Mariana Zorița TURDA: Dacă aș putea

DACÃ AȘ PUTEA

 

Dacã aș putea,
Aș pleca desculțã
Spre tine !
Dacã aș putea,
Mi-aș lua…
Însoțitoare Luna !
Dacã aș putea ,
M-aș îmbrãca…
Cu cerul…
Iar cãlãuze…
Mi-ar fi stelele !
Dacã aș putea ,
M-aș urca
În Carul Mare
Și aș ruga vîntul…
Sã mã zboare
Peste mãri si țãri
În brațele tale !
În prag de Crãciun
Ți-aș cînta
Colinda iubirii !
Cu privirea ta…
Mi-aș oblojii
Rãnile durerii !
Din omãt…
Aș face așternut
Pentru a-mplinii iubirea !
Iar cu cãldura buzelor
Aș topi ghetari…
Dacã…așa
Aș ști cã te am !

Sarmato PC.IT.
19 .12. 2015

————————–––––––

Mariana Zorița TURDA

Miriam Nadia DĂBĂU: Versuri

Mă chemi

peste înălțimile albe
și frunțile cărunte
ale munților bătrâni,
printre zborul condorilor
liberi
și păsărilor de noapte…
Te pierzi ca un copil,
între apusul albastru
și-un ocean de ape
și mă chemi să plutim
printre stânci colțuroase,
printre ierburi amare
și păsări de noapte!

Mi-e frică de înălțimi
și de jocul de-a zborul
printre păsări de noapte
și condorii liberi…
Inima mea nu te-nțelege
și caută locuri mai calde
unde poți să visezi
să alergi, să te bucuri!

Vino, iubite, zborul meu
nu e greu ca al tău
Ci doar un balsam pentru
Inimi pierdute!

19 decembrie 2018

 

Poveste…

                                (Cu prietenie omului de cultură, Ioan Popoiu)

 

În visele mele
ești prinț de iluzii,
Un Hamlet suav
și fără cuvinte.

Prinț de Danemarca
sună frumos…
cu sufletul mare
și multe iubiri.

Îți place aventura
o scrii în poeme,
iar lumea trecută
O vezi printre gânduri.

Te-mbeți de miresme
Pe scenele lumii
Și florile iubirii îți
mângâie chipul.

Ești șoaptă și dor …
o frumoasă poveste
în castele ascunse
de Isolda aprinse.

Un Tristan fericit
ce timpul îl cheamă
s-aleagă iubirea
Din visele nopții.

Chem cerul și marea
să ai binecuvântarea
razelor de lumină
scrisă pe piatră, de
stâncă ascunse!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

Franța, Paris

20 decembrie, 2018

Continue reading „Miriam Nadia DĂBĂU: Versuri”

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre biserică și cei ce sunt în afara ei

În “Pateric”,această comoară fără egal a Ortodoxiei, exista următoarea relatare.

“Se spune pentru avva Agathon, că s-au dus la dânsul auzind că are dreaptă și mare socoteală. Și vrând să-l cerce de a se mânia, i-au zis lui: tu eșți Agathon? Am auzit pentru ține că ești curvar și mândru. Iar el a zis; ei bine, așa este. Și i-au zis lui: tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăși: tu ești Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Și l-au rugat pe el, zicând:spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis ție le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit? Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu.”

În această scurtă apoftegmă din Pateric se cuprinde o înțelepciune și cale de trăire ale căror adâncimi ne copleșesc.

Prin viată sa îmbunătățită Avva Agathon mărturisea și modul în care, ca oameni, cădem în păcat și modul în care, cu mila lui Dumnezeu, putem ieși din păcat și merge la viață.

Învățătura avvei Agathon ne arată că înaintea oricărui păcat se găsește o cădere în Credință, o separare de voia lui Dumnezeu. Iar aceasta înseamnă învățătură greșită, incompletă, pe scurt “erezie” și sectarism.

În primul rând diavolul îl luptă pe om prin gânduri necredincioase, gânduri care pun la îndoială sau, mai rău, oferă “alternative” la voia lui Dumnezeu.

Așa au fost amăgiți protopărinții noștri și așa au ajuns să fie alungați din Rai. Iar acest “model” este urmat de necuratul de atunci încoace cu tot mai multă furie și din nefericire, cu tot mai mare “succes”.

