EU, VOUĂ…
Însăilăm, cu tivuri false, dantela umerilor goi,
Și peticim cu ațe rupte destine pline de noroi;
Agonizăm după himere, ne vrem stăpânii absoluți,
Naivi sălbatici câteodată, și mai mereu nepricepuți.
Un apostrof îi suntem vieții, cu cratimă ne despărțim
De anotimpul unor fluturi, a căror aripi le strivim…
Sub pleoape lutuie invidii, cortină peste zborul frânt,
Când râde plânsul printre gene, și plânge râsul a descânt.
Mai dăm cu zarul în biserici, făcând smerenia negoț…
Tristețile umblă-n pereche iar bucuria n-are soț.
În lampă arde întuneric, și răsăritu-i doar apus,
Ne-mbătrânesc copiii-n pântec, de parcă-avem o coastă-n plus…
Lăsați-mi crengile deoparte, în cordul unui tei uitat,
Vă las din flori, dar jumătate…pe restul le-am amanetat
Pădurii, omului, luminii și ochilor ce rouă blând…
În toamna Soarelui-Răsare vă mângâi cerul, nu vi-l vând!
——————————–
Nicoleta GORDON
27 martie 2019