„FIŢI OAMENI DE ONOARE şi MAI PRESUS de PARTIDE

   SLUJIŢI: PATRIA, PATRIA, PATRIA!” (Petru Gheorgheoni)

    „Faptul  că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi filosoful Petrovici.

   De la Crainic şi Radu Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.”

              (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 67,70, 87, 94, 120,135, 168)

   De fapt este impropriu spus ca expresie: x, y, z, mort la Aiud, mort la Aiud…

   Corect ar însemna: x, y, z, condamnaţi la moarte de regimul comunist şi ajutaţi de

   administraţia închisorii: omorât la Aiud, omorât la Aiud…

   Râpa Robilor-marea groapă comună a Aiudului era mereu flămândă de schelete.

   Eroii-Martiri erau aruncaţi goi în groapă, uneori ciopârţiţi, fără cruce, fără preot, fără

   slujbă, acoperiţi cu pământ, cu crezul şi iubirea lor faţă de Patrie şi Dumnezeu.

   Prea multă jertfă curată, angelică, sfântă a primit această Râpă veşnic nesătulă:

   „Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,/ Cimitirul nostru tace, adastă;/ Aşteaptă

   sicrie sărace,/ Cu număr de smoală scris pe capace…”

                      (Radu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 93)

   Deţinuţii politici, naţionalişti religioşi sfidau însă prin mistica trăirii lor groaznicele grozăvii oferite cu generozitate de regimul ateo-comunist, impunându-şi regula vieţii în sistemul concentraţionar al suferinţei: rugăciune, răbdare, credinţă, curaj, meditaţie, acceptare, nădejde, chiar iertare pentru călăi, după teologie, urmează alte preocupări de spirit elevat: „Într-un colţ, câţiva se perfecţionează în limba franceză, declinând şi conjugând. Dincolo, se face filosofie. Câţiva, pe lângă Gabriel Bălănescu, vorbesc despre poezie, literatură şi ziar… Eu stau lungit pe podele cu faţa-n sus şi cu mâinile puse cruce pe piept, gândindu-mă la viaţa veşnică… Staţionarea noastră pe podele durează luni la rând, vânătăile de pe şolduri se adâncesc şi reumatismele cresc.”

   (Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea Mare, vol. 3, Ed. „Credinţa strămoşească”, p.95)

    Aula încremenirii din forumul morţii de la temniţa Aiudului se numea Zarcă şi era cea mai fioroasă şi cea mai demonică încăpere care l-ar fi cutremurat şi pe necuratul.

   „Aici, la Zarca, au fost ucişi, în ger, în goliciune, în foame şi bătăi cei din grupul lui Agapi, în urma unei rebeliuni din interior (îmi scapă anul)…Sancţiunea a fost izolarea, goi goluţi, în plin ger, de -30 grade, cu geamurile de la camera de tortură de la Zarca sparte, drept pat betonul de pe jos, tavanul velinţă. Mai întâi le-au căzut degerate urechile, apoi vârfurile nasurilor albite de ger şi sprâncenele, genele, şi au sucombat pe rând, strânşi ciorchine unul în altul. Aşa i-au dus, sunând ca toaca, în car, la groapa comună, aşa a intrat în legendă grupul Agapi. Ei erau oameni de la dreapta eşicherului politic, hotărâţi a desfiinţa mitul comunist al anihilării adversarului… Foame, teroare, frig, era exact lecţia ce ni se aplica la Zarca Aiudului ardelean. Această Zarcă, mormânt al miilor de oameni nevinovaţi, în decursul a două secole de persecuţii fără egal, de la teroarea absolutistă monarhică la teroarea bolşevică, stârnea groaza în cei urmăriţi de regim numai când i se pronunţa numele diabolic. Era un fel de ecou, de groapă comună, contur de gamelă sură în zeamă neagră” (Vasile Scutăreanu, op. cit., p. 43-44)

   AIUD, care-şi propaga ecoul anagramă: IADU! IADU! IADU! IADU! IADU! IADU!

   La Aiud se continua bătaia pe aceeaşi partitură ca şi la celelalte penitenciare celebre, sinistre: „… Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, şi-ţi dădeau cât credeau ei de cuvinţă. Aveau nişte bâte ca nişte melesteie lungi, de cauciuc băţos.”

     (Pr. D. Bejan, Bucuriile Suferinţei–Viaţa unui Preot Martir, Hârlău-Iaşi, 2002,p. 95)

   Toţi delicvenţii gardieni, dintre care unii cu tâlhării destul de grele şi crime la activ arătau ca nişte fiare sălbatice, ca nişte hiene ce-şi priveau hulpave prăzile, jinduind în fiecare clipă, în fiecare moment să-şi încolţească şi să-şi strivească victima.

   Într-una din seri, victimă a fost părintele Constantin Stoicescu… Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în încăpere, unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat seama că fusese bătut crunt, tot corpul era o vânătaie peste care năclăia sângele.”

