Respir tăceri cu clipe moarte ce clepsidra mi le întoarce,
împietrite îmi cad pe suflet , zgomotoase și cu gemet.
Timpul ne-a jucat o farsă nevrând să ne dea o șansă,
pe talerul de balanță ceasul lui apare-n față.
Ne-am construit un mormânt și ne- ntreabăm unde am greșit,
De ce ne-a dus în eroare iubirea ce acum ne doare.
Era plină în poezie, în muze și clipe divine,
ce simțea stropul de ploaie, ascultând cântul de mare.
Era firească și frumoasă, cu virtute și cu viață ,
cu luceferi și cu zei toți erau martorii ei.
Sufletul acum e slugă la timpul semnat pe clepsidră,
devenind precum o ață, căzută la margine de groapă.
Destinul este conjugat „unde voi fi ” și ” unde am stat ” ,
deviază și se întreabă ce exact vrea de la viață.
Tot ce-a fost sunt amintiri trăite cu sentimente vii ,
pe margini de vor fi roase, pânza retinei tot le scoate.
Lăsăm zeii și cu sfinții, timpul și destinul vieții,
să ne poarte în labirintul ce numai ei cunosc sfârșitul .
——————————
Luminița BORCAEAS
25 februarie 2019