Persecuţiile regilor goţi-Martiriul Sf. Sava. Goţii au cunoscut creştinismul pe vremea locuirii lor în nordul Mării Negre. Migrând apoi şi ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrăţişat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduşi aici în urma expediţiilor din sudul Dunării şi de soldaţii goţi din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creştinarea goţilor au contribuit şi unii credincioşi din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goţilor, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creştinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănţuit o prigoană împotriva creştinilor, silind pe Ulfila şi ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuţie este atestată şi de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care aminteşte de cei martirizaţi atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar din Capadocia, menţionat în corespondenţa Sf. Vasile cel Mare prin 373-374. Aceste persecuţii au avut loc în contextul noilor conflicte militare dintre goţi şi romani, sub împăratul Valens. În urma acutizării conflictului, în 370-372, regele Athanarich a iniţiat o persecuţie severă împotriva creştinilor de sub stăpânirea sa, despre care vorbeşte şi istoricul bisericesc Sozomen.

Numele unor martiri din a doua jumătate a secolului al IV-lea sunt menţionate şi într-un calendar got (fragment), precum şi în alte acte martirice. Printre aceştia, erau menţionaţi preoţi ca Verca şi Batwin sau Bathusios, un eremit Argyla, în total 26 de martiri, în afară de anonimi. Aceştia au îndurat martiriul la porunca unei căpetenii locale (Vingurich)-se pare că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, cf. şi relatarea lui Sozomen. După o notiţă din sinaxare, rămăşiţele acestor martiri au fost strânse de Gaatha, soţia (regina ?) unei căpetenii gote, şi fiica ei Dulcilla. Cu ajutorul unui creştin local Vellas, rămăşiţele (moaştele) lor au fost duse la Cizic, pe malul asiatic al Mării de Marmara, unde Dulcilla a rămas, iar Gaatha şi Vellas au revenit în Muntenia, fiind ucişi cu pietre. În afara celor menţionaţii, sinaxarele fac referire şi la alţi martiri supuşi persecuţiei de Athanarich. Amintim în primul rând pe Sf. Nichita, ars într-o zi de 15 septembrie-se pare că era un captiv originar din Cilicia, adus de goţi în nordul Dunării. Originea sa ar putea explica faptul că moaştele i-au fost duse în Cilicia şi depuse într-o biserică din Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie  în jurul anului  451. Mai târziu, în secolul al XV-lea, moaştele sale au fost mutate într-o biserică din Veneţia.  Sf. Nichita este popular la noi, fiind numit şi „Romanul” sau „Gotul”.

Despre un alt martir din timpul persecuţiei lui Athanarich avem ştiri mai bogate, şi anume despre Sf. Sava. Pătimirea sa este redată de un izvor contemporan, Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, datată 373-374, odată cu mutarea moaştelor sale-actul său martiric. După cum rezultă din izvorul menţionat, Sava era de neam grec, ortodox (nicean), care vieţuia în abstinenţă, post şi rugăciune într-un sat din Muntenia secolului al IV-lea. Când a început prigoana regilor goţi şi i s-a cerut să mănânce din cele jertfite idolilor, consătenii săi goţi i-au oferit spre substituire cărnuri nejertfite, dar Sava a refuzat. Mai mult, el a îndemnat şi pe ceilalţi creştini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulţumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paşti din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creştini (preoţi şi credincioşi) s-au refugiat din „Gothia” (nordul Dunării) în „Romania” (sudul ei). Printre cei refugiaţi se afla şi preotul satului, Sansalas. În ce-l priveşte, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraş, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paştile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlneşte pe Sansala, revenit între timp, şi prăznuieşte Paştile împreună cu el şi alţi credincioşi. Aflat în sat, în a treia zi după Paşti, pe neaşteptate, soseşte aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala şi Sava sunt prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfe idolilor, dar cei doirefuză. În faţa refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuşi, sfântul este legat şi aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârşit la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, la vârsta de 38 de ani. Dupăp moarte, moaştele sale au fost duse în Scythia Minor, la Tomis, apoi la cererea Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, episcopul locului Vetranion l-a trimis în Capadocia.

Sfântul Niceta de Remesiana. Despre Sf. Niceta s-a vorbit mult în istoriografia noastră, de către teologi şi istorici deopotrivă, de pildă, V. Pârvan îl considera apostolul naţional al românilor. După el, N. Iorga, C. C. Giurescu, Radu Vulpe, I. G. Coman s-au exprimat în acelaşi sens: Sf. Niceta a predicat pe „ambele maluri ale Dunării”. Să vedem cine era acesta, aria sa de activitate şi însemnătatea sa în istoria creştinismului de la Dunărea de Jos. La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, s-a impus în chip deosebit în viaţa bisericească Sf. Niceta de Remesiana, episcop în Dacia Mediterranea. Oraşul său de reşedinţă, Remesiana (Bela Pelanka-Serbia), era situat pe marele drum militar ce traversa Illyricum, la 30 km est de Naissus. Nu ştim când şi-a început păstoria ca episcop-într-o scrisoare din 367 se face referire la un episcop Nichas (Nicetas). Informaţii mai sigure despre viaţa şi activitatea sa misionară avem din cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la „dacii arctici” spune Sf. Paulin), unde îşi desfăşura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinţei şi desfăşura şi o lucrare de „romanizare” printre triburile barbare de aici, bessi, sciţi, dar şi geţi şi „amândouă felurile de daci”. Aceste afirmaţii ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri şi s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară  a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ţinuturile din sudul Dunării, aflate în apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acţiunea sa evanghelizatoare s-a desfăşurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica şi scria în latineşte. Paulin de Nola scrie în poemele sale: „aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci”-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce priveşte originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numeşte Remesiana drept „patria” sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas şi lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură) şi Catehismul, ca şi lucrări dogmatice, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia ş. a. Nu se cunoaşte când a survenit sfîrşitul său-este amintit ultima dată în 414, într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice şi un teolog cunoscut al vremii sale.

 Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extra-carpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoţi, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoţi din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioşilor creştini. Este menţionat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din „Gothia” era în relaţii strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creştinii supuşi represiunii s-au refugiat în Imperiu, alţii au fost martirizaţi, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunităţi ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în „sate” şi „oraşe”, unde slujeau preoţi ca Sansalas, Guthicas şi Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea ţărmurilor Dunării de Jos-menţionăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaştele lor au fost adunate de regina Gaatha, creştină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezenţa unor comunităţi creştine ortodoxe, în spaţiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoţii au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creştine din spaţiul extra-carpatic, alcătuite în special din populaţie autohtonă, şi-au continuat existenţa şi legăturile cu Imperiul.

Dintre creştinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goţilor; el conducea Biserica ariană din „Gothia” de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăseşte Dacia şi se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoţilor. În urma predicilor sale, mulţi locuitori nord-dunăreni au îmbrăţişat arianismul, goţi, autohtoni, geţi în curs de romanizare şi daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină şi gothică. Prezenţa unor creştini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre, a existat şi o biserică audiană, înfiinţată de adepţii acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în „ţara goţilor” la nord de Dunăre, unde a propovăduit „luminile credinţei”, a întemeiat mănăstiri cu reguli clare şi a făcut mulţi prozeliţi printre latinofoni. Urmaşii săi au fost Uranios din Mesopotamia şi Silvanus, dar numărul adepţilor a scăzut şi ei s-au refugiat în Imperiu.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 martie 2019