Dorel SCHOR: Zi de vară

Când, pe la unsprezece dimineaţa, Sorin Barbălată, tânăr contabil practicant, ieşi în pauza de ceai, constată cu surprindere că pe coridorul instituţiei se revărsa nu numai soarele generos al verii, ci şi lumina a nu mai puţin de opt becuri aprinse. Pe scaune şi în picioare aşteptau o mulţime de oameni, aşa că Sorin le aruncă întrebarea:
– De ce nu stingeţi lumina?
– Noi nu lucrăm aici, răspunseră cetăţenii. Am venit cu cereri, probleme, audienţe. Nu e treaba noastră să stingem lumina! S-o stingă cine trebuie.
Sorin consideră că respectivii aveau dreptatea lor aşa că, ajungând în camera de ceai, o întrebă pe femeia de serviciu:
– De ce arde lumina pe coridor la ora asta?
– Aşa să ştiu de necazuri, răspunse femeia. Treaba mea e să încălzesc apa, să pregătesc ceaiul şi să-l împart. Mai trebuie să spăl paharele şi linguriţele, să am grijă de zahăr şi sucrazit şi dacă şeful vrea cafea, să i-o fac turcească. Lumina nu e treaba mea, eu nu am studii…
Pe Barbălată îl duru inima pentru risipa de electricitate, dar în sinea lui îi dădu dreptate femeii. Aşa că îl căută pe portar:
– Pe coridorul nostru ard opt becuri la ora asta şi e păcat, îi spuse. Du-te şi stinge-le!
– Cine eşti dumneata să-mi dai mie dispoziţii? se miră uşor ofensat portarul. Conform instrucţiunilor, eu sunt subordonat numai societăţii de pază şi domnului responzabil cu securitatea antiteroristă. N-au decât să ardă şi o sută de becuri, nu-mi pasă. Important e să fie pace!
Sorin, deşi proaspăt angajat, consideră că e de datoria lui să nu abandoneze.
– Nimănui nu-i pasă de banii statului, îi spuse şefului contabil. Nu ştim cum să mai facem economie, să reducem cheltuielile , dar faptul că opt becuri ard în plină zi nu deranjează pe nimeni. Nu e păcat de dumnezeu?
– Dumneata ai perfectă dreptate, constată binevoitor şeful contabil. Dar de ce vii la mine? Crezi că nu am destule probleme de rezolvat? Consideri că am timp să mă ocup de toate fleacurile? Vorbeşte eventual cu administratorul, tot arde el gazul de pomană…
Continue reading „Dorel SCHOR: Zi de vară”

Al. Florin ŢENE: Concepția unui ziarist la vârsta înțelepților munteni despre Dumnezeu. Decalogul 16 pentru ziariști

1.Problema răului este un prag greu de trecut pentru creștinul care crede în Dumnezeu. Când vine peste noi o calamitate, întotdeauna ne vine să ne punem întrebarea : Cum de-a permis Dumnezeu așa ceva? Dificultatea în a-i da un răspuns poate afecta iremediabil credința în Dumnezeu a celor afectați.

2. Această situație apare ca o consecință a calității atribuite lui Dumnezeu în tradiția iudeo-creștină, și mai ales la ortodocși.

3. Îmi pun câte odată întrebarea: Dumnezeu este neputincios, ignorant, răuvoitor sau…nu există? Această îndoială apare ca o consecință a calităților atribuite lui Dumnezeu. În tradiția ortodoxismului. Aceste proprietăți sunt esențiale pentru concepția obișnuită despre Dumnezeu și nici una din ele nu poate fi modificată sau eliminate,fără a dăuna profund imaginii Sale.Conform concepției teiste ortodoxe.

4. Dumnezeu este omniscient: cunoaște și știet absolut tot ce poate fi cunoscut și știut, din punct de vedere logic.

5. Dumnezeu este omnipotent: poate întreprinde orice ce poate fi întreprins, din punct de vedere logic.

6. Dumnezeu este omnibenevolent: reprezintă o voință bună universală și dorește să facă orice lucru bun care poate fi făcut.

7. Dacă Dumnezeu este omniscient  (atotștiutor ) este pe deplin conștient de durerea și de suferințele din lume.

8. Dacă Dumnezeu este omnipotent (atotputernic ), atunci poate împiedica durerea și suferința.

9. Dacă Dumnezeu este omnibenevolent (bunăvoință infinită ), atunci dorește să împiedice răul.

10. Uneori, nevinovații suferă, în timp ce vinovați scapă ne pedepsiți. Teistul scapă prin necunoscute sunt căile Domnului,- este nerezonabil să invocăm rațiunea pentru a justifica acțiunile divine. Divinitatea o poate judeca doar Divinitatea.

                                                                                      Al.Florin Țene,  UZPR

Mugurel PUȘCAȘ: Perpetuum mobile

PERPETUUM MOBILE

 

Simt, uneori, că sunt pribeag prin mine,
Drumeţ pierdut, intrus rătăcitor,
Orbecăind în ceaţă prin destine,
Bătând la porţi închise, visător.

Simt, uneori, că eşti aşa departe…
Mă amăgesc și mă răsfăț că-mi eşti
Suflet-pereche, dulce jumătate,
Iubindu-ne în raiuri pământești.

Din orizonturi vagi, autumnale,
Revii, suav, pe vechile poteci,
La mine-n gând e iarăși sărbătoare,
Dar tu sosești ca mai apoi să pleci.

