poți să-ți mângâi pruncii , nu mai știi nici să-i iubești
Mamă despletita-n vremuri, la mezat te-au scos bandiți.
Românie răstignită, ce mai poți tu să promiți ?
Numai sufletul săracul, nici acela nu-i al tău.
E vândut pe frunze-n vânturi , precum Iuda, pe arginți
Când a dat pe Mielul Lumii, când l-a dat pe Dumnezeu.
Românie răstignită, iar te-ai stins de lângă noi,
Unul ți-a cântat prohodul, un nebun în erezie.
Și cu rânjetul pe față s-a întors cretin spre noi :
– Ați pierdut brațele mamei, voi români de Românie !
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
26 octombrie, 2018