Trecuse de miezul nopții. Mă zvârcoleam în pat de mai bine de două ore și nu reușeam să adorm după o zi toridă de vară în care alergasem între ministere cu diferite sarcini de serviciu. Eram făcut praf. Imposibil să adorm. Am deschis larg ferestrele camerei de hotel să sorb o gură de aer. Afară zăpușeala zilei se mai domolise. Noapte senină de vară cu lună plină și cer spuzit de stele. O liniște deasă și grea cuprinsese tot Bucureștiul. Doar zgomotul sacadat al roților unui tramvai ce se retrăgea întârziat la depou mai toca mărunt liniștea nopții. despicând-o cu câte un scârșnet prelung la cotituri de șine. Mă uit la ceas : douăsprezece și jumătate noaptea. N-aveam poftă nici de scris cum obișnuiam altă dată în nopțile mele de insomnii. Ce să fac…ce să fac…mă întrebam ca după o boală fără leac!Brusc mi-aduc aminte însă că marele prozator român, Marin Preda, când n-avea somn și se plictisea de tăcerea nopții și ciornele cu tot felul de adăugiri, intercalări și adnotări, înghesuite prin marginile și rândurile manuscrisului, că nu-i ieșea cum vroia el, punea mâna pe telefon și chema un getax.
Arunca o geacă sau un balonzaid pe el, mai scurgea vreun strop din nelipsita sticlă de wiskey sau votcă de pe birou, își punea ochelarii ăia negri cu ramă și sticlă groasă și se și înființa jos unde, ca de obicei, îl și aștepta taxiul comandat. Urca pe scaunul din dreapta șoferului și fără să mai dea binețe că era în răscrucea nopții, nici zi și nici noapte, îi zicea îngândurat :
“ Hai , dă-i bice, monșer, calc-o, să ne mergem că ne apuca dimineața, mă, Belitule!”
Ce ar fi mi-am zis în sinea mea dacă și eu, la fel ca el, fac o experiență de asta, să văd Bucureștiul noaptea că tot nu știam cum arată. Cât m-o costa, m-o costa, că tocmai luasem o primă de serviciu și eram în bani. N-am mai stat pe gânduri. Am pus mâna pe receptor și am rugat recepția hotelului să-mi cheme un getax. Mi-am luat ceva pe mine, o geacă ușoară de vară că destul toată ziua alergasem prin zăpușeala aia între ministere la cravată și costum, ținută de protocol cum se pretindea pe vremea aceea, că doar nu puteai intra de care-o fi și s-o întâmpla pe la tovarășii miniștri!
Jos, getaxul comandat mă aștepta deja. Urc în față pe scaunul din dreapta șoferului, dau bună-seara și, intrându-mi în rol ca și Marin Preda , zic : Hai monșer, dă-i bice, să mergem că ne-apuca dimineața, mă Belitule! La care șoferul, tresărind uimit ca dintr-un vis urât, făcându-și cruce și scuipându-și în sân, mă întreabă cu ochii holbați pe mine cât cepele:
Megem șefu’ ,mergem ,dar stați așa ,ce e cu expresiile alea de monșer și Belitule că așa îmi zicea șeful meu la care am lucrat o vreme pân-a murit săracul.
Cu care șef, mă, ai lucrat, îl întreb și eu mai mirat decât el,stai așa, măi omule că n-ai vrea să-mi spui că l-ai cunoscut pe Marin Preda?!
Da, șefu’, da, l-am cunoscut, c-am lucrat la dânsul la editură, bun om era că mă punea mereu la primă…
Măi omule,măi, nici nu știi ce noroc a dat peste mine, Dumnezeu te-a trimis în calea mea că tocmai voiam să fac și eu o experiență ca Marin Preda, să văd Bucureștiul noaptea, să mă plimbi, exact pe unde îl plimbai pe el. Ești de acord?
Da șefu’, sunt, cum să nu fiu…?
Bine, atunci să ne intrăm în roluri fiecare. Eu sunt Marin Preda, fostul tău șef și tu ești monșer și Belitul cum îți zicea și el! E-n regulă? Da, șefu’, sigur, așa facem. Păi atunci, hai, dă-i bice mă, Belitule…! Să mergem! Să mergem…
Să mergem,șefu’, mă întreabă el, răsucind cheia în butucul volanului, pornind motorul, să mergem dar, unde, că nu mi-ați spus?
