RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

 

După moartea regelui Carol, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la tron a urmat nepotul său Ferdinand, iar guvernul a dat un comunicat, în care se arăta că a hotărât ,,păstrarea neutralităţii”. Noul rege urma să facă aceeaşi declaraţie, după ce avea să depună jurământul (telegrama lui Czernin către Berchtold, din 27 sept./10 oct. 1914). În telegrama de condoleanţe, ţarul Nicolae al II-lea afirma că ,,…interesele comune ne cheamă a merge …către acelaşi scop”. Însă încheierea acordului nu a dus şi nici nu putea să ducă la înlăturarea suspiciunilor dintre conducerile României şi Rusiei. De fapt, interesele celor două state coincideau numai în privinţa luptei împotriva Austro-Ungariei, dar fiecare în parte urmărea alte obiective, unele chiar divergente.

În pofida acordului româno-rus, guvernul ţarist acţiona după cum îi dictau propriile interese, dacă i se făceau propuneri convenabile de pace din partea Puterilor Centrale. Într-o convorbire cu C. Diamandy, baronul Schilling evoca o eventuală pace separată cu Ungaria, dar problema unităţii statale a României nu era luată în calcul, în ciuda acordului semnat. Din surse diplomatice, C. Diamandy aflase că Austro-Ungaria sonda terenul pentru o pace separată cu Rusia. Guvernul rus era nemulţumit de conduita guvernului român, într-o discuţie cu Diamandy, Sazonov i-a spus textual: ,,atitudinea guvernului dumneavoastră pare misterioasă în cel mai înalt grad şi nu ar trebui să fie, dacă nutreşte speranţa eliberării Transilvaniei. Atitudinea de neutralitate perpetuă nu poate duce la nimic bun..”.

Într-o convorbire cu ministrul rus Poklevsky, Brătianu declara că toate strădaniile erau orientate spre o apropiere de Antantă, iar relaţiile cu Rusia erau extrem de importante. Însă guvernul era preocupat de pregătirea militară şi diplomatică a României, el respingând suspiciunile lui Sazonov, care dorea o intrare imediată a ţării în război. La începutul lui noiembrie 1914, Sazonov dădea instrucţiuni ambasadorilor Rusiei la Bordeaux (unde se retrăsese guvernul francez) şi Londra să explice guvernelor respective  necesitatea acordării de credite României, în scopul pregătirii ei de război, pentru a nu mai tergiversa momentul (pretextul) angajării sale. În acelaşi timp, el cerea lui Poklevsky să explice guvernului român imperativul intrării imediate în război, în sprijinul Serbiei, înaintea înfrângerii ei. El arăta că numai în acest fel era posibilă înfăptuirea aspiraţiei privitoare la eliberarea Transilvaniei şi adăuga: ,,altminteri, Austro-Ungaria, terminând cu Serbia, ar aduce trupele disponibile în această provincie”. În perioada aceasta, nici Franţa nu manifesta o atitudine binevoitoare, ministrul român la Paris Em. Ghica spunea, în telegrama din 15/28 octombrie 1914: ,,sentimentele guvernului francez în privinţa noastră nu sunt ostile, dar  foarte reci”.

În ciuda reproşurilor şi a neîncrederii, România nu putea risca să intre în război fără semnarea unei înţelegeri (tratat) cu puterile Antantei, care să-i garanteze cedarea teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria. Dar Rusia nu era doritoare să se constituie, la hotarele sale, un mare regat românesc, care ar fi aspirat la obţinerea Basarabiei, răpită la 1812. Rusia urmărea atingerea obiectivului său strategic, Strâmtorile şi Constantinopolul, intrarea în război pentru Serbia era doar un mijloc pentru atingerea acestui scop, devenit străveziu în cursul negocierilor secrete cu Puterile Centrale.

În locul unor negocieri diplomatice serioase, Rusia venea cu paliative, profera ameninţări la adresa guvernului român, pentru a-l sili să intre în război, fără semnarea unui document (ca la 1877!). Această atitudine se explică prin intenţia Rusiei de a anexa jumătate din Bucovina, frontiera ei viitoare oscila când pe Prut, când pe Siret, incluzând şi oraşul Cernăuţi. În afara de aceasta, exista problema Basarabiei însăşi şi a Gurilor Dunării, care constituiau un obstacol în calea unei apropieri (politici) sincere a Rusiei. Sazonov, ministerul său de externe se arătau tot mai nemulţumiţi de conduita guvernului român, care nu putea accepta intrarea în război numai pe baza acordului încheiat cu guvernul rus.

Guvernul român era preocupat acum de pregătirea militară şi diplomatică, urmărind ca intrarea în război să fie decisă într-un context favorabil, pentru realizarea unităţii naţionale. Pe de altă parte, opinia publică, forţele politice organizau manifestaţii ostile monarhiei austro-ungare şi exercitau presiuni asupra guvernului Brătianu, spre a-l determina să intre cât mai rapid în acţiune, în scopul implinirii idealului naţional. În pofida apelurilor la moderaţie ale guvernului, manifestaţiile vor creşte în intensitate, din toamna anului 1914 până în vara anului 1916. Pe plan intern, în sânul opiniei publice s-au delimitat trei curente politice, în legătură cu atitudinea faţă de război: pro-antantist, neutralist şi pro-german. Îndată după Consiliul de Coroană, din 21 iulie/3 august 1914, partidele şi oamenii politici şi-au exprimat poziţia în legătură cu atitudinea României faţă de război. Guvernul încerca să domolească manifestaţiile, să menţină agitaţiile naţionaliste în limite rezonabile, dar presiunile Opoziţiei împotriva politicii oficiale, pentru alăturarea la Antantă, au luat amploare, devenind tot mai puternice.

