Sofia Doina GAVRILĂ: Scrisoare către părinți

Scrisoare către părinți

 

Trec anii în goană și nopțile trec,
rămâi sănătoasă tu mamă,
că-mi iau pașaportul și plec!

O altă țară să m-adopte iată e gata,
aici ce să fac, nu văd un viitor,
regret să vă las pe tine și tata…

Da, plec… plec cu sufletul trist și gol
și nimănui acum nu-i mai pasă,
căci „sus” au alte priorități și protocol.

Rămâneți cu bine prieteni și părinți
o să vă mai scriu scrisori uneori,
iertare dragilor, voi sunteți niște sfinți.

Doar eu voi fi, un căzut din cer, călător
plecat să caut în altă parte dreptatea
și condamnat, mereu de voi să-mi fie dor.

Dar într-o zi o să ne-ntoarcem cei plecați
să construim din ruine altă Românie,
dar pâ’n atunci vă îmbrățișez și să ne iertați

Că v-am lăsat pe voi, bunii mei la datorie!

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

25 februarie 2019

Anatol COVALI: Visez şi sper

Visez şi sper

 

Visez şi sper să zburd în bucurie,
să râd biruitor, să nu fiu trist,
iar gândul meu necontenit să fie
încrezător, voios şi optimist.

Visez şi sper să nu plâng niciodată,
să nu regret şi zi de zi să sper,
cărarea să nu-mi fie-ntortocheată,
să nu colind nicicând prin efemer.

Visez şi sper să cred că orice visuri
se-ndeplinesc, dacă doresc intens,
să văd în jurul meu doar paradisuri
în care totu-i pur şi are sens.

Visez şi sper să-mi fac superbe ţinte
pe care rând pe rând să le ating,
să merg întruna numai înainte
şi cât voi mai trăi , mereu să-nving !

————————————–

Anatol COVALI

București

25 februarie 2019

Alice PUIU: Un popas în visul tău

Un popas în visul tău

 

Simțeam un cer ce-nchis în trup
căuta ramuri prin care să-mprăștie
păsări foșnind verde-n jocul inimii.
Prin iarba întunecimilor un vânt,
la marginea fluidului drum de stele
tăciuni aprindeau zodia-n palme de lut
și-n frunza lunii mă-ncercăna
fumul corăbiilor arse.
Ardeau cuvinte
cusute-n șirag de zări crepusculare
și ploaia de păsări albe cădea în trup
ca un vaiet de clopot.
Atunci mi-ai dăruit tainica bucurie
să-ți fiu popas
în visul tău spre ultima tăcere,
fantomă a zilei răstignite-n turla unei povești
ce-și țesea noaptea.

—————————–

Alice PUIU

25 februarie 2018

Imagine:Justyna Kopania – „ River with Glowing Moon”

Dorel SCHOR: Scurte și foarte scurte

Ca să nu uit nimic, îmi fac dimineaţa o listă cu tot ce îmi planific pentru ziua respectivă, ce trebuie să cumpăr, cui trebuie să telefonez, corespondenţa şi alte chestii… Problema  este că după aia, nu ştiu unde am pus lista.
Când m-am întors din Maroc, o mulţime de rude, prieteni, colegi. vecini, chibiţi m-au întrebat ce-am căutat acolo. Tuturor le-am răspuns amabil:
– Rădăcinile strămoşeşti !
– Tu, născut în România, îţi cauţi rădăcinile în Marocul magrebian? s-au mirat sincer cu toţii.
– Eu le caut, am răspuns. Dacă nu le găsesc, foarte bine, mai sunt o mulţime de ţări unde încă nu am fost, le caut şi acolo…
Cutare e milionar, dar e foarte bolnav… Cutare e ministru dar l-au dat în judecată pentru corupţie… Una e foarte frumoasă, dar e proastă ca gardul…Nu mai ai pe cine să invidiezi.
Nae îmi spune: „Soţia îmi descoperă câte un defect nou în fiecare zi. Am trecut prin toate fazele: 1.m-am cutremurat, 2. m-am ruşinat cumplit, 3.am încercat să mă îndrept, 4.nu-mi mai pasă de ce zice”.
Într-o familie siciliană, primul născut a primit numele de Primo. Pe al doilea băiat l-au numit Secundo, pe al treilea Terţo şi pe al patrulea, pentru că au decis că au destui copii, l-au botezat Ultimo. Câţiva ani mai târziu, dintr-o neatenţie, s-a mai născut un copil. Acesta a primit numele de Suplimento.
Dintr-un examen scris la facultatea de medicină generală: „Insuficienţa aortică este atunci când aorta nu reuşeşte să ajungă la inimă”.
Un tip primeşte o moştenire frumoasă de la un unchi care îi cere, prin testament, să-i eternizeze memoria. După un timp, tipul deschide cu banii moşteniţi un restaurant cu firma „Opt pe doisprezece”. Întrebat ce semnificaţie are denumirea, proaspătul proprietar explică: „Am promis unchiului să nu-l uit, aceasta e data când l-am moştenit. În plus,este orarul când e deschis localul!”
Un cetăţean s-a dus de câteva ori la Operă, că-i de bon ton, şi a rămas convins că pe vremuri oamenii cântau în loc să vorbească.
Un neamţ, un rus, un francez, un american, un turc, un grec, un ţigan, un mexican, un arab, un polonez, un japonez, un brazilian, un elveţian, un canadian, un african, un italian, un ungur, un chinez, un englez, un indian şi un corean erau adunaţi într-o sală de conferințe.
  – Să începem, au spus. Suntem destui pentru o mulţime de anecdote.
  – Răbdare, li s-a replicat, aşteptaţi să vină evreul, că poantele sunt la el!

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

26 februarie 2019

Daniel BARBU: TU, vremea mea fără vină…

TU, vremea mea fără vină…

 

Mă preling prin nisipul ce clepsidra o minte,
Când un timp pe noi doi ne-ascundea în etern,
În acest necuprins sunt cuvântul din minte
Cu un petec de cer pe albastu-l aştern…

Numai TU să-mi fii, vremea mea fără vină,
Să îi alungi tristeţea Lunii noastre din vis,
Printr-o clipă ciobită de fulger vreau să-mi revină
Lumina divină dintr-un Eden promis…

În uimire luceferi dintr-un timp petrecut,
Răstigniţi pe-a lor boltă colindând absolutul,
Te înalţă în slovă din umilul trecut
Căutându-te-n mâine, despicând începutul…

Mi-am dorit TU să-mi fii vremea mea fără vină,
Şi atunci şi acum şi-ntr-un MÂINE, târziu.

——————————

Daniel BARBU

26 februarie 2019

Ioan POPOIU: Irina Alexandrescu – Trăiesc așa cum scriu și scriu întocmai cum trăiesc!

