Anatol COVALI: Îmi aduc aminte

Îmi aduc aminte

Îmi aduc aminte ochii tăi sublimi
ce-mi vrăjeau privirea c-o iubire
pătimaşă,- n care reuşeai să-imprimi
tot ce e esenţă-n fericire.

Îmi aduc aminte de zâmbetul tău
ce-l simţeam pe suflet mângâiere,
alungând din gânduri vechi păreri de rău
cu miraculoasa-ţi adiere.

Îmi aduc aminte ce mult te-am iubit
în întâia noastră primăvară,
când credeam că nu e om mai fericit,
ce-a găsit cea mai de preţ comoară.

Îmi aduc aminte şi surâd senin
retrăind superba tinereţe
de al cărei farmec mă simt astăzi plin
când mă-ncântă blânda ei tandreţe.

————————————–

Anatol COVALI

București

25 iunie 2019

Simon JACK: Doar un mesager

Doar un mesager

Voi vă petreceți astăzi lumea
intre un cer străin în sine
si un pământ ce doar vă poartă
din oseminte veșnic gând,

v-ați luat lumina-n întuneric
v-o faceți lacrimă sub zbor,
căci zborul vostru-i doar himeric
si-n întuneric josul vostru-i nor,

nu pregetați să faceți idoli
chiar si din umbre-n poze vechi,
vă stau arginții-ntre picioare
si aurul din stele nu-l vedeți,

prostituată șade fiara amăgind,
cu ochi la spate-i treceți
calea, un altul plânge ocolind
sub frunți, golgote de-nchinare,

treziți-va sunt timpuri terminate
chiar si in pietre nu e timp,
nu mai dormiți în nepăsare
e vremea genunchilor pălind,

eu va invit pe toți din neguri
vorbiți cu El si dați un nume,
celui ce nestrigat a dat arvune
să-i duceți chipul necioplit,

v-a dat pe Fiul său la masă
ați si băut cu el visând,
dar l-ați trădat purtând în suflet
doar lăcomie si veșmânt,

nu e târziu dar lasă ploaia
să spele ce-ai murdărit în eden
lasă mărirea si-adu-ti aminte
că la sfârșit ești doar pământ,

eu am venit să v-ascut mintea
să vă destup urechi si ochi,
nu vă mai faceți rugămintea
din rugăciuni banale fără loc,

de mă vedeți sau auzi vreodată
atât cât sunt cu voi si sper,
să va-amintiți că v-am trecut
pragul si sunt din infinituri

doar un mesager! …

————————–

Simon JACK

Israel

Iunie 2019

(foto internet)

Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!

De câte ori sunt întrebată să vorbesc despre mine, vorbesc greu, deși în viața de zi cu zi, după 35 de ani de scenă și relaționare cu publicul, am exercițiul comunicării și îmi găsesc mereu cuvintele. Totuși dacă acest exercițiu este dificil, faptul că totul pleacă de la origini, de la cei ce ne-au dat viață, face această misiune ușoară. Pentru că despre mama și tata aș vorbi neîncetat. Iată, îmi place să spun, că am moștenit “zvâcul” oltenilor de la tatăl meu, oltean get-beget și bunul simț bucovinean de la mama, născută în scaunul Sucevei. Salvarea a fost acel strop de Bucovină din vene, pentru că scorpion fiind ca zodie, o olteancă get-beget era mai greu de digerat de toți cu cei care am relaționat de-a lungul vieții și carierei mele.

Pentru publicul larg, am cântat mai mult decât am scris, am fost angajata Ansamblului Artistic al Armatei „Doina”, mai bine de un deceniu, ansamblu care în acei ani, avea un colectiv mare de artiști (cor bărbătesc, orchestra simfonică, orchestra populară, dansatori și balerini, personal tehnic si desigur soliști de muzică ușoară și prezentatori actori, cabiniere, mașiniști, etc). O lume fascinantă! Orice artist are un moment când vrea să aibă experiențe internaționale și atunci îl apucă un dor de ducă: nu am dezmințit nici eu această rutină și orgoliu artistic și am continuat să colind lumea o vreme, după care un băiat frumos mi-a cerut toată iubirea și atenția pe care i-o pot da și m-a potolit pe-acasă: fiul meu.

