Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”

Să ne adunăm viaţa într-un gând.

Un gând care ar putea să ne ţină prin toate asprimile vieţii. Un gând care să potolească dezamăgirile şi sentimentul nedreptăţirii noastre de către lume şi semeni. Un gând care să împace răutatea văzută şi simţită a „lumii”, şi care să ne lase să fim luaţi înapoi în braţele Iubirii. Dar ce gând ar putea fi atât de desăvârşit şi atât de puternic?…

Numai un gând care nu e din lumea aceasta. Şi el ne spune aşa:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Ce gând şi ce cuvânt! Ce poruncă! Cum recunoaşte inima noastră adevărul acestui cuvânt ce stă mai în adâncul tuturor lucrurilor şi socotelilor noastre cu lumea! Căci Duhul a simţit îndoiala care a cuprins inima noastră şi păcatul cu care ne trăim vieţile încă din copilărie. Şi de aceea a venit cu un medicament pentru minţile noastre, pentru blazarea şi cinismul de care s-au îmbolnăvit. Au început ca boli ale minţii şi raţiunii noastre, şi au sfârşit prin a deveni boli ale inimii şi ale sufletului. Şi iarăşi, în pofida tuturor pronosticurilor noastre cu viaţa, în pofida logicii noastre care ni se pare dureros de corectă, Fiinţa ne reaminteşte iar, din afara lumii:

– Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

La auzul acestui cuvânt straniu, ce sună a poruncă a iubirii, inima noastră se înfioară. Ceva… ceva ce încetase să bată demult în ea, un puls, un ritm abia simţit, începe să pâlpâie… Dum-dum-Dum. Şi o dată cu aceasta (câte) a treia bătaie a inimii, renaşte şi un soi de intuiţie şi nădejde extraordinară ce vede lumina lucrurilor. Un ochi care vede ce nu putea să vadă, ce refuza să vadă viaţa altfel decât în naturalismul ei.

Căci iată, până acum, până la anii pe care i-am împlinit, am fost hrăniţi cu dovezi încontinuu parcă anume împotriva acestui Adevăr. Ceva ne-a ţinut, şi am fost ţinuţi, şi ne-am lăsat ţinuţi şi ne-am lăsat seduşi de toate şoaptele raţionale ale lumii. Căci parcă un Ispititor se străduia mereu să întoarcă zilnic acest Adevăr curat şi dumnezeiesc într-un altul ce trimitea mintea noastră într-un abur de moarte, deznădejde şi în Iad. „Să te îndoieşti…” Căci dacă potenţialul primului Adevăr e ziditor şi restaurator, al celui de-al doilea – care nici nu poate fi numit Adevăr – e distrugător şi dizolvator pentru fiinţa noastră. Şi nici nu-i nevoie să-l formulăm pe de-a-ntregul ca să ne dăm seama cât de teribil este.

Dar iată, să-l parafrazăm. Ca să ne dăm seama că în spatele mesajelor lumii cotidiene, pe care le primim foarte uşor în mintea noastră, stau acele „duhuri ale răutăţii care sunt în văzduhuri”. Zilnic ni se înfăţişează premisele. Iată, lumea e în război. În unele părţi ale globului, oamenii se poartă îngrozitor unii cu alţii. Ce motive ai avea să te simţi cu adevărat în siguranţă? Iată, la tine în ţară, se fură, există delicvenţă şi corupţie. Traiul e rău şi oamenii pleacă. Ţara în general e condusă rău şi viaţa e nesigură… Şi aici vine gândul viclean care se insinuează în mintea noastră. De ce să nu te îndoieşti? De oameni, de ţara ta şi de ce e mai presus de oameni? Căci dacă ne îndoim şi de luminiţa de bine din oameni, vrăjmaşul ştie că urmează îndoiala de Cer, de îngeri şi de Dumnezeu. Iar această îndoială e întreţinută de o stare bolnăvicioasă, un soi de ură-judecată mocnită, alimentată de închipuirea dreptăţii personale şi a nedreptăţii celorlalţi. Un gând care ne şi mândreşte, ne şi izolează şi ne şi deznădăjduieşte. Dar care pare foarte corect, pentru că e pornit ca un gând pentru dreptate: „Lumea e rea, eu sunt bun. Ce să mă fac? Ce şanse am?”.

Dacă acceptăm acest gând viclean, războiul din mintea noastră nu se va mai sfârşi. Ne vom perpeli în frustrare şi în sentimentul părutei dreptăţi de sine. Şi vom ieşi din starea aceasta numai când o să primim un gând cu totul contrar, smerit şi dumnezeiesc. Un medicament nou, făcut din cel dintâi.

– Şi tu eşti rău. Dar să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei.

Şi aici se întâmplă un lucru minunat. Unim două gânduri şi se face Adevărul întreg. Căci deşi trăim în statistica răului, ieşim din ea. Fiindcă mai întâi trebuie să vină un gând de pocăinţă, de acceptare a răutăţii personale, ca să poţi sta apoi în faţa curăţeniei Existenţei şi să mărturiseşti bunătatea Ei. Ca să crezi în binele Existenţei, trebuie mai întâi să laşi sentimentul dreptăţii – reale sau închipuite – şi să te smereşti. Şi vei câştiga ceva mult mai măreţ decât corectarea unui om rău. Vei câştiga sentimentul recuperării Existenţei, şi că ai un capăt de bine de unde să apuci lumea. Un bine care nu e al tău şi care e mai presus de tine.

Dar acest fel de Adevăr îl spune Dumnezeu numai oamenilor slabi, îmbolnăviţi de gânduri de judecată, şi care trăiesc în suferinţe mai degrabă închipuite de relaţia lor cu o lume pe care o vor ideală. Însă oamenii care suferă în Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Să nu te îndoieşti de bunătatea Existenţei”” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!? (partea a VII-a)

„Există în sufletul ungurului o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal.”

(MILTON G. LEHRER)

Autonomia Principatului Transilvaniei şi tendinţa încorporării lui la Regatul maghiar a constituit un mileniu de luptă împotriva naţiunii suverane dacoromâne, care indiferent de stăpânirea străină, teritoriul său distinct şi-a păstrat independenţa sa, chiar în vremea hegemoniei turceşti asupra Ungariei.

