X

de-atâta ţărmuire de-a frunzelor plointe

cu liniştea urării pe jumătate fum

tăindu-te alarmă pe ornicele sfinte

dar drag de niciodată zadarnic îl mai vrum

         Apus consumat. Şuier de tren, icnet de coş, zbârnâit de elice. Bărbatul cade cu sârmele de înaltă densiune. Femeia îi urmează ţeapănă. Ceilalţi nu cad, taie valea pe 3 – 4 poteci. Dacă n-am fost atent, plătesc. Să văd cum mă răzbun. S-au dus mai toţi. Pilotarea s-a terminat pe vecie. Credeam c-o să-mi meargă. Să încetinească, şi eu să cobor. Am nişte torturi pe dinăuntru.

         Nu vreţi să vă mai spun despre păduche? Altădată. De ce, mă, ce e mai frumos? Nu l-am răbdat înmulţindu-se pe capul meu mai mult de zece ani, când m-am îmbătat. S-a făcut mare, a început să mă sâcâie şi de-aia m-am îmbătat. Sau m-am îmbătat pentru că i-am dat o prăjitură? Nu mai dădusem aşa ceva niciodată, nimănui. Scuipă.

         Îl băgasem în spital, zicea c-o să moară. Am greşit că i-am dat atunci o prăjitură? Vorbeşte singur. Dă seul încoace. Tare. N-auzi să dai seul? Nu mai e nevoie, toţi ăştia fripţi au fost unşi. Ai rămas tu să te ung a doua oară. Nu-ţi bate joc de mine, nici să te botezi de două ori nu e bine. Nu mă mai unge, altfel şi eu să-ţi dau cu sfânta veste-bună în cap. Iar bate câmpii. Ăsta moare, pentru ăsta trebuie să dăm telefon la salvare. Ăsta nu se potoleşte. Ăsta nu ştie multe. Ăsta e disperat, puşcăriaş. Ăsta îţi dă în cap. Lasă, că mai e niţel, urmele incendiului au rămas numai pe faţă, sub seul donat cu atâta dărnicie de persoane particulare.

         Afară plouă. Rog analiza! Acum analizăm afară plouă. Analizăm afară. Analizăm plouă. Rog analizaţi afară plouă! Vrem să analizăm afară nu mai plouă. Treceţi în scripte. Concret, concret, vă rog, pupăză cuc coacăză nuc coacăză cuc pupăză nuc.

         Scrie întrebarea. N-am ce scrie, nu întreb. Răspunde, ce înseamnă să rezist (frunză)? Înseamnă să nu cazi din copac nici toamna. Aluzii la Solomon (iubită – copac)? Nu, la apostolul Pavel. Pavel era impotent. De unde ştii. Mi-a spus bunicul. Poate bunicului tău i-a spus bunica ta. Bunicul zicea la adulter dumnezeu. Putea să-i zică şi Adam. Adam n-avea pantaloni. Bunica n-avea rochie. Nu mi-a lăsat poze. Nici tu ei. Vrei să fiu eu bunicul meu şi tu bunica mea? Îi îmbrăcăm cu hainele noastre. Şi mergem noi în rai.

         Tu ai ceas. Lumea s-a întors. Nepoate, ce zic eu? La ce să se întoarcă omul? Mai bine rămâi acolo unde te afli. Mai bine şi mai bine să nu pleci, cumnate. Staţi aşa, am stins lumina, nu vă speriaţi. În şcoală, când jucaţi teatru, ce v-ar fi păsat? Vă trebuiau stele? Nimic mai simplu. Vă trebuia să râdeţi ori să râdă lumea, repede un monolog. Acum aveţi amândoi ţigările aprinse în întuneric, altfel nici nu v-aş recunoaşte, pe unde aţi fi, încotro aţi apuca-o. Ia zi, nu e ca pe front, nene Ioane? Nici pomeneală. Făcuşi tu întuneric, da’ nu e nicio nenorocire.

         N-auziţi gălăgie, nu-i aşa? În satul nostru e şi linişte, e şi gălăgie. Parcă s-ar lupta nişte oameni în curtea vecină. Mai vedea. S-ar putea bate, dar nu pentru ceva ca lumea. Parcă i-aş cunoaşte. Nu-i interesează. De-ar fi venit cei cu care aranjasem, n-am prea ştiut eu să-i pregătesc. Patru cară pe altul. Aşa, mă, fire-al dracului, mă dăduşi jos şi pe mine. Scoal’ şi pune mâna iar. Aţi lăsat greul pe mine. Eşti mai tânăr, de. Nu e prieten cu tine? Ăsta nu e prieten cu nimeni.