Unde se ascundea poezia printre aceste drumuri de la emoție, trăire și artă la cotidianul, pragmatismul vieții de zi cu zi? Din școala primară și până astăzi, mereu am considerat că poezia este a mea și numai a mea, că nu este de scos și arătat lumii. S-au găsit însă destui care m-au convins să mai și public. În liceu, profesoara mea de literatură, distinsa doamnă Olga Curelaru (ce ne-a fost și dirigintă) m-a ademenit treptat-treptat, în cenaclul liceului, în concursuri de gen, mi-a trimis poeziile la ziarul local și poezia mea a început să devină și a celorlați. Dna Olga Curelaru a văzut în mine ce poate nici părinții nu văzuseră, legat de poezie (deși tatăl meu era înzestrat cu arta scrisului și dădea viață unor versuri foarte frumoase)

La Ansamblul Artistic al Armatei – pentru că era mai comod pentru direcțiune să nu cheltuiască din bugetul premierelor în fiece an, pe textieri, prezentatori, etc., am scris texte întregi în versuri sau nu, mai apoi textele melodiilor care se puneau în scenă ca suport musical de-a lungul anilor, sau texte pentru compozitorii cu care interacționam ca solistă.

Anul 2013 m-a surprins cu o dorință de a-mi vedea poemele publicate pe suport de hârtie, pentru că erau așa impersonale paginile revistelor on line, ce începuseră să invadeze spațiul virtual. Iar virtualul… câștigase treptat teren, se impunea deja nevoia omului de a fi peste tot, virtualul gonește prin venele timpului cu o repeziciune fantastică și se instalează în porii celor vulnerabili cât ai clipi… Să ridice piatra cine nu a devenit vulnerabil, atât de vulnerabil încât să rămână fidel doar prafului din bibliotecă, ce se așează tot mai mult pe cotoarele cărților (acolo unde ele încă mai există prin casele oamenilor). Așa se face că prima antologie colectivă în care am publicat poeziile mele, „Confesiuni în virtual” a văzut lumina tiparului la Editura „Pim” din Iași, în acel an. Acestă antologie a adunat în paginile sale, poeme publicate deja în mediul virtual, de autorii publicației „Confluențe Lirice”. Anul următor, aceeași publicație a scos volumul antologic „Paradigme Virtuale”.

De atunci și până azi, am publicat în peste 45 de antologii, sub semnul unor edituri notabile (Starpress, Napoca Nova, Olimpias, Izvorul Cuvântului, RoCart, eCreator, Grinta, Etnologica, Aspra, Art Creativ, InfoRapArt, Arena Literară-Betta, Lucas, Salonul Literar), în aproximativ 12 reviste (Appolon, Agora Literară, Vatra Veche, Boema, Orizonturile Bucuriei, Contraste Culturale, Sintagme Literare, Eminesciana), publicații on line (Literatura de Azi, Negru pe Alb, Universul Culturii, ProLitera, Noduri și Semne, Confluențe Literare, Însemne Culturale, Dialoguri Culturale, Poeții Noștri, Literaturitate, QPoem, Poezie.ro, Lira21, ASLRQ- Canada, etc).

Continue reading „Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!” →

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii

ÎNTR-O VARĂ NEGRĂBITĂ

Ieri, o harnică furnică,

Cât un vârf de ac de mică,

Mi-a urcat cât ziua mare

Pe un lujer lung de floare.

Râvnă multă și sudoare

Ca să uric în vârf de floare,

Drum de-o ziuă până-n seară

Ce la urmă te doboară.

Însetată și-obosită

Și de foame hămesită,

Ospătându-se de zor

În miros îmbătător,

Adormit-a în visare,

Într-o dulce legănare,

Pe un pat de bombonele,

Sub un cer bătut cu stele.

Rai i-a fost întreaga noapte

În a vântului dulci șoapte,

În viasre de ispită,

Într-o vară negrăbită,

Pe o floare, înflorită

Fă-mă Doamne o furnică

Mică, mică, frumușică

Și mă uită într-o floare,

Într-o vară, oarecare,

Doar cu gândurile mele,

Coperit cu-n roi de stele,

ADÂNCĂ PLECĂCIUNE

Un gând, de-o săptămână, nu mă mai lasă-n pace

Și parcă-ncearc-a-mi spune ce am acum a face,

Anume, că e timpul să merg în sat la mine,

Să văd ce-mi face neamul, de-i rău cu el, ori bine.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii” →