Când capitala ei Buda, la 1529 şi apoi ţara la 1541, au fost făcute paşalâc, Principatului Ardealului i s-a recunoscut independenţa, plătind doar tribut. Iar, după 1688, când stăpânirea turcească a fost înlocuită cu dominaţia Hasburgilor, Dieta Transilvaniei s-a situat pe baricada unei împotriviri ferme şi puternice.

„Sărmana Transilvanie, caracterizată de cronicarul secui Cserei, a schimbat jugul de lemn al turcilor cu acela de fier al Habsburgilor.”(Nagyajtai Cserei Mihaly historiaja, Pesta-1852, p. 116)

La îndârjirea ardelenilor din Dietă, privind încălcarea suveranităţii libertăţii lor, trimisul împăratului, iezuitul Anton Dunod le-a strigat: „Majestatea Sa vă va protegui cu voinţa sau împotriva voinţei voastre.” („Nelentes valentes proteget vos Sua Maiesta”, cf. Jakab Elek, Az erdelyi fejedelemseg utolso evei – Ultimii ani ai Principatului Ardealului, în „Magyar Tortenelmi Tar”, Biblioteca istorică maghiară, Budapesta-1874)

Armatele imperiale i-au supus prin teroare şi sânge pe românii ardeleni, obligându-l pe principele Mihail Apafi să accepte vasalitatea faţă de Coroana habsburgică, vreme de 230 de ani, dar Transilvania n-a fost dependentă direct de Ungaria, decât împotriva voinţei sale, când s-a comis sacrilegiul alipiri ei forţate, din 1867 până în 1918, deci, 51 de ani. Reconfirmarea independenţei Ardealului este afirmată în 1790, chiar de împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1765-1790): „Transilvania este un principat de sine stătător şi neatîrnat de altă ţară, conducându-se după Constituţia şi legile lui.” (Al. Papiu-Ilarian, Independenţa constituţională a Transilvaniei, Iaşi-1861, p. 18; V. Papacostea, Les deux Hongries, în <<Revue historique du Sud-est-europeen>>, 1941, p. 174)

Neatârnarea Vlahilor ardeleni era înscrisă în legile nescrise zamolxiene şi în jertfele milenare ale Dacilor liberi. Împotriva aspiraţiei românilor la Libertate şi Independenţă, huno-ungro-maghiarii lucrau de zor la Uniaţie. Guvernul maghiar pregătea în amănunt şedinţa Dietei, în care să se pronunţe la finele lunii Mai 1848, pentru uniune. Parlamentul maghiar avea 446 deputaţi unguri, iar Ardealul nici unul. Statistica maghiarului Fenyes, menţiona că în vremea aceea în Ungaria locuiau 2 311 000 români la 4 870 000 unguri. (E. Fenyes, Statistik des Konigreichs Ungarn, I, Pesta, 1843; A. de Gerando, L’esprit public en Hongrie depuis la revolution franqaise, Paris-1848, p. 321).

Propaganda iredentistă urla asupra poporului paşnic român: uniune sau moarte !

Ambele ameninţări grofo-nemeşiste însemnând de fapt: moartea dacoromânismului. Unul dintre marii Români ai acelei vremi, Simion Bărnuţiu îşi lansa de Bunavestire a anului 1848, Proclamaţia antiuniune de la Sibiu: „Ungurii cheamă Ardealul la uniune. De fapta aceasta atîrnă viaţa sau moartea. Deschide-şi ochii fiecare român. Folosească-se de prilej pentru că sau cîştigă tot, sau pierde tot. Pierde şi ce a avut pînă acum: naţionalitatea. Ascultaţi strănepoţi ai Dacoromânilor ce trebuie să răspundeţi ungurilor sau saşilor: noi, pînă ce naţiunea română nu va fi ridicată la acel rang politic de care au dezbrăcat-o ungurul, secuiul şi sasul, nu ne unim!…Fiecare oraş, fiecare sat, răsună de bucurie pentru că ziua de azi este învierea popoarelor moarte. Acum este ziua învierii.”(T. V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, I, Sibiu-1902, p. 257 şi urm.)

Mitropolitul Andrei Şaguna – unul dintre cei mai luminaţi Ierarhi ai românilor şi al Bisericii Ortodoxe Universale, căruia i s-a alăturat şi episcopul Ioan Lemenyi, au umplut Cîmpia Libertăţii de la Blaj între 14-16 Mai 1848, cu peste 40.000 de ardeleni, dar şi personalităţi de dincolo de Carpaţi vlahi şi moldavi: Dimitrie Brătianu, Al. Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, G. Sion, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Russo, Lascăr Roseti, Costache Negri, Nicolae Ionescu ş. a, cerând recunoaşterea naţiunii române egală şi autonomă cu celelalte trei din regat. „Deciziile acestei adunări, arăta I. Moga – au rămas pînă în anul 1918 revendicările permanentte ale românilor din Transilvania în lupta lor pentru independenţă.” (I. Moga, Luttes des Roumains de Transylvanie pour l’emancipation nationale, 1938, p. 11)

Graiul preotului din Mădăraşul de Cîmpie, concluziona Marea Adunare de pe Cîmpia Libertăţii-Blaj: „Ardealul nu mai e Ardeal, CI ROMÂNIA.” (S. Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, II, p. 361)

Nu aceeaşi părere o aveau şi nemeşii băutori de sânge valah. Cum au caracterizat grofii străbunului Attila, Marea Adunare a românilor a spus-o baronul Iosika în epistola sa către baronul Wesselenyi: „Adunarea a fost ridicolă şi stupidă. Ridicolă pentru speranţele pe care şi le puneau românii în efectele manifestărilor lor politice; stupidă, pentru temeritatea iobagilor români de a cere să fie trataţi pe picior de egalitate cu nobilimea maghiară, de care – prin voinţa acesteia din urmă – îi despărţea o prăpastie de netrecut.” (Mester Miklos, Az antonom Erdely es a român nemzetisegi kovetelesek as 1863-64 evi nagyszebeni orszaggyulesen. Transilvania autonomă şi revendicările naţionale ale românilor în Dieta de la Sibiu, 1863-64, Budapesta, 1936, p. 33)

În ciuda tuturor protestelor legitime, legale şi sfinte ale românilor ardeleni, nemeşimea a impus prin regimentele de secui şi gărzile maghiare, proclamarea unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria la 29 Mai 1848.