         Te-mbătaşi, mă, porcule! N-auzi, trezeşte-te şi hai acasă. Na, că-mi scăpă şi mie. L-am adus până la poartă, acum du-l tu acasă, Gheorghe. Cum, nu puturăm patru oameni, şi eu singur să mă lupt cu el până acasă pe zăpada asta, noaptea…? Să-l ducem iar pe sală. Hai, mă, la tac-to. Du-te tu. Al dracului, credeam că nu vorbeşti, cine eşti, mă? Dracu’! E, îl auziţi? Tu erai,mă, dracu’? Uite, mă, că nu e mort. Ia să vedem dacă are ceva în pantaloni. Râmă. Râmă.

         Aprind lumina. Au plecat repede oamenii mei şi nu e nici a mia parte din cât am vrut. O noapte a stat omul ăla beat pe ciment. Eu tocmai mă întorsesem şi am crezut că înnebunesc şi de teamă şi de frig, ascultându-i cum îşi băteau joc de el, că aşa era drept.

         Spune mai bine ce mai e pe la oraş? Bine. Taică-tău are acelaşi servici? Da. A fost deştept. Am rămas eu în locul lui. Eşti tânăr. Ai timp. I-ai semănat. Te-a dat la şcoală. Când am plecat în armată, era de părere că şi viaţa toată mi-o pot trăi ca militar. Dacă-ţi place… Mie? Nu-ţi place, ai? Plec iar. Ai şi tu grijă să te aperi. Te aperi dacă poţi, dar tu poţi. Vreau să-mi daţi ajutor. N-ai tu nevoie de ajutorul nostru… Dacă-ţi putem fi de ajutor…

         Îi las pe unchiul şi pe cumnatul său. Pe jos e cadavrul din noaptea trecută. Stau de o parte nevăzut. Le spun să mă aştepte un pic. M-aşteptaţi un pic, fac rost de ţuică. Dispar. Doar că n-o fi dormind ăsta aici, da’ cine-o fi? Seamănă cu nepotul tău, mare minune. Măă, eşti mort, ce e cu tine? Doamne fereşte. Hai să-l cărăm în pat. Să-l aşteptăm pe nepotu’. El abia a venit, poate-l salvăm. Pe cine, n-ai pe cine salva, nu l-a salvat nici nepotu-meu. Auzii eu ceva. Nu înţeleg de ce vorbea într-una de armată. Nu de armată, de război. Mă mir că avem doar un mort. Nu vorbi aşa, că acum s-a terminat. O fi înnebunit ca mă-sa. Soru-mea.

         Când erai tu la şcoală şi eu nu plecasem încă, ai spus o poezie frumoasă, din istorie. Mai spune-o şi acuma. O ştiu pe toată, dar… Aha… ţi-e greu. Stau şi mă gândesc dacă nu e păcat. Dar ăsta n-a fost păcat? Uite ce-ai făcut. Eu? N-am zis nimănui nimica de când m-am întors din armată… Nici eu de când m-am întors din război… Ia-l tu de mâini, că eu îl apuc de picioare.

         Ce fericire să vezi şi să nu poţi, lucru lângă lucru, să creezi ce ţi-ar aduce bucurie. Am ajuns un necunoscător perfect. De-aş fi stafia măcar a unui obiect. Mi-aş da mâinile pe alte mâini. Moarte neodihnită, contorsiuni mărunte. Bătrâneţea e în lună. Îţi scriu această scrisoare, convins că citind-o vei veni să mă mai vezi. Universul mă face să gem.

         Redactorul şef adjunct i-a făcut semn şefei de secţie, să stea şi ea, că o interesează. Nu mai sunt bolnav. Ai fost bolnav, când? De sărbători. Dar ştii schimbările? Deci nu poţi vorbi cu oricine despre orice. Am un fragment, citit nu prea răguşit, de Tudor Muşatescu. Nu se mai poate da ceva (de dragul culorii). Am auzit că ai un scriitor… M… Ion Iovescu. Da. Ţine-l, deocamdată nu merge. MRP mi-a promis că va citi din jurnalul său. Din orice jurnal, la cine mergi, vezi să aduci ceva care ştii tu că ar merge. Adrian Marino a zis că scrie despre biografii, dar nu l-am găsit. Lasă-l, dacă nu l-ai găsit… Pe Profira Sadoveanu am abandonat-o. De ce, Sadoveanu acoperă o epocă literară. Sigur, sigur. De ce? Dacă are pagini frumoase… ea este… Mircea Ciobanu scrie nişte epistole. Mă gândesc…Care Mircea Ciobanu, cu Martorii? Da, cu Martorii. Lasă-l. Nu numai memorialistică. Nu, am o imprimare cu Euge Barbu: voi mai scrie şi alte volume intitulate jurnal, vor fi de fapt romane, câteva. Aşa spune. Mda… Pe urmă, am o falsă slăbiciune pentru Demostene Botez, vedeţi, îşi scrie memoriile, au un preludiu, scriitorii, măreţia lor. O ţinută etică. Da, doamnă.