                             (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 130)

   Regimul totalitar comunist care s-a aşternut şi a ocupat samavolnic, sfâşiind şi ciopârţind Regatul Român Creştin condus de un rege nevolnic, neputincios, neprietenos neamului creştin, prietenos însă ocupantului străin ateu, ne-a lăsat moştenire aproape seculară un popor disperat, sfărâmat, prăbuşit, paralizat, năucit.

   „Un POPOR năucit şi disperat priveşte neputincios cum se prăvăleşte în neant societatea şi economia în care trăieşte, atâta cât a mai rămas după al doilea război mondial şi ce a mai putut încropi în cei peste patruzeci de ani de comunism.

   Este poporul român, care din 1940 încoace nu a mai zâmbit şi numai Dumnezeu ştie ce păcate plăteşte, că este supus unui calvar atât de prelungit şi dureros, astfel:

   -În 1940 au fost rupte din trupul ţării provincii întregi cu milioane de fraţi români;

   -Oştirea română a fost târâtă într-un război nimicitor de la Nistru până la Stalingrad şi de la Stalingrad la Praga, de către cei mai odioşi tirani ai tuturor timpurilor, A. Hitler şi I.V.Stalin. Sute de mii de ostaşi nu s-au mai întors acasă;

   -Rănile lăsate de război şi armistiţiu înrobitor impus de Stalin, s-au oblojit cu multă migală, multă trudă şi multe abţineri, dar nu s-au vindecat niciodată:

   -Triştii ani de comunism ar putea fi descrişi lapidar în câteva cuvinte sugestive; KGB, consilieri sovietici, sovromuri, dosare de cadre, securitatea, cenzura, ascultarea convorbirilor telefonice, cultul personalităţii, două ore de televizor, ziare standard, viza de ieşire din ţară, munca forţată, dărâmarea bisericilor, cartele, etatizarea conştiinţei, etc., etc.” (Hristea Ieronim, Tot Adevărul, Samizdat, p. 3-4)

   Ştiindu-se de condiţiile umane de la Sanatoriul T.B.C. al penitenciarului Târgu-Ocna, administraţia de la Aiud, unde predomina teroarea, tortura, tratamentul diabolic prescris bolnavilor, a înfiinţat o secţie de T.B.C., pentru a-i readuce pe cei bolnavi de la Târgu-Ocna, nu pentru a li se ameliora suferinţa, ba din contră, pentru a le agrava şi mai mult puţinele zile care le-au mai rămas în calendarul vieţii.

   Între 1955-iulie 1957, secţia TBC avea în primire următorii suferinzi: dr. Ionel Zeană, ing. Gheorghe Jijie şi Ştefan Sabo din Bucureşti; Vasile Marcel Popa, student, Nicolai Popa, Bordei Zamfir şi Grigore Caraza din Neamţ; Atanasie Berzescu-teolog din Lugoj; Vasile Alupei-elev din Zemeş-Bacău; D. Mitoiu-preot din Băceşti-Vaslui; Aurel Vişovan-student din Sighet; I. Mocanu-profesor, Teleorman ş.a.

   Cu toată bunăvoinţa autorităţilor penitenciarului  de a înlesni soarta arestaţilor cu Secţia TBC, starea deţinuţilor naţionalişti creştini ortodocşi din  Aiud arăta tot la fel:

   „Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,/ Vineţi în amurgul citadin,/ Zornăind sub bura de venin,/ Poticniţi în lanţuri şi noroaie,/ Strâmbi de lanţ, de burniţă, de foame,/ Ducem boarfa noastră-ntr-o boccea/ În oraşu-n care nu ne vrea,/ Beat de aburi calzi şi de reclame.” (Radu Demetrescu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 53)

   Unul dintre protagoniştii închisorii Aiud a fost nemţeanul Grigore Caraza care, beneficiind de 3 procese a executat 23 de ani fără compromis, dar cu demnitate.

   În ziua de 31 August 1949, s-a coborât Apocalipsa stalinistă şi peste Poiana Teiului. Tânărul Grigore Caraza iniţiatorul grupării anticomuniste „Frăţia de Arme”, a fost arestat la 3 zile după ce fostul său colaborator al rezistenţei Pamfil Sălăgeanu fusese arestat şi-l dăduse în primire. Toată Valea Bistriţei a căzut în ghiarele sfâşietoare, pătate de sânge curat, ale Securităţii: Borca, Buhalniţa, Crucea, Farcaşa.

   Între cei arestaţi se aflau şi monahii: Varahil Moraru, Ioasaf Marcoci, Chesarie Ursu de la Mănăstirea Durău, Filaret Gămălău, stareţul Mănăstirii Rarău, preotul Vasile Gheorghiasa, părintele Mihai Mitocaru din Roman cu cei doi copii, primari, învăţători.

   În 18 Februarie 1950, Caraza a primit în baza Dosarului nr. 45/ 1950, prin Sentinţa nr. 166/  1950, 8 ani de închisoare corecţionară.

