Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Noul guvern radical ungar, aflat în conivenţă cu cel de la Moscova, a hotărât ruperea relaţiilor cu puterile aliate, Misiunea aliată a fost pusă sub supravegherea gărzilor roşii, divizia 16 franceză din Budapesta a fost izolată, iar forţe însemnate ungare au fost concentrate în zona Bichiş-Ciaba. În replică, Consiliul Suprem aliat a instituit blocada împotriva Ungariei. Delegaţia română de la Paris, condusă de Brătianu, arăta că ,,România e cel din urmă zăgaz împotriva bolşevismului”, că o acţiune militară românească este de interes european şi solicita ajutorul moral şi material al aliaţilor . Însă, pentru aplanarea situaţiei, Consiliul aliat a decis să angajeze negocieri şi a trimis în misiune de mediere la Budapesta, în aprilie 1919, pe generalul sud-african Jan Smuts. Acesta a propus, la 4 aprilie, retragerea armatei ungare pe noua linie de demarcaţie, în schimbul ridicării blocadei. În Nota de răspuns, din 7 aprilie, Bela Kun a acceptat, dar a pus condiţia ca armata română să se retragă, la rândul ei, pe linia Mureşului, conform armistiţiului de la Belgrad, Dar Consiliul Suprem n-a acceptat condiţia pusă de guvernul maghiar şi misiunea generalului Smuts a eşuat. Situaţia devenea confuză şi periculoasă şi, în noile condiţii, ambele armate s-au pregătit de luptă.

Armata română din Transilvania şi-a întărit efectivele, în aprilie 1919, ea cuprindea patru divizii din Vechiul Regat, două divizii ardelene, o divizie şi o brigadă de cavalerie. În total, 64 batalioane, 28 escadroane şi 45 baterii, cu 152 tunuri, 32 obuziere, 8 auto-tunuri, 1 tren blindat, 1 grup de moto-mitraliere, 3 escadrile de aviaţie, două batalioane de pionieri, care însumau 64 000 de oameni. Trupele române erau organizate în două mari grupuri, Grupul de Nord, comandat de generalul Tr. Moşoiu, dispus de la Sighet până la Huedin-Ciucea, şi Grupul de Sud, comandat de generalul George Mărdărescu, noul comandant al trupelor române din Transilvania, dispus între Hălmagiu, pe valea Crişului Alb, şi Brad-Deva. Trupele ungare erau mai reduse numeric, dar erau bine înarmate, dispunând de tunuri, mitraliere şi trenuri blindate. La 10 aprilie 1919, guvernul român, întrunit sub conducerea regelui Ferdinand, stabilea să se treacă, în cel mai scurt timp, la ofensivă pentru ocuparea militară a liniei fixate de Consiliul Suprem. În noaptea de 15-16 aprilie, după o scurtă pregătire de artilerie, armata ungară a atacat violent poziţiile române în trei puncte ale liniei de demarcaţie, de pe valea Someşului, dar atacul a fost respins.  

Pentru a înţelege motivaţia deciziei luate de guvernul român, este important să menţionăm scrisoarea pe care regele Ferdinand o trimite, la 14 aprilie 1919, lui I. I. C. Brătianu, aflat la Paris, în care el aprecia ,,înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”. Ca urmare a atacului ungar, în dimineaţa de 16 aprilie 1919, la ora 3, armata română a declanşat o ofensivă generală de-a lungul Munţilor Apuseni, pe un front de 200 km, de la nord de Zalău până la Arad. Timp de trei zile, între 16 şi 18 aprilie, trupele române au angajat lupte crâncene pentru forţarea defileurilor din văile Crişurilor şi străpungerea poziţiilor inamice. Lupte grele s-au angajat la Hodod şi la cota 344, unde trupele ungare au înregistrat pierderi, 30 morţi şi 30 de răniţi. După trei zile de lupte grele, poziţiile ungare au fost străpunse, iar cele cinci divizii române au continuat urmărirea inamicului pe toată linia frontului, de la Tisa maramureşeană până la Mureş, fiind ocupate pe rând oraşele Satu Mare, Carei, Salonta şi Oradea. Continuând cu energie ofensiva spre vest, armata română a ocupat Debreţinul, la 23 aprilie, iar în seara de 1 mai 1919, a atins Tisa, trupele ungare fiind respinse dincolo de acest râu. Astfel, bătălia din Munţii Apuseni se încheia cu victoria armatei române, care controla întreg teritoriul ţării, de la Nistru până la Tisa.