Păi cum nu ți-am spus, mă Belitule, nu ți-am spus să mă porți exact pe unde îl plimbai tu noaptea pe Marin Preda !
Dar vorbiți serios șefu’ , că eu crezui că glumiți !
Nu măi, nu glumi, hai dă-i bice !
Păi șefu’, pe dânsul îl luam de la Mogoșoaia, de la Casa Scriitorilor, că acolo locuia, scria și-și făcea veacul, pe la editură venea foarte rar! Mai ales în ultima vreme că era bolnav. Suferea de ficat, de stomac, nici el numai știa! Că-l apuca cu friguri, mereu îmi zicea, mă Belitule ia pune tu mă, mâna ta pe mâna mea, nu ți se pare că e prea rece?! Puneam mâna și-i ziceam, nu șefu’, nu mi se pare că e rece deși uneori chiar așa era…Dar avea damblaua asta să-l plimb noaptea prin București. Învățasem locurile ca pe Tatăl Nostru.
Da, păi atunci dă-i drumul, ce mai stai? I-am zis eu cu autoritate simulată.
Bine șefu’ dar unde să mergem prima dată de aici ? Păi nu știu unde, tu faci traseul, că tu îl știi ! Bine șefu’, atunci mergeți pe mâna mea, uite cum facem: o luăm de aici, de la Union și-o cotim la dreapta, pe Calea Victoriei până la Restaurantul Cina să-mi iau și eu un pachet de țigări și să bem și vreo limonadă cu gheață și rom, dumneavoastră cu rom că eu nu pun băutură pe gură când sunt la volan. Dar fiți atent ce vă spun, zice el uitându-se la ceas: e aproape unu noaptea și la ora asta intrăm numai prin spate, la un separeu secret, că știți cum e legea că de la ora zece se închid toate cârciumile. Aici, însă la Cina, vin tot felul de ștabi, ofițeri, securiști, colonei militari și chiar și tovarăși de pe la Comitetul Central și Miliție dar se fac toți că nu-i văd, că pe aici mai vin și șefi de-ai lor! Intrăm prin spate și la bar mă cunosc chelnării de când veneam cu șeful. Aici șeful lua câte un pahar cu vodcă sau wiskey cu gheață multă și lămâie. Eu luam câte o limonadă cu gheață, fumam câte o țigară și plecam. Dar să știți că și dumneavoastră trebuie să consumați vreo tărie ca șeful că de nu, ne iau ăia la ochi că am venit să-i filăm și ne mai pricopsim cu unde după noi toată viața.
Bine, monșer, facem cum zici tu.
Nu, monșer, mă corectează el, mai bine zice-ți-mi belitul că îmi place mai mult că așa îmi zicea șeful mereu…
Bine, mă Belitule, bine …
Înăuntru însă era o hărmălaie, clinchete de pahare, tușituri, râgâieli și-o fumăraie de-o tăiai cu cuțitul nu alta! Ne-am așezat la colțul din dreapta al barului, la tejghea că la mese nu mai erau locuri. A venit chelnerul, unul cam pirpiriu, și-i zice: Salut, Sandule, ca de obicei că sunt cu șeful… cu noul meu șef…El știa deja regula, mi-a adus mie o vodcă cu gheață, lămâie și rom și lui o limonadă cu gheață. Alături mi-a pus și câte un biscuite în formă de pișcot, era din partea casei , cum se obișnuia să se zică. Am băut, el și-a fumat țigara, ultima Carpați fără filtru pe care o mai avea și pentru că aici nu se găseau Naționale sau Carpați, am plătit eu pentru amândoi și am plecat.
Lăsați, șefu’, că țigări mai găsim noi în drum, prin alte locuri…
La mașină zice el: Acum șefu’, o cotim pe calea Victoriei, la stânga, la Casa Armatei. Șeful de obicei nu prea oprea aci decât foarte rar, că era o înghesuială de trebuia să aștepți prea mult până îți aducea comanda și șeful nu avea răbdare să mai aștepte, le trăgea câte o îmjurătură – Mama lor de beliți!