La editura Scrisul Românesc, din Craiova, în colecţia Orfeu, a apărut nu demult (decembrie 2018) volumul de poeme, Cuţite la ţintă vie, autoare Irina Alexandrescu. Volumul este însoţit de o prefaţă (Elogiu suferinţei), semnată de Mihai Firică, şi de o dedicaţie a autoarei, ,,Fiului meu, Tudor – radiografia sufletului”. Textul este precedat de cuvintele poetei (Irina Alexandrescu), care, într-o scurtă autobiografie, se prezintă pe sine cititorilor, zugrăvindu-ne un autoportret sufletesc. Aflăm că poeta este născută la 15 septembrie 1978, în Craiova, a urmat liceul ,,Fraţii Buzeşti” şi facultatea de Ştiinţe Economice. Irina mărturiseşte că a început să scrie versuri în vremea studenţiei, ,,ca o modalitate de dialog sincer cu mine însămi, cu tot ce trăiam”! Poeta subliniază o dimensiune esenţială a scrisului ei: ,,nu am minţit vreodată coala de hârtie şi am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei”. Vorbind despre volumul publicat, Cuţite la ţintă vie, autoarea accentuează că este ,,o autobiografie în versuri…, tonurile sunt negre, tuşele trasate apăsat…”. Şi poeta încheie astfel: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!

Când analizăm (radiografiem) poezia Irinei Alexandrescu trebuie să pornim de la aceste rânduri de o copleşitoare sinceritate. Într-o dedicaţie, poeta încerca să sintetizeze esenţa volumului său prin această formulare: ,,o radiografie a sufletului femeii”!

Acestea fiind spuse, să trecem la ,,disecţia” (termenul se potriveşte poetei!) poemelor care alcătuiesc cuprinsul volumului. Cu ce să începem dacă nu cu poemul ce dă titlul volumului: ,,De o viaţă întreagă arunc cuţite / la ţintă vie / şi ele se întorc rapid / ca un bumerang! / am doar celuloza albă / ca produs existenţial / cu pana şi o călimară / în care am picături de sânge / închegat / le-am adunat ţipând din tot corpul / gura amuţise sub loviturile sacadate / ale unei sorţi retroverse / ca uterul mamei care m-a născut / (…) de o viaţă arunc cuţite / la ţintă vie / ea doar stă / la capătul în care eu încep să nu mai fiu” (Cuţite la ţintă vie). Poemul rezumă o viaţă, o trăire, un stil, este chintesenţa unei vieţi de un neobişnuit dramatism, deloc comune.

Poemul cu care se deschide volumul este o veritabilă Ars poetica, care nu are nevoie de comentarii: ,,Cuvintele mi le topisem / ca să le cresc forţa, / să erupă odată cu mine / şi se simţeau bătând / şi viscoleau în scorburi, / (…) sângerând cu corpul pământul negru / al vieţii de până atunci. / Erupeam peste tot, / înfigeam urletul în liniştea cerului, / ravagiile biciuiau pretutinden”! (Daune minore). Asemenea ,,erupţii” ne întâmpină în multe poeme. Poezia autoarei nu este o înşiruire cuminte de versuri, ci un strigăt de revoltă (o ,,erupţie”) împotriva unei ordini divine şi umane, pe care poeta nu o înţelege şi nu o poate accepta. Viaţa însăşi, această mare taină, este respinsă cu repulsie, ca o mare povară: ,,Urăsc această viaţă în care / iubirea este o alegorie, / o minciună deşănţată. / Aleargă în pielea goală pe / sufletele noastre, / aruncă ciobul / în şotroanele buzunarelor minţii / (…) de ieri tot mănânc celuloză / în forme diferite şi / mi-e o scârbă totală de mine, de tine, / de tot ce înconjoară existenţa zgomotoasă / a maşinilor de oameni (…) ne mâncăm secundele / cu dureri crunte, / cu umbre în van / şi nopţi de alb. / Mi-am smuls ochii azi dimineaţă / şi sunt fericită / că n-o să mai văd alt soare / ce oricum / răsărea gratuit” (Urletul zace în mine).

Un poem ni se pare definitoriu pentru arta poetei şi stilul ei, Scurtă autobiografie: ,,Da! m-am născut dintr-o sticlă de rachiu şi o mamă în roşu aprins / la marginea unei case cu firma dansantă / gemetele îmi sfredelesc şi astăzi auzul / de aceea eu tac / Tic-tac pe suflet / care suflet ? nu am, numai o zăbală din care muşc / în fiecare dimineaţă / pentru curajul unei alte lumini / când am iubit prima dată…/ (…) m-a cuprins în braţe şi mi-a făcut un buchet din dracilă de la marginea bălţii / -Ia de sângerează, acum! mi-a spus încet şuierător / şi a plecat râzând în hohote / am sângerat / a doua zi i-am adus doi nuferi galbeni i-am pus pe coşciug / zâmbind în colţul asimetric al gurii / (…) cam asta se întâmplă în viaţa oricui, nu ?”. În faţa unui realism atât de virulent, de crud, critica este dezarmată, simpla lectură este relevantă. Oriunde ne-am opri, spre exemplificare, ne întâmpină aceeaşi atmosferă, acelaşi stil, fiecare poem trăgându-şi seva din celălalt. Ca exemplu, dar am putea lua multe altele, iată poemul ,,Inima mea trage să moară”: ,,inima mea gri ca pusta sub cerul de stâncă / trage să moară / în ţintirimul tău / de unde îşi aruncă îngerii aripile / eu le prind într-un lighean ciuruit / şi le dau cu smoală / nimic ,,nu” va mai fi la fel / în capătul sufletului / mort lângă mort groapă lângă groapă / stau aliniate toate ale mele / (…) n-am eu loc în lumea aceasta / eu aduc moartea / depersonalizată / eu tai gânduri / schimb genetica omului din apropiere / mutilez (…) / nu mai înţeleg (…) nici înrudirea dintre tată si copilul său / schilodit în bătăi / eu am stat mereu între noi şi moartea noastră / (…) cu tot greul răsuflării plămânilor curioşi”! Quot erat demonstramdum!