Gheorghe PÂRLEA: Visul prevestitor al măicuței Antonia

(Războiul în amintiri moştenite)

Măicuţa Antonia, sora tatălui meu, este personajul unei poveşti adevărate ce are la origine un vis de peste noapte. Mă refer însă la un vis din acelea care ating revelaţia, fenomen pe care eu nu îndrăznesc să-l echivalez cu situaţia pentru care mulți invocă, indubitabil, “coincidenţa”. Eu prefer, suportând consecinţele de rigoare din partea celor care acuză ignoranţa, să cred că aşa-zisa “coincidenţă” e ceea ce marele prozator Mihail Sadoveanu ne sugerează prin intermediul unui personaj al său: “… întâmplarea e meşterul cel mai tainic şi mai iscusit al lui Dumnezeu.”

Era în vara lui 1944, când linia Frontului din Moldova se întindea, spre vest, până înspre Carpaţi. Sergentul Neculai Pârlea, fratele măicuţei Antonia, lupta alături de ceilalţi camarazi ai lui dintr-un regiment de vânători de munte instruit la Cernăuţi. Ostilitățile se desfășurau în preajma satului Timişeşti, nu departe de locul său de origine, Mirosloveşti, şi aproape de locul în care sora lui, măicuţa, se ruga pentru soarta fratelui şi a celorlalţi bărbaţi aflaţi sub arme. Maica Antonia nu ştia însă locul în care se afla fratele său, ostaşul, ci doar deducea că şi el, aflat la vârsta cătăniei, şi-a pus viaţa în slujba patriei, alături de ceilalţi bărbați ai ţării.

Într-o noapte a acelei veri de foc şi de moarte, tânăra măicuţă avu un vis-coşmar. Se afla pe un câmp care, în înţelesul ei asupra a ceea ce însemnă raiul, părea un crâmpei rupt din Cer, locul în care nădăjduieşte omul să-şi petreacă veşnicia. Dar în mijlocul acelei privelişti dumnezeieşti se afla o temă cutremurătoare, căci în secvenţa focalizată cu claritate în vis se afla chiar fratele ei, din trupul căruia corbii lacomi îi smulgeau carnea sângerândă. Unele elemente topografice ale peisajului auroral, cadru aflat în contrast sever cu centrul tematic – supliciul fratelui-ostaş –, prefigurau indicii că locul nu era departe de mănăstire şi că, vag, măicuţa părea să identifice locuri familiare. Sau poate că, atât de răvăşită era maica Antonia în urma visului încât nu mai făcea complet deosebirea dintre realitate şi vis.

Cu noaptea-n cap, căci nu apucară să mijească zorii zilei, monahia Antonia se prezentă la maica stareţă şi, nici mai mult nici mai puţin, invocă ceva ce nu stătea în cutuma locului. Îi ceru mai marii sale în ale monahismului să-i îngăduie imediat să-şi caute fratele pe câmpul de luptă, după indiciile spațiale din vis.

Deşi nu a primit încuviinţarea, ceea ce satisface judecata legată de viaţa în mănăstire, ceva neidentificabil din fiinţa măicuţei o îndemnă să iese de sub ascultare. Şi, cu o bocceluţă asupra ei, în care aproape instictual puse nişte feşe şi o sticluţă de tinctură de iod aflate în chilia sa pentru accidente “casnice”, ieşi pe poarta mănăstirii.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Visul prevestitor al măicuței Antonia” →

Petru CERCEL: „Imnul-rugăciune către Hristos”

,,Stăpâne Domn pe-adânc şi pe văzduhuri,

Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare,

Pe om din lut şi nevăzute duhuri;

Tu, care din Fecioară întrupare

Ai vrut să iei, Părinte preaputernic,

Ca să-nviezi şi să ne dai iertare;

Tu, ce vărsându-Ţi sângele cucernic

Ai sfărâmat a iadului tărie

Şi l-ai legat pe diavolul nemernic;

Tu, ce-ai deschis a Ta împărăţie

Şi blând Te-arăţi şi milostiv cu mine,

Spre-a-mi face Raiul veşnică moşie;

Ascultă, Tată, ruga mea ce vine

La Tine arzătoare şi plecată,

Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la Tine.

Cum voi plăti, Stăpânul meu, vreodată

Atâtea bunuri mie hărăzite,

Şi ce-aş putea să-ţi juruiesc răsplată?