În primele zile din septembrie, au început manifestaţii puternice împotriva Monarhiei, în urma înfrângerilor suferite de aceasta, în presă şi întruniri publice se cerea ca România să intre în acţiune, alături de Antantă, pentru unitatea naţională. În seara zilei de 1 septembrie 1914, au avut loc la Bucureşti o serie de întruniri urmate de manifestaţii de stradă, în care se scandau lozinci ce îndemnau la întregirea neamului, printre vorbitori aflându-se şi Gh. Banul, preşedintele Centrului studenţesc. În aceeaşi zi, Comitetul central al Ligii Culturale a organizat o consfătuire cu delegaţii secţiilor din ţară, şi a fost redactată o moţiune, care cerea intrarea în acţiune pentru dezrobirea ţinuturilor româneşti din Austro-Ungaria (,,Adevărul”, din 2 septembrie 1914). În acele zile fierbinţi, istoricul A. D. Xenopol publica articolul ,,În ceasul suprem”, prin care îndemna guvernul la intervenţie în război. El scria că, în condiţiile în care Rusia a adresat României un fel de ,,ultimatum” pentru ocuparea Bucovinei şi Transilvania cu armele, singura soluţie pentru noi este ,,să păşim alături cu ruşii întru descătuşarea fraţilor noştri pentru unirea lor cu noi într-un stat mare românesc”.

La 14 septembrie, Liga Culturală a organizat o adunare la Bacău, cu acest prilej, în moţiunea adresată regelui şi primului ministru, adunarea se pronunţa pentru dreptul la autodeterminare al românilor din Monarhie şi unitate naţională. Asemenea întruniri au avut loc şi în alte oraşe din ţară, iar o bună parte a presei a început să agite ideea ca ţara să accepte oferta Rusiei şi să aibă curajul să treacă munţii în Transilvania. Profesorul Ioan Ursu susţinea, într-un articol de la începutul lui septembrie 1914, că România nu poate să aştepte până ce Italia se va hotărî să intre în acţiune, unirea Ardealului fiind vitală pentru ţară .

Oamenii politici din rândul partidelor şi-au exprimat la rândul lor poziţia în legătură cu atitudinea României faţă de  război. Astfel, Take Ionescu, Al. Marghiloman erau pentru neutralitate, dar V. Arion, D. Neniţescu se pronunţau pentru alianţa cu Puterile Centrale, în schimb I. Lahovary, B. Şt. Delavrancea aveau înclinaţi filoantantiste. Treptat, se va produce o sciziune în Partidul Conservator, din cauza acestor poziţii diferite, la 20 august/2 septembrie 1914, Al. Marghiloman ia atitudine în Comitetul executiv, dar I. Lahovary, N. Filipescu, I. Grădişteanu, B. Delavrancea s-au declarat deschis în favoarea Antantei . Mai mult, la 1/14 septembrie, N. Filipescu răspundea în ,,Adevărul”: ,,Austro-Ungaria nemaifiind în stare să stăpânească ţinuturile locuie de români, socotesc că e de datoria noastră să le ocupăm ca moştenitori legitimi.”. Concomitent, Liga culturală adopta o moţiune în care era afirmată ,,nevoia unei acţiuni imediate pentru dezrobirea ţinuturilor româneşti din Austro-Ungaria şi ocuparea lor” (,,Universul”, din 4 septembrie 1914). La o nouă întrunire a conservatorilor, N. Filipescu şi I. Grădişteanu au cerut intrarea în război alături de puterile Antantei, criticând chiar guvernul că nu acţiona în direcţia aceasta. La moartea regelui Carol, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, N. Filipescu se declara în divergenţă ,,profundă” cu Al. Marghiloman şi cerea intrarea imediată în război, în opoziţie cu ceilalţi lideri conservatori.

Manifestaţiile şi agitaţia ce vizau intrarea României în război alături de Antantă se amplificau, astfel, la 5/18 septembrie 1914, la o întrunire a profesorilor universitari a fost elaborată o declaraţie, în care se cerea intrarea imediată în război pentru eliberarea românilor din Austro-Ungaria, textul ei urmând să fie înmânat guvernului şi regelui (,,Universul”, din 6 septembrie 1914). După publicarea declaraţiei, studenţii au organizat o manifestaţie de simparie în faţa cluburilor şi ale locuinţelor unor oameni politici. Confruntat cu presiunile interne şi externe referitoare la poziţia României faţă de război, primul ministru Brătianu ameninţa cu demisia, pentru a mai domoli spiritele aprinse ale unor lideri conservatori pro-antantişti. Întrebat dacă România mai poate paticipa alături de Puterile Centrale în război, Brătianu răspundea: ,,Politica se poate face împotriva sentimentului unui popor, un război însă, potrivnic interesului ţării, nu se poate face”. Şi el adăuga: ,,Interesele reale ale României  nu cer decât o politică de neutralitate. Un război n-ar putea fi întreprins astăzi decât de un guvern revoluţionar (aventurier-n.n.)”.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

25 februarie 2019