Ce observă poeta în realitatea cotidiană, cu privirea sa ascuţită (o privire-laser!), cu acea luciditate fără odihnă ?! Citiţi şi vă uimiţi: ,,Este sărbătoare în acest burg, / femeile îşi scutură fustele maron închis / şi-şi agaţă ciorapiii în pantofi cu toc / foarte înalt. / Miresele merg pe jos / cu limuzinele pe lângă / şi soţii lor / sparg uşile bisericilor cu mănuşi albe. / Preoţii îşi calcă sutanele în picioare / au pantofi de lac. / Florăresele îşi anină trandafiri negri / în părul alb / Bolnavii şi-au pus perfuziile la butonieră, / mamele nasc azi cu tăieturi în cruce / pe pântecele plat / (…) Este sărbătoare în acest burg / De ce n-ar fi” ? (De ce n-ar fi ?). Poeta se analizează pe sine cu aceeaşi luciditate, aceeaşi privire tăioasă, vitriolantă, o îndreaptă şi asupra propriei persoane: ,,am o amorsă cu morfină / pentru dormitorul meu / înţesat cu insomnii / în reprize de agonii conştiente / dracii îi voi jupui / cu cozile lor / îmi agăţ un ştreang / o cordelină veche / (…) unde eşti, viaţă? / te caut să te zugrăvesc / în negru” (Am o amorsă cu morfină).

Într-un poem, ce pare inofensiv ca titlu, poeta realizează un portret antologic, fără egal, al unei fiinţe anonime, aproape de dispreţuit: ,,mi-e scârbă de ce am ajuns să simt, / urlu în mine de atâta gârbovire neputincioasă! / (…) am nevoie de morfină ca să nu mai simt / această dureroasă golire, / această luptă cu mine pentru / nimic. / te-ai înconjurat de lumesc / de lucruri mărunte, / ca un bordel / de curve / cu blazon. / eu ard sahare în pustiu, / (…) eu ard iarna sub sâni, / (…) şi-mi sare cămaşa în chinuri. / da! eu îmi tai părul cu satârul / Eu sunt ţigancă!” (Eu sunt ţigancă!).

Poemele Irinei Alexandrescu sunt, cele mai multe, poeme-stări, radiografii sufleteşti, în alb şi negru, îndeosebi, cu tuşe apăsate: ,,îmi adun paşii…/ spre negrul nopţilor mele albe/ (…) eu vreau să merg în linişte / pentru neliniştea mea cea faţă către faţă / la sfârşitul oraşului, în cimitir / la marginea lumii, cărunţi, / fără vreme / morţi în viaţă / cu capul în mâini / îşi caută un neechilibru / părinţii negri în morminte de copii / merg şi veghează / ruperea lor sub cruci / (…) să fii părinte schilodit de durere, să-ţi moară pe buze-un amin!/  Din cartea deschisă-n blesteme, curg şiruri de vieţi părăsite, te miri că n-ai niciun semn, clipite murite în zile fugite (…) afară e haos, sicriu cu copil se plimbă prin naos, e alb şi prea mic să stingă lumina / (…) nu sunt metafore, nu este artă aceasta, / este o baltă din sânge / de mamă sub greutate, / cocoşată / sub fotoni, / lumină albă / în nopţi de nonculoare / sunt îngerii Tăi, orbitori ” (Greutatea fotonilor sau un adevăr cocoşat).  În aceeaşi notă, atât de răspândită în poezia sa, este şi un alt poem, cu un titlu cât se poate de expresiv: ,,se ia o coală de hartie / albă / se scrie primul cuvânt care-ţi vine în minte / de când ea a vrut să plece / (…) ţi-a spus azi în maşină că pleacă / pleacă pentru ca tu să te cauţi / unde ? / în lumea asta să afli unde eşti şi cine / şi unde vrei să-ţi fie mormântul / dar EA tot pleacă / plânge dar pleacă / te iubeşte dar pleacă şi vă iubiţi îngrozitor / şi tu o e acuzi de ,,lumeasca-i interpretare a vieţii” / EA ţipă la tine că-n viaţă e lumesc atunci când copiii albesc / sub dureri şi-şi spun ,,Tatăl nostru” / şi fac cruci mici cu mânuţe perforate de branule colorate / şi când ea nu-ţi mai dă mâna stângă dar plânge / şi tot nu se întoarce la tine…” (Cum omori durerea).

Poemele, diferite ca titlu, au aceeaşi temperatură interioară, sunt febrile: ,,mă bântui cu scenariile reîntâlnirilor în seri lungi / epuizante / cu genocid de neuroni / şi orgasme satanice / zile la rând noapte de noapte / apoi pauză / nopţile cărunte în care-ţi căutam falangele albe în vintre…” (Prima iubire ). Un alt poem se încadrează foarte bine în această manieră de a scrie: ,,pe stradă merg oameni cu umbrele / plouă cu sânge / pe trupurile negre de gânduri / undeva un pui de cuc îşi caută mama / (…) ce burg este acesta ? de unde atâtea biserici / şi sfinţi cu gurile căscate de foame ? / ce faceţi, mes dammes? / (…) aşteaptă baluri serate discuţii ruseşti / la ceşti de Bohemia / şi un sicriu alb / un soţ negru, rânjind la balerină! / plouă cu sânge / peste burg” (Plouă cu sânge peste burg). Atmosfera aceasta, înconfundabilă, prin tonalitate şi stil, este prezentă în numeroase poeme: ,,În venele mele nu mai este loc de viaţă, / stau toate încolăcite ca şerpii pe stâncile mormintelor / cu blazon / În colţ de creier urlă sirena sufletului / cu şapte mii de noduri – speranţe sinucise în fiecare zi / Soarele îşi caută încet picioarele umflate / de gută / (…) am cratime în ochi / şi semne de întrebare în plexul deschis / pentru formolizare / Trec prin gări părăsite mâinile mele goale, pline cu fulgii / rupţi din aripa unui înger / (…) Cohorte de satane se împreună în budoarul meu / şi ies mirese / şi-şi sfâşie voalurile / şi gurile lor ard a sânge / Duhoarea este parfumul meu No. 5, / un asemenea Chanel la butoniera cadavrului / ce mă îmbracă zilnic / Îngerii se aliniază în lovituri de bice / peste carnea-mi adusă: ,,Îţi trebuie oarecare decenţă…de cnut, femeie!” / îmi zic ei dumnezeieşte / Eu stau dreaptă în faţa sorţii”( Îti trebuie o oarecare decenţă).

Poemul care pare să sintetizeze volumul, un veritabil autoportret poetic, este intitulat,  paradoxal, ,,Aceasta nu este viaţa mea!”: ,,Aceasta nu este viaţa mea şi / nici nu a fost! / Eu trăiesc mereu înapoia după / minele retuşat cu cărbune de turbă / (…) îmi reconstruiesc venele smulse, / spăl geamurile ochilor cu irişi / (…) aorta o leg bine de inimă / mi-a scăpat de câteva ori / şi a făcut ravagii. / Îmi ascut durerea şi scrijelesc / pielea degetelor până la os. / (…) Toată bucătăria asta de / autoaranjare sintetică o împachetez / liniştită! / Şi liniştită o arunc în abisurile mele / doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori / lovind un ocean de vise / cu coada îndoită / Eu doar mă uit!”.