Mă-mbelşugaşi cu daruri nesfârşite,

Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare

M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite.

Tu nu pui preţ pe-averi sau pe odoare,

Pe perle, nici pe pietre nestemate,

Căci tot ce e, e-al Tău, Stăpâne mare.

De Tine-au fost făcute-n lume toate,

Şi omul mârşav nici c-un pai subţire

Să se fălească-a fi al său nu poate.

Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire

Chiverniseşti şi-ndrepţi orice făptură,

Şi cerul, şi tărâmul de sub fire.

Plăcute-astfel de jertfe nu-şi mai fură,

Alt dar decât o inimă curată

Şi închinată Ţie cu căldură,

Şi, toţi să te mărturisească, Tată,

Drept Domn al Israelului, cel care

L-a înecat pe Faraon odată.

Tu vrei doar faptă bună şi-nchinare

Şi toţi să Te slujim, căci ştii în minte

Şi-n inimă ce-ascunde fiecare.

E mică plata ce ne ceri, Părinte,

Şi n-o-mplinim pe toată cu dreptate,

Dar tot ne vei moşteni? ai slavei sfinte.

Prea multă dragoste şi bunătate

Arăţi spre noi, căci cu nesocotire

o preţuim, şi numai cu păcate

Răspundem la a Ta milostivire

Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală

Călăuzeşti cu bine-ntreaga fire.

Cu multă neştiinţă şi greşală

Noi ne trudim să-ţi dăm în închinare

O inimă plecată cu sfială,

Dar, bieţi de noi, greşim fără-ncetare

În faţa Ta, puternice-mpărate,

Şi-ţi risipim averea-n desfătare.

Pân ce Ursitele neînduplecate

vor rupe-al anilor mei fir subţire,

Îmi iartă, Doamne, grelele păcate

Şi-atât de mare ai milostivire

Spre mine, sluga Ta cea vinovată,

Ca să trăiesc cu Tine-n nemurire.

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,

Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,

Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată,

Greşit-am, Tată, milă ai de mine,

Aprinde-mi sufletul şi mă învaţă,

Şi fă să vin alăturea de Tine.

Tu, ce eşti cale, adevăr şi viaţă,

Ştiu că tot binele ce va să-mi vie

Mi-l va trimite sfânta Ta povaţă.

Ferice de voi fi şi-n bogăţie

De stare şi avere, dă-mi putere

Cu spaimă mare să ţi-o-nchin tot Ţie.

Iar caznă când avea-voi şi durere,

Să fiu ca Iov cu straşnică răbdare

Şi să-Ţi slujesc statornic îţi voi cere.

Orice ţi-e voia, Împărate mare,

Nespus de mult mă bucură şi-mi place,

De-ar fi spre bine sau pre grea-ncercare.

Mi-e gândul doar la slujba ce voi face

Măriei-Tale tot mereu, căci Ţie

Cel ce-Ţi slujeşte va trăi în pace

Şi va zbura la cer cu bucurie.”

Poemul a fost publicat, în italiană, în volumul lui Stephano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneţia apărut în anul 1586, fiind tradus în limba română de Alexandru Ciorănescu.

Petru sin Pătraşcu alias Petru Cercel (1583 – 1585)

Camelia CRISTEA: Ia strămoșească

Ia strămoșească

Am cusut pe ie macii toți în floare
Spicele de grâu scăldate în soare,
Hora bătrânească ce o știau moșii
Dimineața pură când cântau cocoșii!

Piscul unui munte albit de speranță,
Dorul ce așteaptă o mână pe clanță,
Aripa de vultur și zboru’ îndrăzneț,
Steagul arborat de un vis semeț!

Am cusut pe ie, zâmbet de copil,
Doina din străbuni ce încă o știu,
Un altar de brazi, cu vârful spre cer
Și un ceas de taină, când încă mai sper.

Lacrimi am cusut, când mi-a fost mai greu
Și-un pumn de țărână chiar din trupul meu,
Sângele vărsat de ai mei strămoși,
Anii tinereții calzi și luminoși!

Am cusut icoana Sfintelor Fecioare,
Când primeau Lumină parcă-n calendare,
Smirna parfumată din teii înfloriți
Mâinile trudite pentru cei munciți…

Sufletul și ruga în genunchiul minții
Cum ne-au învățat de mici și Părinții,
Talpa și opica, plină de sudoare,
Sora mea și Prutul ce încă mă doare!

