OARE ÎNȚELEGEM LUMEA ?
Tot aștept a voastră minte, ca de curcă, atâtica,
Mucezită, râncezită, stafidiă, mai nimica,
De acum să se deștepte din prealunga ei visare
Să revină, cum îmi fost-a, pe cărarea urcătoare.
Fiindcă noi suntem sămânță din a vremii începuturi,
Cei dintâi Adami și Eve, așezați în aste luturi,
Puși de zeii ce pe-atuncea stăpâneau întins ceresc,
Să fim veșnicirea vieții, ăstui petic de lumesc.
Ni s-a dat să fim stăpânii la piciorul nost’ de plai,
Ce lărgitu-l-am în timpuri fie-mi gura mea de rai,
Cu cerescul de de-asupra înroit de mândre stele,
Bogății sub aste luturi, să grijim mereu de ele.
Că așa dacă vom face, lângă zei vom fi vecie
Și cu ei vom sta alături de avea-vom vrednicie,
Că suntem a lor vlăstare și din ei ne-am fost desprins ,
Noi pe luturi, ei rămas-au sus în cerul necuprins.
De-asta gândurile noastre tot tânjesc spre infinituri
Ce ascund cu grijă-n ele taine puse-n mii de mituri,
Iar a noastră-nțelepciune cercă-ntr-una a-nțelege
Care-i mersul lumii ăstei, și-ncotro de-acum ea merge.
Ce a fost ‘naintea lumii și-ncă cine a făcut-o?
Cine-o naște, cine-o crește și-ncă cine-a omorât-o
S-o re-nvie înc-odată din aceeași plămădeală,
Facă alta mai frumoasă, mai ochioasă, mai de fală.
*
Când vom ști aste răspunsuri fi-vom una cu cei zei,
Iar la alții ce-s în urmă, noi le fi-vom Dumnezei,
Pân-atunci mai este vreme încă multă de trecut,
De-nvățat a lumii taine, că suntem doar la-nceput.
**
Când în nopții de feerie ochii voștri vă îndeamnă
Să priviți spre cele astre fără frică, fără teamă,
Să îmi știți că-n cele ceruri din tărâm dumnezeiesc
Undeva, nu știu pe unde, alți doi ochi de-acol’ privesc.
Că în lumile de-asupra înroite-n universuri,
Unde-s una peste alta încă mii de-alte cerescuri,
Viața colcăie-nneștire izvorâtă din genuni,
Ajungând să-mi facă astăzi, ne-nțelese, mari minuni.
Noi, pe globul ăst’ de tină, pentr-o clipă de mărire
Omorâm juma de lume ca să fim dumnezeire,
Și-apoi altu-n rând îmi vine să ajungă el în fală
Și așa de-o vreme-o ținem în război și-n pârjoleală.
Cum să fim așa alături de cei zei și dumnezei
Când aici, pe astă humă suntem hoți, nebuni, mișei?.
Cine să ne de-a pe mână o fărâmă din cea lume
Că-n vecii pe ea ne-om bate, pân’ nimic de-acol rămâne.
Suntem dar niște sălbatici pentru lumile de sus,
Niște inși ce-n fața lumii n-au nimic încă de spus,
Ne visăm a fi odată zei lumii celei noi,
Când în fapt suntem nimicuri, nesătui și-n toate goi.
Am uitat învățătura ce-am primit-o din ceresc
Să ne facem raiul nostru pe întregul pământesc,
Avem Legile Frumoase de la Hristul nost’ dintâi,
El, Zamolxes, ce le pus-a vieții noastre căpătâi.
Cât de ele ne ținut-am, fost-am drepți, viteji și buni
Și la alții dați exeplu vremii celei din străbuni,
C-am știut că după morte fi-vom toți nemuritori
Și că-n ceruri doar dreptății noi rămâne-i-om datori.
A venit apoi Hristosul, să ne-nvețe că iubire
De o fi în tot și toate vindeca-va omenirea,
Și a Lui învățătură am uitat-o prea devreme
Că mereu păcatul dulce ne șoptește: ,, Nu te teme!”
Nu avem în noi voință să iertăm și să iubim
Viața, sfânta cea dreptate și în cinste să trăim,
Mai aproape n-i păcatul și mai dulce-a lui robire,
Ce-a avere și puterea ce îți fac aici mărire.