După aceste extrase consistente din poemele menţionate (dar sunt multe altele demne de a fi amintite!), putem încerca unele concluzii. Nu este volumul unei debutante, ci a unei autoare definite, cu vocaţie poetică. Graţie unui talent poetic ieşit din comun, Irina Alexandrescu este scriitoare, înainte de a fi primită în breasla respectivă, prin forţa şi originalitatea poeziei sale, care-l copleşesc pe cititor. Dacă nu ar mai scrie altceva, prin poemele din acest volum, autoarea este deja prezentă în câmpul poeziei româneşti. Poeta îşi prezintă, în aceste versuri, ca pe o ofrandă, viaţa sa de un rar dramatism, de o tragică luciditate, făcând din suferinţă un titlu de nobleţe şi un blazon! Ea este consecventă marturisirii sale din autobiografie: ,,trăiesc aşa cum scriu şi scriu întocmai cum trăiesc”!

——————————-

Ioan POPOIU

26 februarie 2019

Corneliu NEAGU: La margini de lume

LA MARGINI DE LUME

 

Iluzii de-o clipă se nasc și dispar

în vagi amintiri venite deodată

cu vrajă adusă de gândul hoinar

în focul ce încă mocnește pe vatră.

Din flacăra tunsă se scurg pe tavan

mistere ascunse în dansuri astrale,

ajunse târziu dintr-un mitic vulcan

prin hornu-ncropit din două cavale.

 

Prin ele zăresc un dor îngropat

la margini de lume aproape uitată,

în colb de tăcere, cu gust de păcat,

rămasă pe brâuri de timp atârnată.

Din conul de umbră eu încă ascult

această tăcere căzută-n uitare

cu dorul rebel îngropat mai demult

sub piatra ostilă, din alte hotare.

 

Nu-i loc de visare, nu-i loc pentru dor

o, patrie mumă, lăsată în urmă,

e numai un loc pentru cei care mor

când visuri și doruri în taină se curmă.

Adesea mă-ntreb: ce faci pentru noi? –

ce crudă devine aceată-ntrebare,

când văd că ajungem doar simpli eroi

de triste cancanuri citite-n ziare.

————————————

Corneliu NEAGU

26 februarie 2019

Dorel SCHOR: Cearta

Sâmbătă dimineaţa, nu chiar foarte devreme, am vrut să-i înapoiez lui Menaşe o carte pe care mi-o împrumutase şi în clipa când să apăs pe butonul soneriei m-am oprit ca fulgerat. Din apartament se auzea o ceartă straşnică. Fără să vreau am recepţionat tot. Mai întâi, vocea nervoasă a Rozicăi:

– Sigur că da, numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine, care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul aglomerat…!

– Mare scofală, striga în replică vocea lui Menaşe. Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul… Proprietar de una şi de alta !

M-am retras cât am putut de discret şi pe la amiază, ca şi cum nu aş fi auzit nimic, mi-am făcut din nou drum la Menaşe. Dar cearta încă nu se terminase. De data asta s-a auzit mai întâi vocea lui:

– Mare scofală! Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul…

– Sigur că da! se auzea replica Rozicăi. Numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul…

Seara, Menaşe mi-a explicat:

– Am imprimat pe bandă de magnetofon tot ce-ai auzit. Acum nici un hoţ nu te mai crede că nu eşti acasă dacă la radio se transmite muzică simfonică…

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

26 februarie 2019

George ROCA: Interviu cu Ada Segal-Shefer. Scriitor, poet, textier, publicist

George ROCA: Cu toate că ne cunoaştem mai de mult timp am rămas surprins de intensa dumneavoastră activitate literară pe care am descoperit-o survolând internetul sau din relatările unor prieteni comuni. De când aţi început să scrieţi?

Ada SEGAL-SHEFER: Practic, cred că de când mă ţin minte, pe la şapte ani versurile „vorbite” au început să se „înşire” pe hârtie. La început fără nicio lege lingvistică, aşa cum un copil îşi exprima un talent înnăscut dar necizelat… Apoi, printr-o conjunctură a vieţii, pentru care mulţumesc tatălui meu până în ziua de azi, am avut deosebitul privilegiu de a o cunoaşte pe o mare poetă a României de origine evreiască, Nina  Cassian, care m-a luat sub tutela ei, vreme de câţiva ani, fiind prima somitate literară de la care am auzit expresia că „m-am născut cu pana-n mână”, şi că sunt o „saltimbancă a metaforelor” Cu Nina am început cu ceea ce ea denumea „procesul de şlefuire a unui diamant brut”…

 

George ROCA: Care au fost primele producţii care au creat interes cititorilor?

Ada SEGAL-SHEFER: Poezioare simple, pe care atunci eu le numeam deja „lucrări”, multă natură, multe poezii legate de regimul politic din România de atunci – pionieri, partid, dorinţe de viitor, majoritatea atrăgând atenţia prin forma lor foarte „poetică” de exprimare.

George ROCA: Unde şi când aţi început să publicaţi?

Ada SEGAL-SHEFER: Premiera a fost la televiziunea română în cadrul unui program pentru copii de duminică dimineaţa, unde am trimis şi eu prin poşta o poezie intitulată „Primăvara” din care azi nu îmi amintesc nici măcar un vers, dar nu voi uita niciodată emoţia pe care am avut-o când crainica de atunci, Daniela Anencov, a citit poemul unei fetiţe de 9 ani – Adela Segal din Bucureşti. Apoi au urmat să zboare cu viteza sunetului poeme la tot felul de publicaţii pentru copii şi mai târziu, pentru tineret, precum „Luceafărul”, „Flacără”, „Gazeta tineretului”, oriunde căpătăm un spaţiu în vreo pagină…

George ROCA: Am publicat poeziile dvs. de mai de multe ori şi am apreciat modul romantic în care scrieţi. Sunteţi o romantică, o visătoare… sau (numai) o avangardistă precum declaraţi de curând?

Ada SEGAL-SHEFER: Au fost întotdeauna interminabile discuţii între mine şi mentorul meu, Nina Cassian, despre afinitatea mea pentru marele geniu al poeziei românești, Mihai Eminescu, ea dorind să-mi infiltreze o mai puternică influenţă a poetei de avangarda ce era, dar probabil că am rămas pe undeva cu ambele genuri. Se simte adesea în scrierile mele influența eminesciană de care ştiu că nu mă pot despărţi, dar  uneori şi avangardista din mine, poeta rebelă, cum am fost denumită de mulţi și  care îşi cere dreptul la viaţă. La 17 ani, pe străzile Bucureştiului eram numită „Emineasca blondă”, porecla pe care Nina nu o putea suferi…

George ROCA: Dintre poezie şi proza o preferaţi pe prima?