Ia am s-o îmbrac ea îmi este portul,
Când îmi petrec Moșii am să cos și ortul,
Vămile să trecem înspre veșnicie
Cu făclii speranțe aprinse pe ie!

02 iulie 2015

foto arhiva personală

—————————–

Camelia CRISTEA

București

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Tâlcul destăinuirilor

În urmă cu aproape cinci ani l-am întâlnit pe domnul Sergiu Brandea la o memorabilă activitate culturală organizată de doamna Doina Meiseles în splendida sa reşedinţă din Tel Aviv. Ne-am adunat atunci aproape o sută de scriitori, poeţi şi publicişti de limbă română, majoritatea din Israel, iar onoranta participare a ambasadorilor României şi Republicii Moldova la acest eveniment a fost de natură să sublinieze importanţa sa. Sunt şi acum convins de faptul că dincolo de prestigiul gazdei, dar şi excepţionala sa capacitate managerială, ceea ce a contribuit la succesul evenimentului a fost şi farmecul uriaşei personalităţi a bunului nostru prieten Harry Ross pe care l-am sărbătorit cu acest prilej.

Pe domnul Brandea nu-l cunoşteam personal însă citisem cartea „Strâmba”, lansată în anul 2010 şi care urma să facă o strălucită carieră aflată atunci abia la început. Am discutat despre carte, am mai povestit câte una-alta, deoarece ne legau unele amintiri comune din Bârladul tinereţilor sale şi am rămas în contact, astfel că peste un timp când a apărut volumul „Confidenţe” am scris despre carte cu un entuziasm absolut firesc având în vedere faptul că eram deja familiarizat cu stilul autorului.

Şi, iată, după aproape un deceniu de la prima apariţie editorială, Sergiu Brandea mă onorează dăruindu-mi un nou volum intitulat de data aceasta: „Destăinuiri”. Volumul, apărut la editura „24 Ore” din Iaşi şi prefaţat de cunoscutul critic literar Ioan Holban dovedeşte şi prin aceasta faptul că numele autorului tinde să devină renume, un bun şi apreciat renume, cu cititori nu numai în Israel, ci şi în România.

Voi începe discuţia despre această carte cu mărturisirea de credinţă a autorului care ne spune că el este „un patriot şi un naţionalist” sintagmă pe care nu o va pierde din vedere pe tot parcursul scrierii, însă ne va demonstra că exact din această postură publicistul Sergiu Brandea se va dovedi un umanist de forţă care nu înţelege prin cele două cuvinte: patriot şi naţionalist, în nici un caz, ruperea de amintirile copilăriei trăite în România şi nici ridicarea în slăvi a vreunei concepţii strict naţionaliste în care toţi cei care nu sunt ca tine îţi devin automat vrăjmaşi, într-un fel sau altul. Greu de crezut pentru mulţi alţi „naţionalişti” că poţi fi iubitor al valorilor fundamentale specifice, dar să arăţi, cu multă înţelepciune că, în sine, omenirea este un întreg funcţional, iar multiculturalismul exact forţa care duce la dezvoltare şi ar trebui să ducă, firesc, la bună înţelegere.

Construită prin comasarea articolelor apărute de-a lungul timpului în prestigioasa publicaţie „Jurnalul Săptămânii” cartea are, deloc surprinzător, o fascinantă coerenţă, un fel captivant de a fi lecturată, făcând astfel deliciul cititorului care va afla multe lucruri despre autor, despre problemele ţării sale, despre oamenii de acolo, dar şi despre perspectivele ei, aşa cum le-au visat cei din veacul trecut, aceia care au muncit şi au luptat de-a lungul unor generaţii întregi şi care nu aveau atunci decât speranţa. Una cât se poate de realistă precum vedem acum!

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Tâlcul destăinuirilor” →

Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?

La prezentarea uneia din cărții mele, prilej cu care am fost primit, în public, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, trebuia să spun și eu ceva acolo. Mai ales că reprezentantul oficial, venit de la București, mi-a înmânat carnetul la care bâiguiam a visa încă de pe când eram student. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și în scris „intervenția” mea, ca totuși, dacă cineva are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul…”, sau o carte de-a mea, când poftește. Să zicem, chiar pe asta. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine și cu o parte din viață. Mică, e drept. Dar e viață.