Toate ereziile, de la arianism și până la actualele “secte”, introduc o “alternativă”, o “mică” modificare. Aceste inovații sunt ispitele întinse de cei mai periculoși dintre demoni, ”demonii teologi”. Ei știu mai bine ca orice pământean “scripturile” și, folosind citate trunchiate și luate din context, îi amăgesc pe cei slabi de înger. Nu întâmplător orice discuție cu un “sectant” va sfârși prin a fi o adunare de citate scripturistice luate din context. Nu întâmplător, prin acest model, s-a ajuns la aproape treizeci de mii de “secte”, una mai “credincioasă” Scripturilor decât alta, (în închipuirea lor). Iar unele dintre secte sunt atâta de “credincioase” Scripturilor că au ajuns să nu mai fie creștine! De aceea este peste măsură de important ca „Scripturile”, înțelesul lor, să îl dobândim în Biserică, conform Tradiției și experienței duhovnicești a Marilor Părinți.

Ereziile, aceste ispite demonice, caută să acopere și direct să încurajeze dorințe sau înclinații păcătoase pe care le avem. Pe care le avem fiind moștenitori ai naturii căzute a protopărinților noștri. Căci noi nu am moștenit “păcatul” lor, noi am moștenit natura lor căzută, căci alta nici nu puteau să ne transmită.

Prin urmare ereziile, adică “sectele”, fac lucrul cel mai rău, despre care avertiza avva Agathon, ne despart de Dumnezeu. Iar asta este devastator! În practica sectarilor căderea cea mai mare o reprezintă mândria lor luciferică, mândrie de care nici măcar nu sunt conștienți. Ei se afla în acest fel sub o dubla amăgire: mândria și devastatoarea confuzie dintre smerenie și mândrie. Sectarii își imaginează ca sunt smeriți, își imaginează că superficialele lor cântări sunt lauda adusa lui Dumnezeu și își imaginează că maculatura cu care au înlocuit scrierile Sfinților Părinți îi va așeza în Rai. Iar pentru asta ei au renunțat la rugăciunile Bisericii, tăgăduiesc Sfânta Jertfa, tăgăduiesc mijlocirea Maicii Domnului, a Sfinților, tăgăduiesc Sfintele Icoane și Sfintele Moaște. În locul acestei splendori Dumnezeiești, așezată de Apostoli pe Trupul și Învățătura Mântuitorului, ei au așezat păreri prostești și minciuni demonice. Vai de capul lor!

Păcatele sunt comise de toți oamenii și în foarte multe feluri. Aceasta este rău, dar cel mai mare rău este persistența în păcat și în final, “îndrăgirea” păcatului; starea la care păcatul ajunge a fi socotit stare normala, dacă nu direct “virtute”. Iar acest lucru este datorat exact ereziei, ”sectei”, care, despărțindu-ne de Dumnezeu și de Biserica Lui, Biserica Ortodoxă, face cu neputință îndreptarea, regretul pentru păcat, pocăința. Căci deplina pocăință și deplina iertare nu pot fi căpătate decât prin mărturisire, hotărâre de a nu repeta păcatul, rugăciune de iertare și Împărtășire cu Sfintele Taine în Biserica Ortodoxa..Nu există alt mod.

Iar cu aceste lucruri în gând putem contempla marele dar pe care l-am primit și pe care îl avem în Biserica Ortodoxă, Trupul lui Iisus: de a putea aduce laudă, mulțumire și rugăciune lui Dumnezeu.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Din nou despre biserică și cei ce sunt în afara ei”

Pr. Radu BOTIȘ: Naşterea Domnului Iisus

Cuvântul ,,Crãciun” este înrudit cu termenul latin ,,creatio” din limba latinã cultã. In acest fel a înteles poporul roman ,,crãciunul”, ca o creatie pentru cã Nasterea Mântuitorului este unicã si nouã prin ea însãsi. Coboarã Dumnezeu în lume pentru a rezidi lumea.


Aceasta este Taina Craciunului, începutul unei noi creatii prin Adam cel nou.


Pruncul ,,mititel, înfãşat în scutec de bumbãcel” vine din nou la cumpãna dintre ani apropiindu-ne de raiul ceresc.


Iisus Hristos se naste pentru fiecare dintre noi în micuta pesterã din Bethleem spre împãcarea noastrã cu Dumnezeu-Mielul care va ridica pãcatul lumii. In acea noapte plutea misterul asteptãrii. Ingerii din cer încep sã cânte spre uimirea pãstorilor si acelor din împrejurimi. Mãrire întru cei de sus, pe pãmânt pace, între oameni bunã voire. Cei trei magi de la rãsãrit aduc Pruncului nou nãscut aur, smirnã si tãmâie.