Pe măsură ce caracatiţa monarhiei habsburgice îşi frângea rând pe rând tentacolele ucigătoare, Stejarul Daco-României creştea şi se înălţa tot mai viguros. Toate Proclamaţiile şi programele revoluţionarilor români din cele trei Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!? (partea a VII-a)” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)

Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

Ritul bizantino-slav la români. În anul 864, hanul Boris (852-889), acest „Clovis al Bulgariei”, sub presiunea bizantinilor, înfrânt de ei, se botează împreună cu tot poporul său, luând numele creştin de Mihail. Creştinarea bulgarilor are loc odată cu victoria deplină a slavizării turanicilor şi cu instituirea feudalismului, în plan social-politic, în Bulgaria. După primirea botezului, Boris şi boierii săi (curtea) au cumpănit între creştinismul grec (bizantin) şi cel latin (roman) şi au păstrat legăturile şi cu Papa de la Roma şi cu Patriarhul de la Constantinopol, primind preoţi şi cateheţi din ambele părţi ale creştinătăţii. Abia în 870, sinodul din Constantinopol, alcătuit din ierarhi greci şi romani, în prezenţa solilor bulgari, a decis ca Bulgaria să aparţină bisericii din Răsărit, cu centrul la Constantinopol. Solii bulgari au afirmat în sinod că la venirea în sudului Dunării au găsit aici preoţi greci (bizantini), nu latini. Dar, la rândul lor, solii Papei au arătat că, înaintea venirii slavilor şi bulgarilor, aceste teritorii din sudul Dunării aparţineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creştinării din secolul IX, mai dăinuiau urme ale latinităţii dunărene şi ale unui creştinism de limbă latină.

În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creştinătăţii răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărţilor sfinte în limba slavonă şi propovăduirea credinţei în Bulgaria în această limbă, prin fraţii Chiril şi Metodiu şi ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărţile bisericeşti era, de fapt, limba veche slavă bisericească, care mai este numită vechea bulgară, vorbită în Macedonia, în secolul IX. Ea devine limba sfântă a tuturor slavilor ortodocşi, precum latina la catolici, şi păstrează în mare parte forme arhaice, ca limbă moartă de cultură. Aceasta este limba în care s-a citit şi cântat liturghia şi la români, timp de secole, până în secolul XVII inclusiv, şi în care s-au scris hrisoavele domneşti, letopiseţele, actele particulare şi toată literatura medievală românească. Pentru scrierea în noua limbă s-a alcătuit şi un alfabet propriu, chirilic, de la numele apostolului slavilor, Chiril, numit popular „buchii”, folosit şi de români, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ucenicii celor doi fraţi (apostoli), sfinţii Clement şi Naum, primiţi bine în Bulgaria, după ce fuseseră alungaţi din Moravia, au salvat liturghia slavă. La curtea de la Preslav, a ţarului Simeon (893-927), fiul lui Boris, s-a ridicat o şcoală de clerici învăţaţi în limba slavonă, ce au răspândit liturghia slavă în sânul poporului bulgar. În această şcoală a fost alcătuit alfabetul chirilic, prin imitarea literelor greceşti-cea mai veche inscripţie slavă cu litere chirilice a fost descoperită în ruinele bisericii din Preslav, datată în 906. Inscripţia descoperită confirmă tradiţia hagiografică despre originea scrisului chirilic în Bulgaria, de unde liturghia slavă şi scrierea slavonă s-au răspândit la sârbi, ruşi şi români. Cea mai veche inscripţie slavă la noi s-a descoperit la Mircea-Vodă (jud. Constanţa) şi datează din 943 (6451), referitoare la jupan Dimitrie. Este mai presus de orice îndoială că folosirea alfabetului chirilic datează din secolul X, din Bulgaria el s-a răspândit în Dobrogea şi în nordul Dunării, ca limbă liturgică şi literară.

Slavii stabiliţi la noi şi-au exercitat dominaţia asupra autohtonilor şi după creştinarea lor, în secolul al IXlea. Însuşi procesul de suprapunere slavă ne ajută să înţelegem cum a fost introdusă limba slavă în cultul bisericilor româneşti din nordul Dunării. Conducătorii politici şi bisericeşti slavi din regiunile noastre voiau în cult o limbă vie înţeleasă de ei, alta decât limba autohtonilor. Chiar şi după asimilarea ulterioară a slavilor în masa autohtonilor, această limbă a rămas în cultul bisericilor noastre. Liturgia bizantină în limba slavă a cunoscut epoca ei de maximă răspândire în secolul al X-lea, aşa cum arătam mai sus. În nordul Dunării, ea a fost introdusă inclusiv în biserica românească din Transilvania, înainte de cucerirea maghiară din secolul al XI-lea. O introducere a ei după cucerirea ungurească ar fi fost cu neputinţă, deoarece regii şi episcopii catolici n-ar fi îngăduit aceasta. Concluzia indubitabilă este că liturghia bizantină n-a putut fi introdusă decât în epoca în care ţinuturile româneşti erau dominate de slavi, care înţelegeau vechea limbă slavă, fiind vorbită îndeosebi de clasa conducătoare. Introducerea limbii, liturghiei şi alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniţi din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveţ, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înfiinţarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) şi Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericeşti cu slavii sud-dunăreni.