Ada SEGAL-SHEFER: Întotdeauna poezia va ocupa primul loc în inima mea.

George ROCA: Care a fost impactul lingvistic pe care l-ați suferit atunci când aţi ajuns în Israel? Aţi rămas cu creaţia literară inhibată în suflet sau aţi început cu paşi mărunţi să o exprimaţi şi în ebraică?

Ada SEGAL-SHEFER: În Israel am continuat activitatea literară în limba română, startul fiind la cenaclul literar condus de regretatul poet Shaul Carmel. Mi-a luat cam patru ani până am cunoscut dedesubturile limbii ebraice suficient pentru a putea gândi şi scrie poezie în această limbă. M-a ajutat mult talentul meu înnăscut pentru limbi străine, dat totuşi să scrii poezie în altă limbă decât cea maternă cere timp, poezia nefiind o listă de cumpărături la băcănia din colţ…

George ROCA: Cum reuşiţi să vă împărţiţi vocaţia, talentul în două limbi diferite? Română şi ivrit!

Ada SEGAL-SHEFER: Încerc să o fac in mod echilibrat, pe cât se poate și să duc o activitate destul de bogată în ambele ramuri ale poeziei bilingve, adică și cea de limbă romană şi cea de limbă ebraică. Îîn Israel fac parte din societatea „Acum” care găzduieşte creatori de limbă ebraică şi din „Asociaţia ziariştilor şi a oamenilor de cultură de limbă română”

George ROCA: Cum aţi ajuns să colaboraţi cu compozitori și interpreți de seamă cărora le-aţi scris textele pentru melodiile lor? Un exemplu fiind Marcel (Motti) Notea, care a făcut ani în şir valuri (poate şi furori) la Las Vegas? I-am ascultat deseori frumoasele sale melodii pe YouTube sau pe pagina dânsului de facebook. De asemenea mă încântă talentul domnului Shlomo Josefson, bucureștean stabilit la Herzlya, cel care cântă atât de minunat melodii vechi în limba română!

(https://www.youtube.com/watch?v=tOsaz3c6Jl8&list=RDtOsaz3c6Jl8&start_radio=1&t=173) Mai scrieţi texte şi pentru alţi cântăreţi?

Ada SEGAL-SHEFER: Am devenit „textieră”,  în mod cu totul întâmplător, atunci când un muzician a citit un poem de-al meu şi mi-a cerut voie să îl pună pe muzică! S-a născut „Libo shel hatzaiar” (Inima pictorului), un tangou ce a avut un deosebit succes. Apoi au urmat și alte cântece… Colaborez cu mulţi muzicieni de talent, atât în limba română cât şi în ebraică. Melodiile au succes pe media, pe YouTube, la radio… Unul din

preferaţii mei este pianistul şi compozitorul Lucci Lior Arielly, un muzician de clasă și un compozitor de excepție, originar din România, urmat de solistul şi compozitorul Shlomo Josefsohn, interpretul Klode Peretz, Eden Rabin şi alţii. Atât Lucci, cât și Shlomo au fost alături de mine la lansarea ce a avut loc la Tel Aviv, prezența lor pe scenă întregind minunat seara de muzică și poezie… Apariția lor in fața publicului lăsând o puternică amprentă.

George ROCA: Apropos de colaborarea pe care o aveţi cu cântăreţul american de origine română, Motti Nottea. Acesta a produs recent o melodie cântată în limba română pe textul scris de dumneavoastră. Titlul acesteia „O lacrimă alene”, după faimoasa melodie care ne-a îndulcit tinereţea „Una lacrima sul viso” a lui Roberto Satti, alias Bobby Solo, pe muzica compusă de Mogol! Îmi aduc şi acum aminte de textul în italiană a acelei melodii scris chiar de interpret: „Da una lacrima sul viso/ ho capito molte cose/ dopo tanti tanti mesi/ ora so… cosa sono per te.//” Puteţi să reproduceţi textul pe care l-aţi scris în limba romană? Care este povestea acestei colaborări şi acestei melodii? De ce după mai bine de 50 de ani de când a fost lansată tot mai sunteţi copleşită de ea? Pentru cititori noştri melomani v-aş ruga să ne daţi linkul acesteia de pe net!

Ada SEGAL-SHEFER: Cu mult drag: https://youtu.be/9MSqiNGE6UA

Poezia se numește: „Când o lacrimă…”. Iată și textul: Când o lacrimă alene,/ Se strecoară printre gene,/ E un semn că uneori, inima/ Simte ce-i dragostea;/ Doar o lacrimă tăcută,/ Cine oare o ascultă?/ Poartă-n ea numai un dor și un gând/ Ce te cheamă plângând;// Lacrimă ce cade,/ Pe obrazul meu,/ Îți spune ea,/ Cât îmi e de greu,/ Când aștept,/ Să te-ntorci, mereu,/ Să-mi aduci înapoi dragostea…// Când o lacrimă alene,/ Mi se scurge printre gene,/ E un semn că sunt aici și te-aștept,/ Cu iubirea în piept.//.

Pe Motti Nottea l-am admirat întotdeauna că pe un fantastic interpret, compozitor şi un muzician de mare clasă, nu credeam că avem la ce colabora, el scriindu-și singur multe din texte, până când a răsărit idea de a adapta în limba română şlagăre vechi şi multe din compoziţiile lui în ebraică… Aşa a început o frumoasă şi fructuoasă colaborare pe care amândoi sperăm că că va avea succes şi va fi de lungă durată.

 

George ROCA: De curând aţi fost invitată la Oradea pentru un eveniment special. Câteva amănunte. Ce părere aveți despre acest oraş… (al copilăriei mele) pe care Excelența Sa, domnul Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite, a declarat că urbea are cel mai frumos centru istoric din România?

Ada SEGAL-SHEFER: Am fost invitată să dau un recital de poezie cu ocazia Centenarului Marii Uniri şi a celor 70 de ani de independenţă a statului Israel, festival denumit „România 100 – Israel 70”. Invitaţia a venit din partea comunităţilor evreieşti din mai multe localităţi, Arad, Oradea, Braşov şi Bucureşti… Pentru această ocazie am editat la Editura Inspirescu din Satu Mare o plachetă de versuri cu poeme în limba romană și ebraică denumită „My Sun – My Land” (Soarele meu, pământul meu). M-a impresionat frumuseţea Oradiei, un oraş minunat situat pe valea Crișului Repede. Am fost primită cu o deosebită căldura de oamenii din Oradea şi m-a impresionat profund frumoasa sinagoga neologă, recent renovată! E un oraş unde voi reveni întotdeauna cu  mare drag…

George ROCA: În Israel colaboraţi cu mai multe reviste de limbă romană. Printre acestea „Jurnalul Săptămânii” şi „Anima News”. Mai sunt şi altele unde aţi publicat? Câteva amănunte vă rog.