         Imediat după prolog. Stau de vreun ceas înţepenit şi trag cu urechea. Mi-e frig. Sunt la mine acasă şi mi-e frig. O fi unu noaptea. Stelele fac frig. Să mai ascult. Patru inşi îl cară acasă, beat. Eu stau în umbră, ei în întuneric. De la aşa, mă, fire-al dracului la râmă, râmă, râd. Râd şi eu şi tremur de frig. Hă, hm. Ce-o să se aleagă de ăla beat, pe sloiul de ciment? Nu i-o fi ruşine? Matale ştii, neică Georgică, şi eu mă îmbăt, da’ o iau şi prin şanţ şi tot mă duc singur acasă. Dă-te dracului. Ba de ce? În halul ăsta… Cine e mă-ta, mă? Curvă…

         Râd iar. Râd şi eu. Stau într-o poziţie fixă. Cine m-o fi obligând. Parcă ăştia… Ia… S-a făcut linişte. S-au potolit. Tuşesc, şi degeaba. Adio. Care-or fi fost. Oare ei or fi fost? Şi beatul? Să-l car. Bună creştere. Trebuie să fi degerat. Îl car ca pe un cadavru. Măcar să fi constatat cei patru ce s-a petrecut. Dar ei s-au dus. Unde?

         Nu ştii, mamă, care-a fost ăla beat. Care? Ai şi tu grijă, soru-meo, să nu mai pice în curte la tine, că îl cărarăm noi la loc. Ce-aveţi, mă, fraţilor… Abia s-a întors fi-meu şi altceva nu aveţi de vorbit? Trebuie să plec. Aici nu mai e de tine. Data viitoare o să te rog să te uiţi pe lucrările mele. Am un băiat popular, la ce să zic… Cu ăla ce facem? Eu zic să se trezească întâi. Nu e din sat. Precis nu e de la noi. Da’ ce-a păţit? Nici nu mai suflă. O să aibă tata de lucru, că-l ajută şi la înmormântări. Să nu-i vorbiţi de fratele meu, că plânge. Atâta-i e, dă mereu de băut cui îl minte, ba că a murit, ba că n-a murit. Păi ăla de-l cărarăm noi la loc e de vârsta lui fiu-tău. Cine ştie, doar că nu i-a venit stafia? Cum l-a speriat ginerit-o pe cumnatul, că e aci. M-a speriat, dar până la urmă, când l-am ameninţat că-i dau în cap, şi-a scos masca. Oricum să ştii, mamă, că nu e a bună. Nu ştiu cu ce inimă o să plec iar.

         Nu mai pleca! Noru-mea a zis că ar veni aici, ne-am înţelege. El nu mai poate trăi aici. Sigur, are alt rost. Noi stăm pe patul ăsta de lemn, dar sunt şi altfel de pături. Şi parcă numai pături? Fratele mare, dacă se întorcea cu adevărat, pe el să-l fi auzit. Mai e cineva. Cine? Bunicul matale. Ia uite, şi de el ţi-ai adus aminte. De el poţi să-i spui lui tata, că ai umblat pe la Dunăre, prin câmpie, şi că i-ai găsit pe-o cruce numele. O să te creadă. Să-i spui asta, auzi? Ia să încerci, să se bucure. Minte-l.  Vezi-ţi, mă fată, de ale tale, tata are pe-ale lui. Băiatul face cum crede că e mai bine, dar ce să spună mai întâi dacă pleacă? Unchiule, nu te supăra, ştii cum arăta Nicolae Bălcescu? Îl văd în faţa ochilor. Dar mai văd eu şi pe altcineva. Şi ai mei au fost cineva, să ştii. Râd, dau măşti pe jos şi uitaţi-vă cum joacă pe ele, rugându-le să-i ajute. Ajută-ne, ajută-ne să-l ducem. Ajutaţi-ne toţi şi toate să-l ducem. Să-l ducem cât nu se trezeşte.