   Eliberat în 1957, rearestat în 1958, anchetat 9 luni, a primit în baza dosarului nr. 336/ 1959, prin Sentinţa nr. 349 din 16.06.1959, 23 de ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică. În temniţa din Constanţa a stat înmpreună cu camarazii Lotului Răchitoasa, 11, în lanţuri 106 zile, apoi după un popas de o lună la Jilava, au ajuns a doua oară la fioroasa temniţă Aiud.

   Pe când târa lanţurile grele, sub suferinţa apăsătoare, sufletul creştinului Grigore se elibera cugetând mottoul lui Victor Hugo: „Omul e făcut nu ca să târască după el lanţuri, ci să-şi deschidă aripile.”

   Batjocura delicvenţilor gardieni, părea mai usturătoare ca supliciile lanţurilor grele.

   „-Doamne, mă gândeam, Tu ai suportat bătăi, ţi-a fost coasta împunsă, ai avut coroană de spini pe cap, ţi-au fost bătute piroane în mâinile şi picioarele Tale, dar, totuşi, lanţuri nu ai purtat!” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 132)

   Ilie Tudor-tatăl marelui rapsod al tezaurului nostru folcloric, Tudor Gheorghe, arestat în decembrie 1958, a avut şi el parte, cântăreţ bisericesc fiind, de partitura lanţurilor grele în concertul prea prelungitei Simfonii a Suferinţei creştin-ortodoxe.

   „Au venit 5 fierari cu nicovale mici şi lanţuri, ni le-au fixat la glezne cu brăţări de fier, fixate cu nituri pe nicovale. Doi cu o chingă. Piciorul meu drept de stângul vecinului. lanţul avea circa 60 de cm. Am fost prins de părintele Sârbu.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Ediţia a III-a, Constanţa-2010, p. 21)

   Nu numai administraţia comunistă avea slăbiciunea de a pune deţinuţii politici-religioşi în lanţuri grele, ci şi monarhia germană a dinastiei Hohenzollern, străină de neam, de credinţă, de tradiţie, nestrăină însă de împilare, de uciderea lui Mihail Eminescu, de uciderea miilor de ţărani răsculaţi, de aţâţarea politicienilor corupţi între ei pentru a fi uşor de manevrat, de afacerile veroase dinastice, de genocidul de stat comis de Carol al II-lea, de rapturile şi dictatele somate de vrăjmaşii seculari, uşor acceptate.

   S-a întâmplat în 9 Decembrie 1942, când un grup de naţionalişti români, creştin ortodocşi au plecat din Gara Capitalei peste mantia albă a Carpaţilor şi a Podişului Transilvaniei cu lanţuri la picioare, legaţi doi câte doi în cadenţă cu loviri şi injurii.

   Ajunşi la destinaţie li s-au tăiat lanţurile şi au fost repertizaţi la parter în celule. Pe peretele parapet două icoane împărăteşti i-au îmbrăţişat: Icoana Mântuitorului-Pantocreator şi cea a Maicii Sale cu Pruncul, ambele realizate de Costin Petrescu.

   Sub lumina proniatoare ţâşnită din aurele dumnezeeşti, Virgil Maxim a izbucnit:

   „-Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe Scaunul de Slavă, Biruitor. Noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa împotriva celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă!

   Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului său.” ( Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, Bucureşti-2002, p. 73)

   Icoana Mântuitorului de la Aiud Îl reprezenta aşadar pe scaunul de slavă. Pe Cruce erau doar tinerii deţinuţi politici-religioşi. Lângă ei au ajuns şi elevii din Frăţiile de Cruce (F.d.C). Au stat un an, apoi trei ani la mina din Baia Sprie şi din nou la Aiud. Şeful F.d.C. Virgil Totoescu care a pătimit 14 ani în închisori, a stat „6 luni de zile în lanţuri la Aiud, în Zarcă.” (interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 11 Noiembrie-2009, 14 şi 21 August 2010 cu fostul deţinut-religios Virgil Totoescu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 50)

   Închisoarea împrumuta caracterul administratorului-director, iar acela la rândul lui cimenta în pereţii, în zidurile ei cernite de vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, faima lui funestă de fost individ şters, poate chiar nul într-o societate, care a parvenit rapid alăturându-se partidului-proletar sau ţâşnind în rândurile Securităţii diabolice, împrumuta nu chipul fiindcă el, ei, directorii-temniceri, nu mai aveau de mult chip divin sau uman, ci o înfăţişare schimonosită, vulgară, plină de ură, de venin, de violenţă, de bestie, de brută, de bădăran.

   Pe lângă toate acestea temniţa Aiudului purta încă efigia unei împărătese diabolice care avea pe conştiinţa ei murdară, criminală mii de vieţi ale ţăranilor valahi cărora Dumnezeu le dăduse Moşia şi Libertatea nemuririi dacice, dar pe care invadatoarea habsburgică îi făcuse sclavi, şerbi pe fosta lor moşie smulsă de grofii ticăloşi.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 13 februarie 2019