Aşa cum steaua a condus pe cei trei magi la Bethleem, colindele noastre ne conduc prin credinta si viata curatã spre acelasi Iisus Mântuitorul, fiecare prin colind ajungem sã devenim vestitori ai Naşterii, Lumina Bucuriei Divine.

Crãciun Fericit românilor de pretutindeni!

———————————–

Preot stavr. Radu BOTIȘ

Ulmeni, Maramureș

20 decembrie, 2018

 

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Daruri

DARURI

 

Sub geamurile lumii colinda cerne iarăși
Și Lerui ler bătrân slavindu-și datul firii
Aprinde steaua care arată drumul bun
Ca magii să ajungă la ieslea Mântuirii

Lăcașul de-ndurare cernând lumina vie
Deschide poarta vieții pentru eternitate
Răscumpărând ce-a fost și ce va fi să fie
Urcarea pe Golgota căzând sub greutate

Fecioara ia la piept comoara hărăzită
Deși știe că-n suflet e- o sabie de sânge
Și pune bucuria peste altarul lumii
Un dar neprețuit ce inima-i va frânge

S-au scuturat zăpezi peste lăcașul sfânt
Ca darul să ne fie curat și de folos
Iar Nașterea să-aducă lumina împăcării
Și inima s-o facem un leagăn lui Cristos

Sub bradu-mpodobit magii să vină iar
Cu daruri de iubire ca smirna și tămâia
Să nu uitam că-n lume e totul trecător
A noastră este clipa, a Lui e veșnicia

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN
20 decembrie, 2o18

Anatol COVALI: Mai ard o vreme încă…

Mai ard o vreme încă…

 

Mă-ntorc în mine însumi spre-a mirosi esenţe,
pentru-a afla din margini ce e-n interior,
cotrobăind în sine spre a găsi valenţe
cărora încă-n viaţă nu le-am rămas dator.

Respir ascunsul spaţiu ce-n mine stă la pândă
şi simt răcoarea densă a codrilor bătrâni,
când îmi alintă dorul c-o mângâiere blândă
în care-adie frunze ce par frumoase mâini.

Şi nu mai sunt afară. M-am preschimbat în sferă,
un punct de referinţă, esenţial nucleu,
ce-absoarbe-n sine totul doar fiindcă se oferă,
fiind aerul care foşneşte-n jur mereu.

Am să mai ard o vreme până devin cenuşă
pe care-a mea ursită va risipi-o-n vânt
în timp ce viaţa-nchide pe rând câte o uşă
sau o fereastră unde am cutezat să cânt.

————————————–

Anatol COVALI

București

20 decembrie, 2018

Maria HOTEA: Te iubesc

Te iubesc

 

Te iubesc o clipă
te iubesc o zi ,
Te iubesc o noapte ,
până-a doua zi
Te iubesc când zorii
îmi ating privirea,
Te iubesc să aflu
ce e fericirea…

Te iubesc când tainic
îmi vorbești în șoapte,
Te iubesc când vise
mă cuprind în noapte…
Te iubesc când luna
răsare între stele,
Te iubesc iubind
dorurile mele …

Te iubesc în clipa
ce îmi dă speranțe…
Te iubesc tăcută
te iubesc curat
Te iubesc și-atunci
când nu îmi vorbești,
Te iubesc cu gândul
când ești supărat…

Te iubesc când norii
pe cer se adună,
Te iubesc când tandru
îmi spui noapte bună
Te iubesc când zorii
îmi dăruiesc dulceață,
Te iubesc iubite,
pentru întreaga viață!

——————————-

Maria HOTEA

20 decembrie, 2018

 

Elena VOLCINSCHI: Ruga unui nepot

RUGA UNUI NEPOT

 

Coboară bunico, pe treptele de cer
Să-mi spui iar povestea cu zâna cuminte,
Fă-mi visul frumos, pân’ce stelele pier
În ziua din zori ce încet se desprinde…

Nu cred că te-ascunzi prin viclene himere…
Cum să te aflu? Ești mult prea departe!
Știu doar că-n Cer exiști că nu ești o părere!
Trăiești în veșnicii și dincolo de moarte.

Ți-aud și glasul blând; cum pot să-l fi uitat?
Se jeluiesc gutuii; de frunze acum sunt goi
Auzi-i, cum te strigă cu mine deodat’,
Să te întorci din lumea, celor plecați din noi.

Te-așteaptă al tău nepot în fiecare seară
Lângă pătuțul alb îngenuncheat de rugă,
Poveștile cu zmei și Verde- împărat
Le tot repet s-adorm, până ce mă asudă.