„Măi omule, de ce scrii?” mă-ntreb eu, câteodată, în momente de slăbiciune, mă-ntreb ca să previn întrebarea altora, care nici măcar nu citesc. Nu-s puțini, dar nici mulți! Oameni de care mă tem, căci în mintea lor nu valorează decât ce știu ei. De fapt, n-are valoare decât ce fac ei… Și-mi răspund eu, mie însumi, mai mult ca să-mi dau curaj, căci a lupta cu prostia e o luptă pe viață și pe moarte.

Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, totuși, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, nu erau frumoși, dar pe dinăuntru – minune: caracterul, firea, direcția generală în care-și orientau viața, faptele lor erau așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu… Și cred că frumusețea asta interioară, asta prin care gândim lumea și oamenii din jur, este valoarea noastră cea mai adevărată. A fi om de omenie, a face din bunătate și corectitudine un crez, o dorință, un anume fel de conduită, e lucru de vrednică valoare. Am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Incet – încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat și altceva: Cum ești tu pe dinăuntru? Cum stai cu gândurile, cu tendințele, cu conștiința aia a ta, pe care ți-o vrei curată mereu? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce și cum faci?

Ca urmare, am început să mă aflu în treabă, de fapt am continuat ceea ce făcusem o viață-ntreagă, am scris pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru unele din cele mai înălțătoare idealuri. M-am străduit mai mult decât înainte. Am continuat să mă modelez și chiar să mă remodelez. Cu dalta târziului de noapte, cu sufletul înfruntării față de mine și de ceilalți. Buni și răi. Pe buni îi căutam. De răi nu prea scăpam.

Timpul a fost una din uneltele mele. L-am folosit cu răbdare și cu nerăbdare. Câteodată reușeam, dar de multe ori nu-mi ieșea să fiu cum vroiam. Naivitățile tinereții s-au spulberat, în mare măsură; însă nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez și să le fac clipa mai frumoasă, mai bună, mai ușoară…

Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu omenia, așa cum o văd și o cred și eu; de fapt, să le fac cunoștiință cu ceea ce-mi place și mie, cu ce mi se pare bun, frumos, interesant, în speranța că și ei vor îndrăgi, până la urmă, să zicem, un anume parfum al vieții, care are-n el arome, ca la noi acasă, de aici și din România natală; un fel de parfum în care strălucește aurul dulce, cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta spre bine. Iar dacă nu-i așa, măcar să sperăm că va fi! Ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii de oameni?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e să știe să releve – zic și eu – dulceața fructului mâniei și al împăcării. Mânie – împotriva râului din lume, a urâtului și a non-sensului. Împăcare – după demersuri în fel și chip, după compromisuri, eforturi, și sacrificii. Fără împăcare și – regret! – fără compromis și sacrificiu, viața încetează a mai curge în aleia ei de veacuri.

Dintre ură și iubire, să alegem măcar înțelegerea reciprocă, tandrețea și, cu timpul, poate chiar iubirea… Nu, nu mă gândesc neapărat la Dragoste, ci la Pace, la Bunăvoință. Și dacă vorbim de amarul din coaja unui simbolic fruct, scriitorul ar trebui să știe calea de a-l da jos, de pe miezul dorit.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?” →

O recunoaştere la nivel naţional

Clujeanul Al. Florin Ţene este preşedfintele Ligii Scriitorilor Români şi un renumit om de cultură al României. Recent, domnia sa a primit un semn al recunoştinţei semenilor faţă de munca sa de zi cu zi, în slujba literaturii de bună calitate din ţa noastră.

Parcurgem în continuare următoarele:

„Domnule preşedinte Acad. Alexandru Florin Ţene,

Este o onoare pentru Bogdania să vă ofere în cadrul ediţiei a VIII-a a Festivalului internaţional de creaţie literară Bogdania, 2019 (18 iunie, Bucureşti, sediul AGIR) o Diplomă de excelenţă în semn de preţuire pentru strălucita dvs. operă literară, promovarea culturii române şi a scriitorilor din LSR pe care o conduceţi cu dăruire şi deosebită responsabilitate.

Vă doresc mult bine dvs., familiei şi tuturor românilor.

Cu aleasă preţuire,

Redactor şef, scriitor Ionel MARIN”

Cu felicitări şi preţuire şi din partea membrilor Filialei Iaşi-Nord Est România din cadrul LSR!

DAN TEODORESCU, UZPR