Ada SEGAL-SHEFER: În Israel, din păcate, rămânem tot mai puţini „oameni de litere”, iar cei rămaşi sunt şi ei deja personaje cu o vârstă respectabilă. Mă consider incă destul de tânără pentru a duce mai departe, încă câţiva ani buni, ştafeta literaturii române. De aceea nu fac „economie” de publicări, majoritatea fiind pe grupuri de internet în limba română, pagini pe care mulţi le accesează azi cu uşurinţă, pagini electronice publicate în limba română atât în Israel cât şi în România.

George ROCA: Anul acesta au văzut lumina tiparului două cărţi scrise de dumneavoastră. Ce ne puteţi spune despre conţinutul acestora? Proza sau poezie? Română sau ivrit?

Ada SEGAL-SHEFER: Este vorba de volumul „Valsul muzelor”, în limba română şi „Hanitzhit”, (Eterna), în limba ebraică. Am lansat ambele volume în aceeaşi zi, tocmai pentru a pune în evidență apartenenţa mea atât la literatura de limbă română cât şi la ceea de limbă ebraică. A fost o seară ce s-a transformat într-un adevărat spectacol de muzică şi poezie, pe o scenă împodobită cu drapelul Israelului şi al României, o seară unde am putut demonstra că poezia nu cunoaşte graniţe şi nu face diferenţe între oameni indiferent din care lume aparţin. Dar, viața continuă, „Valsul muzelor” va continua să valseze pe rafturile cititorilor, „Eterna” va fi mereu poezia așa ca în curând ne vom întâlni din nou, între paginile unui nou volum numit „Întâlniri la Agora”, un volum in colaborare cu scriitorul Adrian Grauenfels, care va fi editat tot la Editura Saga din Israel și va include creații literare ale amândoura, picturi și beletristică, tocmai pentru a pune accentul pe fuziunea dintre arte.

George ROCA: Ce este „Dream Land”? Un fel de „La La Land” al poeziei? Cine sunt membrii a acestui grup? Ce obiective şi deziderate aveţi?

 

Ada SEGAL-SHEFER: „Dream`s Land” este „Lumea viselor”… acolo unde visele pot prinde aripi, unde fiecare poet sau scriitor poate găsi o uşă deschisă fără a fi limitat la un anumit număr de postări pe zi, unde se pot face comentarii libere în legătură cu producțiile publicate, membrii grupului fiind poeţi de limba română, ebraică, franceză, engleză şi orice altă limbă în care un poet sau un scriitor poate să se exprime. Și bineînţeles mulţi cititori virtuali din întreaga lume!

George ROCA: Şi o ultimă întrebare! Ce vă leagă de literatura română, de poezia română? Care sunt scriitorii şi poeţii care v-au plăcut şi pe care îi mai admiraţi încă! Aş vrea câteva cuvinte şi despre cei din Israel… eventual o scurtă situaţie comparativă!

Ada SEGAL-SHEFER: Voi fi întotdeauna „Poeta rebelă din România. Emineasca blondă” şi fosta elevă a doamnei Nina Cassian. Poate m-am născut cu pana în mână dar ce este sigur este că voi muri cu o carte în mână. Puţine popoare au dat atâtea generaţii de poeţi şi scriitori ca poporul român: un Blaga, un Stănescu, un Rebreanu, un Coşbuc, un Arghezi şi mulţi alţii… care nu se nasc în fiecare zi. Sunt mândră să fiu o rămurică dintr-un pom în această minunată pădure…

În Israel situaţia literaturii e puţin diferită. Odată un poet trăia pentru a scrie poezie, un scriitor pentru a scrie un roman, azi scrisul a devenit o ramură auxiliară a vieţii dar, din păcate, nu pe planul întâi, pe planul întâi fiind o profesie ce poate asigura existenţa. Și eu la timpul meu am lucrat, azi îmi permit să mă dedic în întregime vocaţiei cu care m-am născut…

George ROCA: Vă mulțumesc și vă doresc mult succes literar!  Să ne citim de bine!

––––––-

A consemnat,

George ROCA

Sydney (Australia)Gan Yavne (Israel)

25 februarie 2019

Al. Stănciulescu-Bârda: Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 391(1 –15 Februarie)

Dragii mei enoriași!

Ale lumii două fețe. În pilda Vameșului și a Fariseului întâlnim mai multe învățături folositoare de suflet pentru toți. Pe cât de simplă, pe atât de profundă, așa cum sunt toate pildele Mântuitorului. Cei mai mulți comentatori și predicatori s-au oprit asupra unui aspect foarte important: rugăciunea și această temă au dezvoltat-o de câte ori au vorbit despre această pildă. Nu este rău să ne amintim și noi, acum, aici, că rugăciunea noastră către Dumnezeu trebuie să fie făcută cu inimă smerită, cu părere de rău pentru păcatele săvârșite, așa cum a fost rugăciunea vameșului. Rugăciunea noastră nu trebuie să fie prilej de lăudăroșenie, așa cum a fost rugăciunea fariseului. Și comentariile pot continua

Alt aspect aș vrea să analizez în rândurile de față. Vedeți Dvs., oamenii aceștia din pildă erau niște persoane publice. Fariseul era un fel de profesor, care învăța pe popor legea. Era socotit de popor un om drept, corect, cinstit, însăși întruchiparea binelui, adică omul model pentru orice credincios al religiei mozaice. Vameșul era un fel de perceptor, care strângea birurile de la popor. Stăpânirea romană impusese popoarelor învinse tot felul de taxe și impozite, care de care mai mari, pentru ca să obțină cât mai mare profit. Aceste dări erau strânse de funcționari aleși din rândul poporului respectiv, fiindcă ei cunoșteau limba și obiceiurile poporului. Altfel spus, romanii scoteau cartofii din spuză cu mâna acestor perceptori. Mai mult, pe lângă faptul că impozitele erau mari, acești perceptori sau vameși aveau dreptul să smulgă sume mai mari de la popor, pentru ca din  plusul obținut să-și realizeze solda lor, salariul,  ca să folosim un termen de azi. Pentru a strânge birurile, vameșii recurgeau la constrângeri cumplite. Confiscau bunuri, animale, băteau și schingiuiau pe locuitori, până când aceștia plăteau. Din această cauză, poporul îi socotea pe vameși oameni foarte păcătoși. Îi disprețuiau și îi huleau în ascuns, iar uneori chiar pe față. În felul acesta romanii vânau doi iepuri în același timp. În primul rând își obțineau banii de pe impozite, iar în al doilea rând nu intrau ei direct în conflict cu populația.