Pandele Olteanu, slavist, pe baza unor elemente toponimice şi lingvistice, a dovedit că Transilvania de nord-vest şi Maramureş s-au aflat în sfera de influenţă cultural-bisericească a Moraviei Mari, zonă din care au pătruns unii termeni în limba română. Prin aceşti ucenici moravi, ritul bizantino-slav a reuşit să pătrundă în regiunile noastre de nord şi nord-vest. Pr. Păcurariu presupune că lipsa cărţilor de slujbă traduse în limba română a fost un alt motiv care a determinat pe acei episcopi, horepiscopi şi preoţi să adopte limba slavă în care se traduceau cărţile sfinte. Apoi este interesant de subliniat că desfiinţarea statului bulgar de către bizantini, între 971-1018, ca şi „grecizarea” bisericii bulgare prin numirea arhiepiscopilor bizantini de Ohrida şi sufraganii lor, nu a avut nici o influenţă asupra vieţii bisericeşti din nordul Dunării. Astfel, în bisericile noastre a continuat să se slujească în slavoneşte, după 1018, iar întemeierea statului Asăneştilor, în 1085-1086, a întărit şi mai mult influenţa slavă la noi (în mod paradoxal, slavonismul a rămas intact şi după întemeierea celor două state). În plus, nu trebuie omis amănuntul că, după 1018, ca urmare a stăpânirii bizantine, unii preoţi vlahi şi slavo-bulgari s-au refugiat în nordul Dunării, unde şi-au continuat activitatea cărturărească în limba slavă. În aceste împrejurări, a fost adoptată slavona de către clerul şi clasa cnezială slavo-românească, apoi de cancelariile domneşti. Evident, poporul, mulţimea, vorbea româneşte, predica se rostea în aceeaşi limbă, dar liturghia şi celelalte slujbe se făceau în slavoneşte, şi aceasta timp de sute de ani! În acelaşi timp, ritul bizantin de limbă slavă, consideră Pr. Păcurariu, în împrejurările de atunci, a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba proprie, Roma ar fi reuşit cu uşurinţă să impună „ritul latin”, însă prin introducerea „ritului bizantin ” de limbă slavă, noi am rămas ca popor sub jurisdicţia bisericească a Constantinopolului. Trebuie însă să se observe că adoptarea ritului bizantin nu a fost opţiunea benevolă a românilor, ci se datorează dominaţiei politice şi bisericeşti a slavilor sud-dunăreni (bulgari), după creştinarea acestora din 864-865.

Vom insista în continuare asupra elementelor slave în lexicul nostru bisericesc. Prin intermediul ritului bizantino-slav, în terminologia bisericească românească au pătruns o serie de elemente slave, care s-au conservat până astăzi. Dacă termenii creştini de origine latină au pătruns în primele secole ale creştinării (IV-VI), termenii bisericeşti slavi au intrat în limba noastră pe măsura introducerii ritului bizantino-slav. Introduşi de către conducătorii politici şi bisericeşti slavi, în secolele IX-X, folosirea termenilor respectivi a continuat în toată perioada „slavonismului cultural”, adică până în secolul al XVII-lea. După traducerea cărţilor de slujbă din slavoneşte în româneşte, aceşti termeni au fost „românizaţi”, fiind menţinuţi în limba liturgică până azi. Iată lista lor: Duhul Sfânt (duh sviatâi), mucenic (muceniku), sfânt (sviati), Maica Precista (maika preacista), moaşte (moşti), duhovnic (duhoviniki), mirean (mireninu), stareţ (stareti), sobor (săboru), ţârcovnic (ţrăkoviniku), vlădică (vladika-stăpân), cădelniţă (kadiliniţa), dveră (dviri), jertfă (jrătva), odăjdii (odejda), prapur (praporu), prestol (prestoli), procoveţe (pokrovu), strană (strana), troiţă (trojka), maslu (maslo), molitvă (molitva), pogribanie (pogribaniie-înmormântare), prohod (prohodu), pomană (pomenu), post (postu), pravilă (pravilo), sfeştanie (osviaşteniie), slavă (slava), slujbă (slujba), căinţă (kainta), taină (taina), spovedanie (spovedaniie), utrenie (utrenia), vecernie (vecernia). Au intrat în limba română unele cuvinte din limba slavă literară: cazanie (kazaniie), ceaslov (ceasoslovul), molitvelnic (molitviniku), predoslovie (predislovie), propovedanie (propovedaniie), stih (stihu), stihiră (stihira), stihoavnă (stihovina), tipic (tipicu). Apoi numele vechi ale unor sărbători: Blagoveştenie (Bunavestire), Stretenie (Întâmpinarea Domnului), Vovidenie (Intrarea în Biserică), Probojenie (Schimbarea la faţă), praznic (prazniku-sărbătoare). Avem, în sfârşit, o serie de verbe: a blagoslovi (blagosloviti), a se căi (kaiti), a ispiti (ispitati), a ispăşi (uspasiti), a izbăvi (izbaviti), a spovedi (ispovedati), a milui (milovati), a răstigni (rastegnanti), a sfinţi (sventiti), a târnosi (tronosati).

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXI)” →

Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei

În basmul românesc, bine cunoscut, aspirația nemuririi fiind conturat în matricea unui mit, întruchipat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a căpătat perenitate până în zilele noastre, datorită lui Petre Ispirescu, scriitorul despre care s-a spus că este un Homer al românilor.

Acțiunea basmelor românești, în general, se petrece într-un timp și spațiu fabulos, mitic și imemoriabil: “A fost odată ca niciodată, “, vremea mult visată a omenirii când pe Terra domnea liniștea, pacea și relațiile frățești între oameni și chiar între animale:”când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se “. Era vremea când marele împărat și marea împărăteasă, tineri și frumoși, dar, trăiau, din păcate, fără copii. Se știe că tinerețea și frumusețea nu au mare preț dacă unirea celor doi este stearpă și nu rodesc, nu zămislesc ceea ce-și doresc oamenii mai mult pe acest pământ: copiii ce-i perpetuează specia și numele. Cei doi, împăratul și împărăteasa au început să umble, după obiceiul vremii, pe la filosofi, vrăjitori și vraci, pe la ghicitori în stele să afle dacă vor avea copii, dar în zadar. Când totul părea pecetluit, familia împărătească îi vine vestea că este într-un sat un bătrân dibaci-păstrător al unor taine ale vieții pe care numai el le știa, ca înțelept al comunității. Discuția dintre bătrân și împărat provine din credința geto-dacilor, pentru care venirea omului pe lume, nașterea e prilej de întristare, viața pe pămând fiind numai “o mare trecere “, cum scrie Lucian Blaga. De unde, veselia caracteristică la ceremoniile lor funebre- considerate drept nuntă, comuniune cu natura veșnică.