Păi atunci, nu oprim nici noi, mă Belitule, dacă e așa!
Și unde mergem?
Păi, zice companionul meu, coborâm pe bulevardul Gheorghiu Dej și oprim la Cireșica. E o bombă, șefu’, acolo, de toată povestea, că acolo vin numai actori și scriitori și chefuie și cântă până-i apucă dimineața.
Mergem, mă belitule, la Cireșica, că poate acolo mai găsim și un chebab, singurul loc din capitală unde știu că se face și se poate mânca chebab, că mă apucă foamea de nu te văd, după vodca aia…
Aaaa, nicio șansă, șefu’, la ora asta au ras ăia tot, nu ne așteaptă pe noi!
Ajunși la Cireșica am intrat tot prin spate, la niște separeuri știute de Belitul. Înăuntru, hărmălaia era și mai mare ca la Cina. Fum de tutun, de nu se vedea om cu persoană și aer îmbâcsit de nu se putea respira. În schimb aici aveau și taraf: o vioară, acordeon, chitară și țambal. Trăgeau colorații pe ele de mai-mai să le rupă, nu alta. Dinică, actorul, s-a sculat de la masa cu gașca lui de petrecăreți, Dinescu, Nichita, Amza, Ștefan Iordache și Jan Constantin, s-a dus la țambal, l-a dat la o parte pe instrumentist și cu lingura și furculița de la masă, lovea corzile țambalului de de-abia mai ținea tacămurile în mână. Nu prea-i ieșea, s-a dus la acordeonist, i-a cerut instrumentul și-a început să cânte în aplauzele tuturor : Sunt vagabond, sunt vagabondul vieții mele, măturător de praf de stele … moment în care Fănel, unul din chelneri a venit la noi și ne-a întrebat : Ce vreți? Ca de obicei! I-a zis companionul meu. Nu, zic, mie să-mi aduci o bere neagră, rece, dacă ai și vre-un cârnăcior, că nu te văd de foame! Da, șefu’, da cum să nu avem, vă aduc imediat ! Ne-a adus din spate și o măsuță mică de vreo două persoane că nici aici nu mai erau locuri libere, mai toți ședeau în picioare cu sticlele, halbele și paharele în mână. Cântau, zbierau, râdeau, curat balamuc nu alta. Dinică a lăsat acordeonul și a cerut vioara instrumentistului și a început cu Cine a pus cârciuma-n drum, ăla n-a fost om nebun … mai mult ciupea vioara, nu cânta cu arcușul, dar cât de cât îi mai ieșea. Pentru mine care nu-i cunoșteam nici pe Dinică, nici pe Amza nici pe Nichita și ceilalți decât din filme și de la televizor, era o premieră interesantă. E frumos, mă Belitule, e frumos aici, dar eu nu mai rezist în aerul ăsta înecăcios, mă sufoc! Am dat peste cap ce mai aveam fiecare în pahare, am plătit eu pentru amândoi și-a luat el țigări Carpați că aici se găseau și am plecat.
Pentru mine fusese însă o experiență inedită. La mașină, companionul meu zice: Acum, șefu’, mergem în Cișmigiu, că acolo îi plăcea lu șefu’ cel mai mult. Păi, îl întreb eu, la ora asta ce să facem în Cișmigiu, mă Belitule?!
Aaaa, șefu’, acolo e viață adevărată, o să vedeți!