Iată că în fața lui Dumnezeu, oamenii aceștia își descoperă o altă față, pe care poporul, oamenii de rând nu le-o cunoștea. Fariseul, omul model, lăudat de toți, se dovedește a fi un om mândru, disprețuitor, plin de sine, arogant, prefăcut, în stare de a face rugăciunea un mijloc de ,,negociere” cu Dumnezeu. Altfel spus, ,,pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. El, care înșelase încrederea, lauda și respectul tuturor, nu impresionează pe Dumnezeu, ba dimpotrivă. ,,Păcătosul” de vameș, cel disprețuit de lume, este un om smerit, conștient de limitele sale, de starea sa de păcătoșenie. Își făcea slujba ce i se încredințase ca să-și câștige existența, făcea uneori și el abuzuri, silnicii, dar nu le făcea cu plăcere, ci fiindcă era permanent între ciocan și nicovală, între lege și conștiință, între stăpânire și popor. Cu siguranță că nu-și constrângea semenii cu plăcere, ci fiindcă trebuia s-o facă. Era om sub vremuri  și sub ordine. Dincolo de serviciu, dincolo de obligațiile profesionale, el era alt om: blând, omenos, cu conștiința propriei păcătoșenii, un om care avea regrete, remușcări, poate și coșmaruri pentru comportamentul ,,oficial”. Ne amintim, de asemenea, de Zaheu vameșul. La fel disprețuit de oameni, el Îl caută pe Dumnezeu, se hotărăște să-și dea jumătate din avere săracilor, să despăgubească împătrit pe cei pe care i-a nedreptățit. Nu mai recunoaștem într-un astfel de om pe zbirul și vampirul de care tremurau ceilalți.

Cea dintâi față a celor două personaje din pildă este fața pe care o văd semenii zi cu zi, fața pe care  și respectivii vor să fie văzută. Dincolo de aceasta, însă, personajele acestea au o a doua față, pe care o descoperă doar în intimitatea lor, poate în cadrul unui cerc foarte restrâns de prieteni, dar pe care nu o pot ascunde niciodată în fața lui Dumnezeu. Mântuitorul ne învață că aceasta a doua față este cea adevărată de fapt, cea dintâi este o față artificială, fardată, rujată, boită din interes, pentru a face impresie semenilor, lumii. A doua față este cea judecată cu adevărat de Dumnezeu. Aceea este sinele, eul omului, ființa lui adevărată. Dacă față de oameni această față poate fi ascunsă, de Dumnezeu Cel ce cunoaște cele mai ascunse ale rărunchilor noștri nu poate fi ascunsă.

Și în viață întâlnim pe mulți, pe foarte mulți care duc  o viață dublă, care vor să pară în fața lumii altfel de cum sunt în realitate. Uneori o astfel  de situație poate să ne fie chiar folositoare. Într-un regim totalitar, în care este urmărită fiecare faptă și fiecare vorbă cu multă atenție, oamenii se ascund în ei înșiși, așa încât una gândesc, alta vorbesc și, de cele mai multe ori, alta fac. Este și aceasta o formă de rezistență. Tot așa de bine o situație de genul acesta poate fi de folos pentru propria noastră mântuire sau pentru decădere. Cazul personajelor din pildă este edificator: vameșul s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu, fariseul și-a mai adăugat unul sau mai multe păcate.

O pildă ne-ar fi de folos ca să înțelegem mai bine că nu întotdeauna ,,fața” pe care o vedem la cineva este cea adevărată. Se spune că la o mânăstire era un călugăr foarte sârguincios la ale rugăciunii. Dorea din tot sufletul să se mântuiască. După o vreme i s-a părut că în mânăstire nu face suficient pentru mântuirea lui. I se părea că acolo e o viață prea liniștită. Dorea o viață tumultoasă, în care să se lupte cât mai energic cu păcatul, cu ispita, cu patima. Într-o zi și-a luat tălpășița din mânăstire și s-a dus într-un orășel destul de departe. Acolo lucra cu ziua orice. Se pricepea la toate, dar accepta și muncile cele mai umile. Nu se târguia niciodată asupra plății pentru munca prestată. Cât îi dădeau, atâta lua, pe atâta se mulțumea. S-a aflat că este călugăr. În fiecare zi se interesa și el despre locuitorii orășelului aceluia. A aflat, spre exemplu, că-n localitate este casă de prostituție,  unde femeile își vindeau trupul pe bani. Unele dintre ele erau femei ușoare, dar erau și unele sărace, cu familii grele, cu copii mulți, care vedeau în această activitate singura posibilitate de existență. S-a gândit călugărul nostru, s-a gândit și s-a hotărât să treacă la treabă. Cu economiile modeste pe care le făcuse și el s-a dus într-o seară la casa deocheată. Toți au rămas înmărmuriți. Niciodată nu le mai trecuse pragul un călugăr. S-a interesat cât este taxa pentru o femeie și a văzut că are bani pentru vreo patru. A plătit pentru patru și s-a dus cu ele în cameră. A doua zi toată localitatea fierbea. Cine îl vedea scuipa după el, îl înjura, îl zburăturea și-l ocăra. El tăcea și-și căuta de treabă. Greu, tot mai greu găsea de lucru. Nimeni nu mai voia să-l angajeze. Tuturor le era scârbă de el. Dacă vedea așa, se ducea prin alte localități, muncea, iar când aduna bani suficienți venea la casa de prostituție și mai plătea pentru trei-patru femei. După câțiva ani în care a fost mereu centrul discuțiilor, s-a întâmplat de a murit. Nimeni nu voia să-l înmormânteze. Erau prea curați, ca să pună mâna pe un asemenea spurcat. Iată că au venit femeile de la casa de prostituție, au pus mână de la mână și i-au făcut o înmormântare de casă mare. Lumea era uimită. Femeile acelea îl plângeau ca pe unul din familia lor. Când era lume mai multă, una dintre acele femei a luat cuvântul și a spus în auzul tuturor adevărul. Călugărul se purtase cu ele ca un părinte. Din munca lui plătea taxa pentru ele și sâmbătă noaptea, spre duminică,  mergea cu ele în cameră. Acolo discuta cu ele despre ale credinței și le învăța părintește cum să lupte cu păcatul, cum să se mântuiască. Le răspundea la întrebări, le dădea sfaturi de viață. După miezul nopții, când ele picoteau de somn, le lăsa să doarmă, iar el ședea pe scăunel în fața sobei și băga lemne în foc, ca să nu stea ele în frig. Dimineața le sfătuia să se ducă la biserică, să se spovedească și să se împărtășească. Prin munca lui reușea să le ferească pe ele de păcat măcar o noapte și asta i se părea că este important și pentru ele și pentru el. Lumea a rămas uimită și rușinată la auzul acestor dezvăluiri și toți au fost convinși că numai un sfânt a putut să rabde atâta nedreptate pe care ei i-au făcut-o!