După discuția, puțin contradictorie, dintre împărat , bătrânul le promite că vor face numai un copil. Acesta este înzestrat cu însușiri ieșite din comun:”toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an, el le învață într-o lună “.

Mitul străvechi, arhetipul setei de nemurire suferă aici o ușoară influență a religiei creștine din recuzita căreia este extras modelul comparativ: “Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat “. Naratorul revine însă la izvoarele mitului comentând în stilul rapsozilor: “De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot gales, trist și dus pe gânduri “. Formula, prolog la cea mediană, este menită a provoca șocul psihologic prin cele ce urmează, mărind starea de încordare a auditoriului ce așteaptă cu nerăbdare neprevăzutul.

Remarcăm faptul că motivul initial al acestui basm încadrat de Lazăr Șăineanu în tipul Zânelor promise din Ciclul jurămintelor nu a fost întâlnit în nici una din colecțiile străine de basme. În schimb, în basmele românești acest motiv inițial, a promite copilului o zână, ca să înceteze de a plânge, revine adesea.

Astfel este întâiul basm din culegerea lui Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care, sub forma-i integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană, așa confirmă Lazăr Șăineanu în Basmele române, volum apărut la Editura Minerva, în 1978, p. 247.

Deci aici se află matricea mitologică arhetipală, ceea ce confirmă celebra teză a lui Vladimir Iakovlevici Propp în Morfologia basmului care spunea: “Toate basmele fantastice au o structură monotipică “(traducere Radu Nicolau, Editura Univers, 1970, p.28 ). Astfele ajungem la interpretarea basmului românesc, ca mit al nemuririi, prin atributele sale fundamentale de unicat în creația orală universală. Acest caracter de mit fundamental al basmului, la origine, se evidențiază și din convergența inversă a riturilor ce-l populează și care se îngemănează ca într-un focar în setea de nemurire ce l-a generat.

Deci, nemurirea promisă de împărat și vraci pentru Făt-Frumos, născut din dragoste, nu a fost decât o amăgire pentru tânărul neofit, care nu se împacă cu gândul că legământul sacru pentru el- făgăduința- nu a fost decât o speranță deșartă.

Făt-Frumos, pornind la drum, în ciuda piedicilor pe care le avea de întâmpinat, urmează firesc, ca orice tânăr, riturile inițierii în viață.

Inițierea fiind una din instituțiile specific orânduirii gentilice. Ritul inițierii este săvârșit în momentul trecerii tinerilor la maturitatea sexuală. Prin el, tânărul era introdus în uniunea gentilică, devenind membru cu drepturi depline al acesteia și căpăta dreptul de a contacta o căsătorie. Așa specifică în cartea sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, V.I. Propp,(traducere de Radu Nicolau, prefață de N. Roșianu, București, Editura Univers, 1973, p.46-47). Aceasta ar fi funcția socială a ritului amintit, după părerea lui Propp, care sintetizează cercetările în acest domeniu ale unor învățați ca Frazer, P. Saintyves, A. Schurtz, E.M. Loeb, fără a-l aminti pe Lazăr Șăineanu.

Demne de remarcat sunt afirmațiile lui Propp, cu privire la moartea și învierea, ritual a tânărului în timpul inițierii, precum și cele cu privire la desfășurarea acesteia, ceea ce semnifică faptul că ritualul s-a născut din mitul dionysiac.

Așa cum scrie Mircea Eliade,”funcția dominantă a mitului este de a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative:atât alimentația sau căsătoria, cât și munca, educația, arta sau înțelepciunea. “(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p.8. ).

Mitul visului spre nemurire este întrupat în basmul pe care l-am analizat la început, fiind demn de reținut ceea ce sublinia Mircea Eliade în considerațiile sale asupra rezultatelor la care a ajuns Jan de Vries, studiind poveștile cu zâne: solidaritatea de structură dintre mit saga și basm precum și progresiva desacralizare a lumii mitice.

Cu privire la acest izvor din care s-a născut literatura, basmul, Mircea Eliade concluziona că:”S-ar putea aproape spune că basmul repetă, pe un alt plan și cu alte mijloace scenariul exemplar de inițiere. Basmul reia și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei” →

Dorel SCHOR: Tezaurul coroanei

De câte ori mă aflu în câte o capitală de fost imperiu, mă duc neapărat să vizitez bijuteriile coroanei. Aşa mi s-a întâmplat la Londra, la celebrul Tower. Aşa mi s-a întâmplat la Moscova, la Kremlin. Şi aşa era normal să mi se întâmple la Viena, la palatul Hofburg. Mă duc neapărat din trei motive. Primul ar fi din cauza conotaţiilor politico-economico-sociologice şi psihologice ale subiectului. Al doilea: implicaţiile artistico-culturale şi estetice ale exponatelor. Şi, al treilea: mă trage acolo soţia.

Aşa că mi-am consacrat o bună jumătate de zi pentru tezaurul austriac, aşa numita, ferecata şi celebra Schazcammer. Ce nu am văzut acolo? Coroana, sceptrul, globul şi celelalte însemne ale domniei. Bijuterii, hlamide, odăjdii, colane, arme ţintuite, casete, coperţi, relicve, tapiserii, pocale, potire, mobile, altare, aşternut, icoane, sfeşnice, decoraţii, portrete…

De ar fi să înşirui numai „materialele” utilizate ar trebui să mă folosesc exclusiv de cuvinte bogate: aur şi argint, diamante, rubine, safire, perle, fildeş, purpură, hermină, mătase, topaz, edelştein, almandine, granate, cristal, abanos, sardonix, lapislazuli, hiacint, jad, ametist, aquamarin…

Şi ce tablouri! Chipuri de regi, împăraţi şi nobili încadraţi în rame grele, preţioase, împunătoare. Cel mai mult m-a impresionat kaiserul Franz întâiul. Răsturnat intr-un fotoliu-tron cu baldachin, cu coroana grea de pietre preţioase pe cap şi într-o hlamidă largă, împăratul mi-a lăsat clara impresie că suferă de ulcer gastric sau de constipaţie. Omul, că om era şi el, semăna uluitor cu un cunoscut al meu din Câmpulung, Bucovina, fost achizitor de cherestea in Romania, care a lucrat apoi la o fabrica de suc de fructe.