Tot sper c-ai să cobori din Ceru-albit de stele
Să vezi cum te tot caut și-n umbre pe alei,
Poate asemănarea vreunui chip să-nșele
Speranța ce-o mai am ,,bunico, tu mă vrei”?
…………………………………………………………..

Adesea rătăcesc prin dureri, suferinți
Singur pe lumea asta amară și cu vicii,
Al nimănui bunico, uitat și de părinți…
,,Ia-mi salba de-ntuneric, ce scurmă-n sacrificii”!

De-ai mei ai spus atât, că au plecat la muncă,
Departe în alte țări spre a-și face avuție…
Era iarba-nverzită, cânta cucul în luncă
Când am rămas doar noi, în casa din câmpie…

Eu cresc și-n pas cu timpul, îmi crește și durerea
Nu vreau altă bunică, pe tine te păstrez!
Te port cu mine-n suflet, îmi întregești puterea
Fac legământ cu soarta, te-mbrățișez în crez.

Aș vrea să vii bunico, să-mi dai a ta povață,
Cu mângâieri pe frunte să mă simt ocrotit.
Nevoie am de tine, căci am pășit în viață
În care cum să lupt, dacă nu-s pregătit?!

Cuminte sunt bunico, cum tu ai vrut să fiu,
Cresc sub povața blândă din ceruri, sănătos
Și mângâierea sfântă în al nopților târziu
Ca sub puterea ta să mă înalț, frumos…

Și totuși, de-ar putea din țărm de zări o muză
Să ducă mica veste și a lor mei…departe,
Iar dorul tău să-i fie prea buna călăuză
Peste hotarul vremii ce-așa mult ne desparte.

De nu poți să m-ajuți Bunico, fă-mi o vrere,
Du-mă cât mai aproape de Domnul Nost-Iisus
Scurtează-mi suferința și chinul din durere,
Fă-mă un înger blând, să te iubesc și sus!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Desculț prin lumea slovelor”, 2016” )

 

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ultimul zbor

Ultimul zbor

 

ia-mă vânt nebun, ia-mă, ia-mă acum
du-mă peste gânduri sfâșiate
bate un clopot în suflet
lacrimi și bocet în cetate
sunt pasăre rănită în zbor efemer către cer
luna se așterne obosită pe ape
în țipătul strident al stropilor de ploaie
caut în noapte, visător printre șoapte
o cale, un drum, printre timpuri uitate
du-te lume și mă lasă
pe țărmuri pustii de mare
aștept un val, ultimul val
să mă poarte peste gânduri înspumate
cuvântul l-am scrijelit pe nisip
cu degetele rănite de anii ce-au curs
bate un clopot în cer, plouă cu stele
nu spală durerea ce plânge pe drumuri uitate
aici, un suflet plânge la sânul speranței ucise
spune-mi vântule
de ce pier pescăruși în zbor efemer către cer
răspunde-mi la întrebare
spune-mi timpule, de ce se usucă sufletul
răspunde-mi val nebun
de ce mă porți în hăurile lumii
marea a fost furioasă azi
a ucis toți pescărușii în larg
pene albe, murdare de sânge
decor abstract decor ireal
o lacrimă s-a scurs și a plâns
știi, pescărușii se întorc pe țărm
de drag, numai de drag
bat clopote a moarte în cetate
mi-e frig, mi-e teamă și plâng

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

20 decembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Sfârșit de an

SFÂRȘIT DE AN

Sâfrșit de an și început de iarnă,
cu amintiri întoarse din trecut,
aduc regrete care-ncep să cearnă
păreri de rău pe visul renăscut.
Un vis ajuns la poarta neuitării
pe umbrele enigmei unui zbor,
rănit cândva la marginea iertării
de gândurile rupte din decor.

Dar cine ar putea să înțeleagă
enigma zborului cândva înfrânt
fără-a gusta magia lui întreagă
de-atâtea ori ucisă pe pământ?!
Eu am gustat din ea întâia oară
pe mal de râu cu unde de cleștar
sub cerul oglindit în apa clară
pe pietrele din fin mărgăritar.

Picau din cer mistere nevăzute,
destinele se-mpreunau abrupt,
treceam hotare încă neștiute,
spre infinit zburând neîntrerupt.
Doar nebunia unei nopți de vară
putea să fie-n zborul rătăcit,
rămasă-n suflet ultimă povară
întoarsă din trecut necontenit.

Iar dacă iarna-mi bate azi în ușă,
tot mai petrec la malul unui an,
și-n vânt arunc cu ultima cenușă
ce încă arde-n buza de vulcan.

———————————————–

Corneliu NEAGU

20 decembrie, 2018