Aflat într-o situaţie disperată, Bela Kun a atacat pe cehoslovaci, care au fost înfrânţi, la 20 mai, ungurii au ocupat Miskolcz, în aceste condiţii, cehii au cerut ajutorul trupelor române. Acestea au trecut în dreapta Tisei, acţionând împotriva armatei ungare, pentru a slăbi presiunea asupra cehoslovacilor. În cursul acestor acţiuni, la 22 mai 1919, Divizia 8 infanterie, comandată de generalul Iacob Zadic, aflată în Bucovina, a înaintat spre nord-vest, pentru a stabili legătura între armata română din Maramureş (Detaşamentul Olteanu) şi armata poloneză. Trupele române au înaintat pe teritoriul Galiţiei de sud, unde operau grupuri de bolşevici ucraineni, care s-au retras, şi au ocupat Colomeea, veche localitate istorică poloneză, între 24 şi 26 mai, apoi s-au retras, în august 1919. În acele zile de glorie şi incertitudini, vizita regilor României, Ferdinand şi Maria, în Transilvania (22 mai-2 iunie) avea să aducă încurajare şi încredere în inimile românilor, care au însoţit ca un torent convoiul regal la Sibiu, Blaj, Turda, Bistriţa, Carei, Oradea. Nichifor Crainic scria: ,,Suveranii erau prizonierii dragostei populare. N-am crezut că admiraţia şi recunoştinţa pot lua vreodată înfăţişarea aceasta de forţe mistice, entuziaste, curgând în şiroaie de lăcrămi şi-n torente de suflet. N-am crezut, dar am văzut…”. Un moment sublim s-a petrecut la 26 mai 1919, la Turda, pe câmpul unde Mihai Viteazul a fost ucis, regele României Mari, Ferdinand, îngenunchea cu pioşenie, într-un omagiu şi un legământ faţă de jertfa şi opera sa.

Pe de altă parte, acţiunea militară a României şi înaintarea trupelor române până la Tisa au provocat nemulţumirea Consiliului Aliat, care a cerut retragerea trupelor pe linia de demarcaţie. Dar România a respins cererea aceasta şi a menţinut armata sa pe Tisa până la sfârşitul lui iulie. La 10 iunie 1919, Consiliul celor Patru a convocat într-o conferinţă pe reprezentanţii României şi Cehoslovaciei, reproşându-le dificultăţile din Ungaria, prin înaintarea trupelor lor. Astfel, România era ,,vinovată” de faptul că, prin pretenţiile ei teritoriale, a provocat demisia lui Karolyi şi venirea bolşevicilor, fiind acuzată că a depăşit, rând pe rând, liniile de demarcaţie fixate de Aliaţi, înaintând în teritoriu pur unguresc, până la Tisa. Brătianu  răspundea acestui rechizitoriu sever că România nu poate fi făcută răspunzătoare de ,,anarhia din Ungaria”, ea a acţionat pentru apărarea drepturilor ei naţionale: ,,Dacă ungurii nu înţeleg situaţia lor adevărată şi nu renunţă la vechile lor pretenţii, pacea va deveni din ce în ce mai dificilă”, iar guvernul său ,,nu va putea să-şi ia răspunderea unei retrageri a forţelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaşte garanţiile obţinute de la unguri, pentru a evita pe viitor conflictele cu ei”. A doua zi, la 11 iunie, Aliaţii comunicau delegaţiei române frontiera de vest şi nord-vest cu Ungaria. În sfârşit, la 13 iunie, Clemenceau adresa prin radio o notă guvernului român, prin care, în numele Puterilor Aliate şi Asociate, declara: ,,…forţele armate ale acestor state (Ungaria, Cehoslovacia şi România) trebuie imediat să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”. Guvernul român s-a întrunit de urgenţă, în prezenţa regelui Ferdinand, pentru a analiza răspunsul la condiţiile impuse de Conferinţa de Pace şi a decis rechemarea lui Brătianu la Bucureşti. Trupele române au rămas în continuare pe Tisa.

La 18 iunie, Marele Cartier General, examinând nota Aliaţilor, aprecia că executarea unei asemenea operaţii complexe de retragere a trupelor române în spatele ,,liniei Clemenceau”, ,,înainte de restabilirea completă a stării de pace cu Ungaria, constituie pentru noi un mare pericol militar…”, în concluzie, armata română era obligată să rămână în continuare pe Tisa. La 22 iunie, în urma avizului Comandamentului român, M. Pherekyde, primul ministru interimar, comunica la Paris următoarele: ,,…domnul Clemenceau ignoră că noi am fost cei hărţuiţi de atrocităţile comise de unguri împotriva populaţiei noastre şi că, în final, în faţa pasivităţii acelora care vegheau la executarea armistiţiului, a trebuit să luăm armele pentru a ne apăra contra actelor de război….”. În aceste condiţii, România ,,nu poate să nu ia precauţiile…necesare”. Dacă factorii politici ai Aliaţilor erau reticenţi, mareşalul Foch aprecia astfel situaţia geostrategică din zonă: ,,Există motive să se creadă că România se va conforma cu scrupulozitate hotărârilor Conferinţei de pace (…) Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar (…), este important să se subordoneze retragerea forţelor româneşti la est de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistiţiului din 13 noiembrie, adică de a i se impune o demobilizare imediată…, astfel încât să fie exclusă orice ameninţare de ofensivă împotriva vecinilor ei”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (57)” →