Continue reading „Dorel SCHOR: Tezaurul coroanei” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Între timp, ungurii au provocat noi agitaţii, a fost organizată o grevă generală la căile ferate, pentru a paraliza mişcările armatei, dar comandamentul român a acţionat energic, a pus capăt grevei, prin arestarea agitatorilor şi a sute de grevişti, iar profesorul Apathy a fost arestat pentru agitaţie, dus la Sibiu, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, apoi expulzat. O revoltă a muncitorilor din regiunea minieră Petroşani a fost potolită în acelaşi mod.

Mai grav era faptul că, în zona limitrofă, care separa cele două armate, s-au produs numeroase incidente armate, la nord-vest de Cluj, trupe maghiare se concentrau în valea Crişului Repede, şi spre nord, în zona Jibou-Zalău, ceea ce ameninţa aripa dreaptă a trupelor române de pe valea Someşului. Încurajaţi de prezenţa trupelor ungureşti, locuitorii maghiari din regiune au prins curaj şi, în noaptea de 4-5 ianuarie 1919 (st.n.), circa 800 de lucrători de la minele de aur din Baia Mare au atacat cu arme de foc şi grenade de mână pe români. În apărarea lor, a fost trimis din Cluj, un batalion de infanterie român, dar incidentul, neaşteptat şi grav, i-a determinat pe Aliaţi, prin intermediul generalului Berthelot, să acorde comandamentului român permisiunea de a ocupa zona Sighet-Baia Mare-Zalău.

Pentru a prelua controlul regiunii, Divizia 7 infanterie, cantonată la Cluj, a organizat două detaşamente mixte, alcătuite dintr-un regiment de infanterie, cu artilerie şi cavalerie, care au fost direcţionate spre Baia Mare-Sighet şi Jibou-Zalău. Primul detaşament a ocupat Baia Mare, la 14 ianuarie, apoi a pornit în marş, pe jos, spre Sighet. În timpul marşului, o delegaţie a ,,Comandamentului gărzii ucrainene” din oraş a avertizat trupele române că Sighetul este ocupat de ucraineni şi le-a cerut să oprească înaintarea. Comandamentul român a ignorat avertismentul şi a continuat înaintarea, dar la Vadul, la patru km sud de Sighet, trupele române au fost întâmpinate cu focuri de arme de bolşevici ucraineni. În aceste condiţii, trupele române au atacat gărzile ucrainene, a izbucnit o luptă, iar un detaşament condus de căpitanul Luca a reuşit, în noaptea de 16-17 ianuarie, să ocupe poziţia de la Vadul, respingând pe ucraineni. O nouă luptă a fost angajată la Sighet Kamara, unde ucrainenii au fost înfrânţi, suferind mari pierderi, 30 morţi, 50 de răniţi, 7 ofiţeri şi 337 soldaţi luaţi prizonieri, au fost capturate arme şi mitraliere. La 18 ianuarie 1919, Sighetul şi regiunea înconjurătoare erau ocupate de armata română, zona fiind curăţată de bolşevici ucraineni.

Al doilea detaşament, cuprinzând un regiment de infanterie, a fost direcţionat spre Zalău, după ce primise asigurări că va fi evacuat de trupe ungureşti, dar trenul militar românesc a fost atacat în gara Ţigani, înregistrând 6 morţi, 15 răniţi şi 7 dispăruţi. În final, în ajutorul regimentului, a intervenit un batalion românesc, care a ocupat Zalăul, înainte de 20 ianuarie, curăţind apoi zona de trupe ungureşti. Ocuparea regiunii de nord-vest a asigurat trupelor române stăpânirea văii Someşului mijlociu, dar şi a căilor de comunicaţie din zonă. În urma acestor acţiuni, la 22 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră întreg teritoriul până la linia de demarcaţie fixată de Aliaţi. Trupele maghiare atacau adesea şi hărţuiau posturile româneşti, uneori cu forţe însemnate de peste 1000 de oameni, dar trupele române nu puteau reacţiona din cauza împotrivirii Aliaţilor. Deocamdată, Munţii Apuseni nu se aflau în posesia noastră.

Situaţia celor patru divizii dislocate în Transilvania era dificilă, efectivul lor combatant totaliza 14 056 oameni, cu totul insuficient, ca urmare, Marele Cartier General a decis, la 3/16 ianuarie 1919, redresarea rapidă a situaţiei, prin completarea efectivelor. Măsurile luate în următoarele luni (ianuarie-aprilie) au dus la îmbunătăţirea situaţiei militare, la 1 aprilie 1919, efectivele trupelor din Transilvania au crescut la aproximativ 40 000 de oameni. Trupele au fost prevăzute cu escadrile de aviaţie, artilerie antiaeriană, trenuri blindate armate cu tunuri, mitraliere şi puşti-mitraliere, servicii sanitare corespunzătoare, încât starea generală combativă a trupelor, în aprilie 1919, era ridicată. Pe lângă întărirea trupelor dislocate în Transilvania, o altă măsură binevenită a fost constituirea diviziilor ardelene. Încă din 5/18 ianuarie 1919, conform hotărârii Consiliului Dirigent, era înfiinţat Comandamentul general teritorial Sibiu, având în frunte pe generalul Ioan Boeriu (ardelean de origine, născut la Recea, jud. Braşov). Prin deceretul-lege din 7 februarie 1919, s-au constituit corpurile 6 şi 7 armată, pentru început, formându-se doar două divizii, 16 şi 18, numite şi diviziile ardelene. În afara acestora, în februarie 1919, Consiliul Dirigent (guvernul provizoriu de la Sibiu) a chemat sub arme Corpul Voluntarilor Ardeleni, în întregimea lui, alcătuit în 1917 din foşti prizonieri români din Rusia, aflat la dispoziţia autorităţilor ardelene. Lor li se va alătura treptat, pe măsura sosirii în ţară, şi legiunile de voluntari care luptaseră în Italia. În Apelul adresat de Iuliu Maniu acestora se spunea: ,,Este ceasul sfânt când trebuie să punem stăpânirea noastră pe întreg pământul moştenit de la strămoşi, când trebuie să punem temelia unui viitor demn de jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor noştri. Aveţi să răspundeţi chemării pentru a dovedi lumii întregi că ne iubim Ţara şi moşia şi că ştim să o stăpânim cu vrednicie…”.