A tras mașina mai pe-un colț al străzii care ducea prin spatele grădinii la magazinul Eva și am intrat în Cișmigiu. Aer curat, miros de flori și gazon proaspăt udat, de mi s-au desfăcut plămânii. Haideți pe aici, șefu’, pe aleea asta, la marginea lacului, că acolo-i plăcea lui șefu’ mult, să admire cerul cu lacul și stelele răsturnat în lac, cum zicea șefu’. Lua câte o pietricică de pe jos, de pe margine, și o arunca spre mijlocul lacului, zicând Uite, mă belitule, vezi tu cercurile astea depărtându-se spre margini, unul de altul tremurând? Le văd șefu’, le văd, cum să nu …Ei, bine ,zicea, așa suntem și noi, ne trezim aruncați în viață fără să vrem, fără să cerem și dispărem tot așa, fărăm să vrem, uitați și de prieteni, de neveste și copii…Nimeni nu-și mai aduce aminte de noi…
Daa, șefu’, aveți dreptate, îl aprobam și eu, dar ce să facem …așa e viața …încercam să filozofez și eu. Și după ce se sătura șefu’ privind cerul răsturnat în lac, după cum zicea, mergeam la restaurantul Calipso, de aici, de lângă debarcader. Acolo lua și șeful iar o tărie cu gheață, cum obișnuia, eu o Cola sau un suc, fumam o țigară și plecam că nici acolo, o să vedeți, nu se poate respira de fum și de aer îmbâcsit. Păi dacă e așa nu mai mergem acolo nici noi că eu nu suport aerul ăla de cârciumi înecăcios.
Atunci, zice Belitu, mergem în colțul grădinii Cișmigiu, la pompa de benzină că nu vreau să rămânem, mă scuzați, în pana prostului.
Am mers la pompă și când el a vrut să plătească cu bonuri de benzină de la serviciu, l-am oprit. Nu, mă Belitule, acum eu plătesc, e plăcerea mea!
Păi cum să plătiți, șefu’, dumneavoastră că e datoria mea! Dumneavoastră și așa o să plătiți cursa dar nu și benzina.
Da mă, belitule, da, o să-ți plătesc și cursa și benzina.
Păi dacă e așa, șefu’, opresc ceasu, fir-ar al dracului și îl blochez de aici din spate că avem noi șmecheria noastră, că pentru clienții buni așa facem.
Și am plecat.
Acum, zice el, știți ce facem? Mergem înapoi pe la podul Izvor și traversăm Dâmbovița pe la Casa Poporului, că e frumos luminată noaptea din față, cu reflectoare. Înăuntru nu intrăm că nici nu știu dacă s-o fi terminat și oricum n-am avea voie că e păzită.
Păi cum e păzită, măi, îmi zicea și șeful, nu zici tu că e Casa Poporului?
Ei, e a poporului, zicea și șeful, cum sunt eu mitropolitul Ardealului. Poporul locuiește tot în sărăcie, dar asta rămâne mărturie pentru vecie, zicea fără să se teamă, că de acolo de jos nu ne mai auzea nimeni.
Dar nu stăteam prea mult nici aci, că ne lua la ochi un milițian de pază care patrula pe acolo și ne lua la întrebări. Hai să plecăm, mama lor de beliți! zicea șefu’ și plecam. Rămânem și noi?
Nu mă, nu mai rămânem nici noi dacă e așa…
Atunci, zice companionul meu, o luăm în jos, pe bulevardul Victoria Socialismului, în josul fântânilor arteziene, că pe alea le-au terminat și noaptea sunt frumos luminate de jos, din apă. E ca-n basme, șefu’, o să vedeți… îmi explica el ca un ghid turistic conștiincios.
Da, măi, da, l-am aprobat și eu, mergem cum zici tu.
Da, șefu’, dar vă fac atent că și pe-acolo, dacă ne dăm jos din mașină, să vorbim în șoaptă că se zice că și fântânile astea au urechi și ne-ascultă și nu vreau, Doamne- ferește, să ne mai încurcăm de Doamne-ajută…
Nu, mă Belitule, le vedem așa din mers, cum zici tu, din mașină…
Ajunși la magazinul Victoria, am cotit-o, cum zicea și el, la dreapta pe o străduță între magazinul Victoria și Cocor.
Păi aici, de ce oprim? Îl întreb eu.
Păi aici, șefu’, opream întodeauna ca să mai umflu roata lângă tufișul ăsta că de atâtea lichide mă scăpam pe mine, nu vă supărați!
Nu mă supăr, măi Belitule, mergi și fă-ți nevoia, ușurează-te! Cum o să mă supăr? Că măcar pentru asta nu trebuie să-ți ceri aprobare și nici scuze, că atât ne-a mai rămas.
Psst, tăceți șefu’, tăceți, vorbiți încet, că și prin tufișul ăsta, nu știm de n-or fi puse microfoane să ne-asculte, că ăștia se pricep… îmi șoptește el la ureche. Ne ascultă și ce facem noaptea-n pat.