Avem mult până-nțelegem că doar spiritul ne-nalță
Și prin el doară trăi-vom luminoasă altă viață,
De-asta încă vom rămâne în această tină rece,
Înădite timpuri multe, pân’ trufia ne va trece.
2.07.2019
NESĂTULUL
N-am a spune câte gânduri adunatu-mi-am în minte,
N-am a spune câte doruri tăinuiesc acol’, cuminte,
N-am a spune câte fete le-am dorit a-mi fi iubite,
N-am a spune ce păcate eu făcut-am înainte.
Toate-s puse la păstrare într-o tainiță de gând,
Toate încă-n a mea viață mi-s trăite rând la rând,
Nu aș da din ele una pe nimic, ori să le vând,
Le-aș trăi încă odată cu-al meu suflet de flămând.
Numai Doamne, Tu mă lasă să iau viața di-nceput,
Numai Doamne, Tu mă pune colo unde-am început,
Numai Doamne Tu îmi iartă relele ce le-am făcut
Cu-a mea mintea mai rebelă, că atât m-am priceput.
Nu regret nici o clipită, nici făcutele păcate,
Nu regret câte în viață bune, rele-s adunate,
Nu regret că eu gustat-am câte-n lume ne sunt date,
Nu regret că le făcut-am cu-a mea minte, mai pe toate.
Dar regret că viața asta e prea scurtă și-i doar una
Și că-n ea e lașitate și că rege mi-e minciuna
Și trădarea ce se poartă și pe cap îmi e cununa
Celui care vrea să-mi aibă, toată dragostea, într-una.
Vă ajungă doar iubirea și iertarea voastră toată,
Și-ncă dorul ce în suflet cineva încă vi-l poartă,
Vă ajungă cât făcut-ați să-mpliniți a voastră soartă,
Vă ajungă și că raiul, va deschide a lui poartă.
Eu, plăti-voi cât făcut-am după toate-a mele fapte,
Ce-s încrise-n carte-a vieții, lângă alte numărate,
Și de poate mai veni-voi pe aici încă odată,
Cât făcut-am merita-va, să mai fac măcar odată.
1.07.2019
UN GÂND ÎN MIEZ DE VARĂ
Înmiresmat e vântul, îmbătător și dulce,
Ca să-mi aduc-aminte că anu-i la răscruce,
Că scade ziua-ntr-una și noaptea se lungește
Încet, pe nesimțite, tăcut și pe hoțește.
Pe ulița cea mare e colb ca altădată,
Dar nu mai sunt copiii să fugă dup-o roată,
Să facă larmă mare, să prindă viață drumul,
Că prea de mult pe-aicea nu mai văzut-am unul
S-au tot rărit de-acuma din câți au fost odată
Țăranii mei din viță prelungă-ndelungată,
Iar cei rămași pe humă sunt plini de beteșuguri,
Uitați de toți și toate, ca ruginite pluguri.
Un car nu trece drumul, cărarea-i înierbată,
Bătrâni îmi sunt și câinii, n-au somn și nu mai latră,
S-a-nnămolit izvorul, hotaru-i o pustie,
Și peste tot și toate, e plin de colilie.
Biserica-i în rână, cu țigle multe sparte,
Pe-acolo vântu-n voie cel clopot mi-l mai bate,
La sfintele icoane la Paște și Crăciun
Vre-o câțiva doar se-nchină, cerșind un an mai bun.
*
Bătrâne sat, cea vreme te-ngroapă în uitare,
Ai clipe sorocite, puține-n numărare,
Din tine va rămâne umbrosul țintirim
S-avem din vreme-n vreme la cine să venim.
Ți-om pune o lumină și-o rugă de iertare
La câte tu făcut-ai să fim pe cea cărare,
Ce scosu-ne-a în lume cândva, să ne domnim
Și depărtați de tine, acol’ să veșnicim.
**
Te-am nemurit acuma, în rând de poezie
Să-mi ispășesc trădarea, făcându-te vecie
Și-n tremurata geană, în bob de lăcrimare
Am pus din al meu suflet, o rugă de iertare.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
1 iulie 2019