La linia de demarcaţie, în ianuarie-aprilie 1919, au avut loc o serie de incidente. Din neputinţă sau răzbunare, neputând să se împace cu abandonarea teritoriilor, trupele ungare s-au dedat la excese, la 20 februarie, la Şiria, au fost ucişi 60 de oameni, printre care femei şi copii, la Sohodol, au fost ucişi cei doi preoţi ortodocşi, la Ciuci, a fost executat sublocotenentul invalid Gh.Tamaş, după ce a fost mai întâi torturat şi pus să-şi sape groapa. În aceeaşi vreme, trenuri blindate ungureşti, care circulau de la Arad la Zam şi de la Timişoara la Făget, trăgeau cu mitraliera asupra ţăranilor români din gări sau aflaţi pe câmp. La Arad, chiar în timpul vizitei generalului Berthelot, trupe ungare au deschis focul asupra populaţiei româneşti, venite din împrejurimi, şi au ucis şi rănit numeroşi ţărani, 180 de români au fost ucişi în judeţul Caraş-Severin şi 300 în jud. Arad. În judeţul Bihor, în aceeaşi perioadă, trupe regulate şi neregulate maghiare, în special secuii, s-au dedat la jafuri, loviri şi ucideri în satele din zonă. Localitatea Sighiştel a fost atacată de mai multe ori, în martie 1919, soldaţi unguri au înconjurat satul, au incendiat casele şi au tras cu mitralierele, ucigând 50 de locuitori. La 26 februarie, cortegiul funerar al preşedintelui Gh. Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere, trebuind să intervină trupele române de la linia de demarcaţie. În noaptea de 3-4 aprilie, căpitanul Verboczy a ridicat din locuinţele lor, din Beiuş, pe Ioan Ciordaş, fruntaş român, membru al conducerii PNR, desemnat prefect al judeţului Bihor, şi pe avocatul dr. Nicolae Bolcaş, care au fost duşi în comuna Lunca, la 20 km de oraş, unde au fost torturaţi cumplit (li s-au scos ochii ş.a.), apoi au fost ucişi.

Faţă de această stare de lucruri, din lunile ianuarie-martie 1919, încă la 7/20 ianuarie 1919, Marele Cartier General, prin generalul Prezan, adresa un raport guvernului român, în care arăta că pentru a preveni ,,pierderea multor vieţi, prădarea bunurilor, vă rog cu insistenţă să dispuneţi ca armata română să înainteze până la Arad-Oradea-Satu Mare…”. La 12/25 ianuarie, M.C.G., prin acelaşi general Prezan, se adresa din nou guvernului în aceiaşi termeni, sublinind că ,,pe zi ce trece pericolul se agravează”. Aceste fapte grave sunt menţionate şi în protestul înaintat, la 23 ianuarie/5 februarie 1919, de către preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, guvernului maghiar Berinkey (era amintită teroarea în care trăiesc locuitorii din comitatele Cojocna, Arad, Bihor, Sălaj şi Satu Mare). Ca urmare, guvernul român, în absenţa primului ministru Brătianu (aflat la Paris), a hotărât, în şedinţa din noaptea de 25-26 ianuarie/7-8 februarie 1919, ca armata română ,,să treacă Munţii Apuseni pentru a ocupa toate ţinuturile revendicate de noi”. Însă această hotărâre a trebuit să fie curând amânată datorită situaţiei militare din Transilvania, dar şi din alte raţiuni. Astfel, Înaltul Comandament Aliat de la Paris aprecia ca ,,neoportună” o nouă operaţie, care să modifice statu quo-ul din Ungaria şi Transilvania. În acelaşi sens, într-o telegramă din 1 februarie adresată generalului Berthelot, generalulul d’Esperey întreba ,,dacă Comandamentul român e dispus să se supună ordinelor mele în Transilvania”, adăugând: ,,în ce măsură Dv. vă solidarizaţi cu el”. Generalul Berthelot încerca să medieze între conducerea militară aliată şi cea română, la 19 februarie 1919, el nota în caietul său de însemnări: ,,generalul Prezan vine să-mi spună că guvernul român e decis să ocupe zona Arad, Oradea, Satu Mare. L-am sfătuit să nu facă acest lucru…” .

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (56)” →

Florin-Cezar CĂLIN: Demnitatea s-a născut la sat…

Demnitatea s-a născut la sat…

Nu suntem veșnici pe acest pământ,

Lăsăm în urmă simple amintiri.

(imagini ce le ducem în mormânt),

”- O copie a celor din priviri!”.

Amanetăm secundele pe rând,

(ca noi să mai trăim măcar o oră).

”- O viață adunată-ntr-un cuvânt!”,

Și-o moarte tumultoasă, carnivoră.

Ne-am tot creat adesea amintiri,

– În sufletul acelui ce-l iubim!.

Și am ”dotat” acele povestiri,

Cu simplitatea pe care-o trăim.

Privește viața-n față și-i zâmbește,

– Dar uită-te-napoi (ai ce-nvăța !).

(cu toate astea te mai milogește),

Ca ziua ce-o să vină să ți-o dea.

– Nu hotărâm pe cine să iubim!

(nici frumusețea nu poate aceasta).

Ne-am concentra mai bine să trăim,

Frumos și simplu. Să uităm năpasta.

… ce va veni-n curând asupra noastră,

(și-o vom primi cu sete de-aşteptat!).

– Cu toate că-i vorbim cu … dumneavoastră!