Să ne străduim și noi ca să plăcem  mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor!

*

,,Jocul” cu Dumnezeu. În istorioara Vameșului Zaheu întâlnim un lucru extraordinar, care ar putea să fie călăuză în lucrarea noastră de mântuire. Acolo omul se ,,joacă” cu…. Dumnezeu și invers. Am putea spune că sunt urmați niște pași, de care Zaheu nu era conștient, dar pe care Dumnezeu îi folosește cu mult tact pedagogic. Pasul I: Dumnezeu se naște din Sfânta Fecioară Maria, ia chip de om și se pregătește pentru a se aduce pe Sine jertfă pentru mântuirea întregii lumi. Așadar, vine pentru întreaga lume; Pasul al II-lea: Zaheu,  asemenea multor contemporani ai săi, simțeau nevoia de Dumnezeu, de o reformare a vieții religios-morale a lumii în general și a lor în mod special. Vechile religii și filozofii de viață nu-i mai mulțumeau; Pasul al III-lea: Dumnezeu vine spre Zaheu și-l caută  în mod discret, în sensul că vine în orașul lui Zaheu, parcă știind că acesta nu poate să absenteze de la serviciu și să se ducă în alte regiuni sau localități să-L întâlnească; Pasul al IV-lea: Zaheu află de prezența Mântuitorului în orașul său, le lasă pe toate și se duce să-l vadă măcar. Nu poate pătrunde până la El prin mulțime, nu-L vede peste capetele celor prezenți, fiind mic de statură, dar se urcă într-un pom ca să-L vadă mai bine. Așadar, se umilește pe sine, el, înalt demnitar al statului, mai marele vameșilor de acolo. Nu era un oarecare. Pasul al V-lea: Domnul Iisus Hristos când se apropie de pomul în care se cățărase Zaheu își ridică privirea și-l strigă pe nume, spunându-i că ,,astăzi se cuvine să rămân în casa ta”. Așadar, Dumnezeu parcă pentru Zaheu venise anume în acel oraș; Pasul al VI-lea: Zaheu aleargă și face pregătirile necesare ca să-L primească pe Mântuitorul; Pasul al VII-lea: Domnul Iisus Hristos se duce la Zaheu, în ciuda  oprobiului public, în ciuda protestelor celor ,,drepți și credincioși”, că ,,a intrat să ia masa la un păcătos”; Pasul al VIII-lea: Zaheu este copleșit până peste cap de cinstea ce i s-a făcut și se hotărăște să se schimbe radical. Își donează jumătate din avere săracilor, iar celor pe  care-i păgubise le dă înapoi împătrit. Pur și simplu se leapădă de omul cel vechi și de toate ale lui pentru bucuria întâlnirii cu Dumnezeu; Pasul al IX-lea: Dumnezeu încununează acest ,,joc” cu binecuvântarea Sa: ,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”

Așadar, în lucrarea de mântuire a omului participă atât Dumnezeu, cât și omul. Este o împreună-lucrare, o conlucrare. Dumnezeu nu ne obligă să ne mântuim, cum nici omul nu poate intra în rai fără voia lui Dumnezeu. Această lucrare de mântuire a omului s-a făcut posibilă prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Ea a creat cadrul, a dat posibilitatea oamenilor să se mântuiască, dar nu i-a și mântuit. Pentru mântuire este necesar efortul fiecăruia în parte, prin credință, rugăciune, post și fapte bune. Dumnezeu nu rămâne indiferent față de strădania noastră și contribuie și El cu harul Duhului Sfânt, pe care ni-l dă prin Sfintele Taine(Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Maslu și Hirotonia) și Sfintele ierurgii și slujbe. Am putea spune că omul este ca un luntraș cu barca pe mare. În mâini ține vâslele, adică credința de-o parte, rugăciunea, postul și faptele bune de cealaltă parte. Trăgând numai de o vâslă, adică dacă are numai credință fără fapte,  barca nu înaintează, ci se învârtește pe loc. Dacă face fapte bune fără credință, se învârtește tot pe loc, dar în sens invers. Este nevoie să pună în acțiune ambele vâsle și atunci, din spate, începe să sufle harul Duhului Sfânt ca un vânt ajutător, care ne mărește viteza spre limanul Hristos.

Așadar, este un ,,joc”, din care omul, cu puțin efort, poate câștiga premiul cel mare, adică mântuirea și viața veșnică. Este că se merită să încercăm și noi?

*

Sfaturi părintești. Din scrierile regretatului  Arhiepiscop Justinian Chira(1921-2016) al Maramureșului și Sătmarului, selectăm câteva învățături pline de miez, de mare folos:

♦,,Trebuie să ne păstrăm și să ne cultivăm dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de sfinți. Să căutăm să anulăm barierele care ne răcesc sufletește, care ne împietresc, prin care uităm de Dumnezeu(…).♦Stresul se creează din grija exagerată. Din grijă şi iar din grijă. Toate relele vin din această exagerată grijă(…).♦Când Iisus este cunoscut şi ascultat cu adevărat, atunci se face pace şi în suflet, şi în familie, şi în ţară, şi în lume(…).♦ Când un om reușește să iubească, în adevăratul înțeles al cuvântului, se îndumnezeiește, devine asemenea cu Dumnezeu. ♦ Un suflet care nu se ştie ruga, nu va şti ce-i fericirea, chiar de ar avea toate bogăţiile pământului. Rugăciunea adevărată este trudă sfântă. ♦ Sufletul din care nu se înalţă spre Cer glas de rugăciune este asemenea unei case pustii, plină de păienjeniş, locuită numai de păsările întunericului. ♦Rugăciunea are darul de a face să picure în suflet neîncetatul izvor al bucuriei. ♦Pe om trebuie să-l priveşti cu cel mai înalt respect, dar şi cu adâncă compasiune, cu încredere dar şi cu prudenţă, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălăşenii, însă şi de greşeli ireparabile.”

*

File de jurnal – 14 iun. 1982(II). ,,Taica Ion Bârnea a plecat cu fiul său Ion și cu nora sa la Cluj, unde era programat pentru tratamentul ulcerului varicos la doctorul Paul Petre. La Armeniș le-a explodat roata din față a mașinii și erau pe punctul de a-și pierde viața.

 Sâmbătă a venit Frumosu Gheorghe și Mughiuruș Mircea din Timișoara și ne-au adus încă două policandre la Malovăț. Sunt adevărate bijuterii. Au adus și unul mai mare pentru biserica de la Godeanu, la părintele Gheorghe Achimescu. Continue reading „Al. Stănciulescu-Bârda: Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 391(1 –15 Februarie)”