*

         Merg roțile tramvaiului sub noi către apus, se vor deschide uşile şi mulţi vor cădea. Într-un oraş plin de nămol va trece domnul cu pistol oraş ca un atol domnul cu pistol oraş cu maţul gol domnul un pistol. Cu trenul se merge greu, a zis filosoful. Regretă că n-am fost la Europa, în Eforie. Citea plecările şi sosirile. Nu găsise pâine de care căuta. Cumpăra pentru mai mulţi. Am ocolit autogara, un cimitir, oamenii mor, Tudore. Ce visezi, şi bune şi rele? Artiştii se sinucid. M-a invitat la Muzeul Fălticenilor să văd păsări. Statuia în stânga, un soldat, am venit degeaba, ne-am întors. Bustul lui Cuza, ca pe bancnota de 50, nu i se pare, ca-n manualul de clasa a 8-a, că da. În autogară nu aveai unde sta, bătrânul cu barbă avea piciorul tăiat.

         Persoană mută din filme de altădată. Pică frunze politice, m-a luat dracu’. Mai bine mut, pălărier pe Călăraşi. Faci jurnal, biografia nevestei, în loc de droguri. Sunt un democrat. Am fost un om nebun. Aseară se mai putea şi-ntr-un fel şi-n altul. Şi mi-am trădat interesele vitale, nu? Eram minunaţi, eu şi artista. Ea plânge întâi cu ochiul drept, depărtat de mine. Nu sunt eu vinovat. S-a dus liniştea, dar nici nu se aude aproape nimic. Stelele muriseră, cine mai trage sforile? Biografia artistei, nu e viaţa ei.

         Încă stăpâneam anumită avere. Mi-e teamă să mi-o amintesc. S-ar duce timpul trândăviei. Am văzut apusul, nu al meu, pasiunea mea. Mi-am cumpărat ţigări, lunea închise, duminica închise, zilele au trecut. Aveam să-mi scot singur ochii. Nu am nimic de spus în această societate. Să fi murit incendiat. Luna trecuse de zid. Atunci mi-am rupt piciorul. Mai bine nu mi l-aş fi rupt. Aveam de mers din nou. În autobuz, muncitorul mănâncă pâine albă cu salam, firimiturile au acoperit scaunul din dreapta, le dau la o parte, mă aşez, scot cartea şi citesc ontologie.

         Aseară fusesem călcat de cei ce ştiu să ia bani spunând că mai toate trebuie dărâmate, de femeile vorbăreţe la culme, de unul în haină de piele. Le Bateau ivre în original, am luat o traducere, apoi protocolul pentru un club Mateiu Caragiale. Mi-am visat noaptea cartea mea, neapărută încă, se interesau cititorii de aventuri pe toate drumurile, iar înăuntru era poezie. Şi ei fuseseră păcăliţi, în visul meu. Bine-ar fi să mă păcălească şi ei tot în vis, fie şi al lor.

         Aseară, ah, nu e timp pentru aseară. Magazie mare, stoc de mandate. Mă uit la ea ca la un glob de aur, nu ţine la mine, dar o iubesc. Nu e nevasta mea? A vrut să mă prindă în ofsaid. E, ai văzut… A venit şi maistrul, şi inginerul, şi şeful. Muncim de ne rupem. Toată ziua la flacără, mai a dracu’ ca bomba atomică. 65 de ani. 4 eclere. Aglomeraţie. Doi soldaţi spre Ştefan Furtună  spre hipodrom, aerodină, bătrânele din Cotroceni. Ginere cu socrul pe malul lacului Balta Albă. Legătura cu tov. Ministru. 27 de ani, neprofesionist, profunzimi, nu.

         Năpârcă viforâtă, pajură împăjurată, nu vă duceţi să daţi foc la şuri. Eu nu mă mai pociu odihni în sălaşul meu de răul vrăjmaşilor şi al pizmaşilor. Iaa, lună, urâtul din faţa mea şi din faţa soţiei mele. Lucrurile se petreceau în aceeaşi dictatură a treburilor de ziua. Ţipătul meu, lăcusta între ziduri de cărţi, nu sunt dresor de lăcuste. E gata planul pe zece ani? Am sărit în sus, altfel decât cu o seară înainte, când turnase apă fiartă pe mine. Ori nu-l vom Continue reading „George ANCA: Cei de peste o mie de ani” →