”= Ştim! … Demnitatea s-a născut la sat!”

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

28 iunie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Tu eşti femeie

Tu eşti femeie-n dosul ierbii
Placerea chinului s-o frângi,
Cu ochii tăi se adapă cerbii
În braţe gândul când îl strângi.

Tu esti femeie-n plâns de crini
Durerea apei, alb cuprinsă,
Un arc de ploi peste arini,
În curcubeu cu vocea stinsă.

Tu esti femeien glasul nopţii
Umbra risipei de veşminte,
Fosnirea mea la pragul porţii
Când tu mă chemi fară cuvinte.

E albă noaptea

E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri
Se plimbă morţii lumii
În robe violete,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri
Prin somnul dulce al-mumii
Mai trec gabriolete.
E atâta necuprindere în vârstă şi mă duc
Să pun sub nasul morţii
Fum greu de busuioc,
Mai vin batrânii lumii cu fluiere de nuc
Să-şi piardă datul sorţii
La jocuri de noroc.
E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri.

Sunt un copac

Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Şi plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogăţeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoţie care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu şti
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înţelegere
Aproape omenească,
La marginea vieţii.

Multe nu ştiu

Alung aşteptarea, sorb sărutul,
O împreunare frustă înfrânge fricile.
Mă ascund în el şi când ies la suprafaţă,
Uşor, leneş să nu fugă,
Îi beau savoarea ca vinul.

Şi mă pierd
cu totul – un meteor cazut
în universul tău lacom –
Doamne, multe nu ştiu!

Noaptea

Aceste obiecte pe masa de scris
şi portretul tău în ramă obeză
ca nişte figurine răzleţe
sculptate în ceară.
Cochilia de scoică
în care a scăpat un fir de nisip
din care s-a format o perlă
şi gândul la sărutul pe gâtul cu perle
când singurătatea mă leagă de scaun
Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme” →

Lilia MANOLE: Să taci şi atunci când visezi…

Limba -organ meditativ
În fața umbrei morții…
Să ne îngrijim
De cuvântul ei tăcut,
Când limbii nu poți
Să-i porunceşti
Să se dezlege.
Să ne cunoaştem duşmanii,
Pe cei care vorbesc întru noi,
În toiul unei agonii,
invocând dinamica
Insulei pustii
A deznădejdii.
Din amorțirea ‘acelor,
În cadranul silinței,
Limba -drept sinonim,
Alcătuieşte o superioritate,
Iar omul-
Ceasornic defectat,
Îşi astupă fața cu o încremenire.
Dinaintea soarelui
Se dezleagă şi limba,
Iar viabilă este
Prezumția timpului-
Nisip e omul acesta,
Nisip,
Aruncat ín brațele
Simplei minți,
Urmărindu-şi, infailibile,
Înțelesurile
Simplei hotărâri,
A părăsi cuibul, amuțind
Ín travaliul lingvistic
Al sufletului viu,
dar nedumerit,
Să-şi vizeze ființa-
Ce limbă fireascã
(Uitase,
Că ) nu îi aparținea aici
Pe pământ,
Iar
Timpul amuțind, în faptele sale,
A dat viață veşnică acestei
Limbi…
Să taci
Şi atunci când
Visezi naufragiul ochilor
În apa pustiului
tulbure ,
peste imposibilitatea
mersului prin apă,
Să taci…

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

28 iunie 2019

Liliana GHIȚĂ BOIAN: „Năluca în pustă” sau cristalul piramidal

Să vrei să scrii, să poţi să scrii. Iată un deziderat care poate sta la îndemâna oricui… dar cum scrii? Aceasta este o întrebare care poate stârni controverse referitor la faptul că mulţi consideră că a scrie este facil.

Spun acest lucru, deoarece Nicolae Vălăreanu Sârbu nu scrie oricum. El se identifică până la nemișcare cu tot ceea ce înseamnă univers de la începuturi şi până în nemurire.

Călătoria prin pusta sufletului, trecând ca o nălucă prin sentimente pe care le pune la adăpat într-o ciutură spartă, spintecă limpezimea adâncă a iubirii.

Îmi cresc în ochi rugii cu mure,

au negre sclipiri orbitoare

care pătrund şi-n fântâni,

de unde magic scot iubirea

ce mă caută şi vrea să intre-n ţesuturi,

dar ciutura-i spartă şi până pe ghizd

rămâne tot ce-i mai adânc în ea.

Ion Alexandru, în „Vămile Pustiei” spune:

„Cine-a fost lăsat în Pustie

Nu se mai poate întoarce

Pentru că în Pustie totul curge

În Pustie totul stă, în Pustie

Totul curge. Nu există început şi sfârşit.”

Continuând ideea, la dimensiuni mai puţin fanteziste sub lumina blândă a crepusculului biblic, autorul ştie că:

Nimic mai milostiv decât lauda Domnului

de teama greşelii devenită păcat

ce-mi scormone sufletul

cu suliţe de sticlă

De fapt de la Dumnezeu până la păcat este doar un pas care poate fi uriaş sau liliputan. Ei bine, Nicolae Vălăreanu Sârbu se încumetă să„ călărească” pusta cu paşi ecveştri şi să găsească în monotonia ei, frumuseţi ascunse ochiului obişnuit. El îndepărtează vălurile cotidianului, ale aşa-zisului hommo urbanis pentru a ne dezvălui valenţe şi elemente rafinate care de cele mai multe ori pentru trecătorii neavizaţi sunt nesemnificative.

Da, volumul este ceea ce se vrea să fie. O perlă preţioasă în coroana Reginei numită POESIA.

Ca un soare la amiază
Poezia
odihneşte

Se pare că Nicolae Vălăreanu Sârbu, fără să fi încheiat un contractat cu Eternitatea (poetică) rămâne ancorat cu lanţuri de argint în solul creaţiei de unde nu se mai poate desprinde, deoarece:

Soarele mă umple cu ziua de mâine,
mă pune să respir boabe de mărgăritar.

Continue reading „Liliana GHIȚĂ BOIAN: „Năluca în pustă” sau cristalul piramidal” →