Am zâmbit și am tăcut, aprobându-l doar din cap.
Acum, zice el, urcăm spre sfânta Vineri, pe la grădinița cu statuia lui Brâncoveanu, știți ce-a pățit săracu și el și copiii lui la turci….
Știu, mă știu, dar a murit cu demnitate, n-a vrut să se-nchine la turci!
Da, așa zicea și șefu’…
Ajunși în dreptul statuii lui Brâncoveanu, mă întreabă:
Aici mai oprim, șefu’, că nici șeful nu oprea? Nu știa cum să-l duc mai repede la Mogoșoaia, să pună de-un somn, cum zicea.
Nu mai oprim, mă, nici noi.
Păi atunci vă las la hotel, la Union și terminăm cursa că uite, se crapă de ziuă…
Da, măi, da, că și pe mine mă cam încearcă somnul. N-o să mergem și la Mogoșoaia că acolo de fapt știu cum arată.
Ce bine, șefu’, ce bine că nici eu de când a murit șefu’ , n-am mai trecut pe acolo. Parcă-l văd și acum, era într-o zi de mai, dimineața, când m-am dus să-l iau la serviciu, la editură. Și-acolo era deja hărmălaie, miliție, procurori și prieteni de-ai șefului… Stătea răsturnat pe spate, în pat, îmbrăcat cu paltonul peste pijama, nu știu de ce era așa, poate de frig, că mereu se văita de frig. Oricum, șefu’, n-a murit de moarte bună! Cred că a fost otrăvit sau înecat cu alcool turnat forțat pe gât și nu de vomă, cum s-a motivat. Știți ce cred eu, șefu’? Că asta i s-a tras după ce a publicat cărțile alea cu Delirul și Cel mai iubit… că i-a cam deranjat pe ruși. Doar ce trecuse șefu’, săracu, printr-un accident groaznic mai înainte, cu un tir care i-a făcut Fiatul ăla 1500 praf. Mă mir că a scăpat cu zile atunci. De când a murit, eu n-am mai rămas la editură, m-am transferat aici taximetrist, unde nu mi-e rău deloc ba chiar mi-e bine, primesc comenzi, mă duc, le fac, trece luna și-mi iau leafa, nu mai sunt nici frecat nici de ăia de la securitate ca atunci cu șefu’ că mă tot anchetau, unde am fost cu șefu’, ce am făcut, cu cine s-a întâlnit și ce a vorbit, de parcă eu știam ce face șefu’, eu rămâneam în mașină și dormeam. Ce să știu eu ce făcea șefu’… și chiar dacă știam, a continuat el, aprinzându-și încă o țigară, n-aș fi spus nici mort, că au vrut să mă facă și pe mine informator de-al lor, promițându-mi câte și mai câte … Doamne, ce oameni, ce oameni, își turnau chiar și prietenii, cum au făcut și pe la mine pe la serviciu.
Discuția asta se purta în fața hotelului unde ajunsesem deja, când ne-a fost întreruptă de un client care ne-a întrebat: Liber?
Nu, a răspuns el, mă retrag, că mi-am terminat cursa.
Și după ce am plătit cam dublul cursei, cât am apreciat eu, am dat să cobor.
Stați, șefu’, nu așa, e prea mult cât mi-ați lăsat!
Lasă, măi, atât cât ți-am dat, că m-am simțit bine cu tine!
Atunci, șefu’, să știți că dacă mai aveți nevoie de mine, să mă chemați la dispecerat, am numărul 46 de serviciu la mașină sau spuneți că mă vreți pe mine, pe Belitu, că așa mă știu mai toți acuma și vin imediat de pe unde și oricând că-mi place să circul cu dumneavoastră.
Bine, măi Belitule, bine! I-am răspuns și eu zâmbind. Și mie îmi place de tine că ești un om de ispravă.. te chem…la revedere …
Și ne-am despărțit ca doi prieteni buni, mulțumiți că amândoi petrecusem o noapte întreagă pe urmele lui Marin Preda.
—————————-
Valeriu CÎMPEANU
27 martie 2019