Simt, uneori, că frunzele în toamnă,
N-au fost nicicând văratice-n livezi,
Un veșnic arămiu, iubită doamnă,
Plutește trist, mereu, în ochii-ţi verzi.

Patima-i grea, anevoios e drumul,
În inimi arde viu un foc ceresc…
Văpaia e iubire ! Însă fumul ?
Himeră gri în freamătul lumesc.

Să nu lăsăm ca clipele perene,
Se plece-n van, întrebătoare-n noi,
Prin elegia vremii ce își cerne,
Păreri de rău spre timpuri de apoi.

Pe melopeea toamnei, fascinantă,
Valsăm dual, împătimiţi sau tern,
Iubirea absolută ne așteaptă
Într-un perpetuum mobile… Etern.

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

15 octombrie 2019

 

Emilia POENARIU SERAFIN: Mândro !

Mândra mea cu ochi de vară și cu părul de mușcată
Am văzut trecând aseară cum sta altu-n pasul tău
Mă rugam la Cer să-mi cadă să mă vadă Dumnezeu
Trupul meu, flamând că varga vrea să-mi fii îmbrățișată.

 

M-am rugat la vânt să-ți cânte seara, doine de iubire
La pădure să-ți descânte doar te scoate din păcat
Stâlpul porții, proptit bine, până când sunt eu plecat
Iar o umbră, grea și ștearsă să-ți rămână amintire.

 

Mândra mea din sânul toamnei și sărut de mere coapte
Și cu trupul ars, țărână, cum e vara, roditor,
Te-ai înmiresmat în vine și te trec din dor, în dor
Simt cum urlă lupii-n mine când te vad cu altu-n noapte.

Mândra mea icoana serii cum e vara nesfințită
Te-ai mutat la mine-n suflet și te-ai împletit prin gând
Te prefaci în așteptare și mă-ntreb doar până când ?
Să nu rămâi fată-n prispă, tristă ori dezamăgită !

Mândra mea dedată nopții ce duci glas de randunele
Hai, dezmiardă-te prin mine cum făceai și-n alte nopți
Și cu mine, și cu altul, știi prea bine că nu poți,
Să fugim in lumea largă să ne-ascundem după stele.

Mândra mea duci marea-n valuri pe nisipul cel mai crud
Ia clepsidra de la Soare, niciun fir să nu măsoare,
Să ne dăm în bobii mării, ori s-o facem ursitoare
Luna, să țină lămpașul dintr-o noapte neagră, nud.

Iar cuprinși de-nfiorare strop, cu strop, să mă pătrunzi,
Bucuria ne sporească peste ochiu-nlăcrimat,
Să ne spumege păcatul și tot Cerul dezlegat
Iar în ochii tăi de mură ploaie de steluțe verzi.

Zorii de ne-ar prinde-n brațe peste zile mai senine
Seara să ne plămădească din descântul cel mai fin
Anii să se bălăcească, ei s-or duce, ei revin,
Eu, cu tine dimpreună, bucuria-n timp ne-aline.

Și-ntr-un gând cuprins pe pace să cuprindem taina nopții
Când îl văd pe altu-n poartă de prin mine rup fiori
Lasă vântul să-ți doinească, eu, din mine-i fac viori
Ori țâțână la poiată…. ori zăvorul… altei porți !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Octombrie 2019

Ala MUNTEAN: Tristețe

Tristețe

 

Aș vrea să dezbrac toamna de tristețe,
S-o mângâi cu-ale sufletului raze,
Un fel de dragoste-mpletită cu tandrețe,
Un dor îngemănat în ale ei oaze.

Mă-nghite un noian de simțăminte
Și parc-aș vrea să-mi dojenesc destinul,
Se-neacă lacrima-n tăceri dintre cuvinte,
Pe când retina să-nfloreasc-ar vrea seninul…

Sufletu-și scutură povara-ngreunată,
Dorințe-aruncă, rămânând în goliciune,
Singurătatea își făcu culcuș pe dată,
Din vise focul preschimbându-se-n tăciune.

Sunt mică, sunt prea mică-aici sub soare,
O frunză smulsă, colo-n zarea-nvolburată,
Sunt poate-un strop din dorul care doare,
Un strigăt mut dintr-o privire disperată.

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

16 octombrie  2019

Gavril Iosif SINAI: mai pun de rugă

mai pun de rugă

 

mai mult decât soarele la amiază

încălzești și topești inima rece ca piatra

te scufunzi după noi

ticăie-n șoapte somnul dulce

la nunta morții îmbătrânite

ceasul e o față de demon

un ochi în moaca de oțel

solicită vedere în orizontul cenușiu

prind de mână

un înger atunci când sună

grăbit mă trezesc la un pas de rugăciunea

plecată spre scara lui iacob

o trag de umeri mă lupt disperat

o țin de picioare mă zbat nu mă las

se moare în viață mai bine

decât capul ascuns al unui călău

dezvrăjită din mine

o rugă ce știu

cuibărit lângă piept

îi stau în rostire

primul cui am cercat

ehei… coboară un înger

mai ai de urcat

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

Octombrie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: De ce-ai plecat?

De ce-ai plecat?

 

Ce gol și trist e fără tine, nici aerul,
sau vântul nu umple locul tău,
Mi-e greu să îţi privesc fotografia,
uitată într-o ramă pe dulap…

Privesc pe geamul din bucătărie,
la multele culori de flori,
Mi-e dor de chipul tău ales de mine,
să-l port în fiinţa mea ca un cadou…

Miresmele din părul tău se scurg,
ca ploaia într-o mare de cristal
Te caut prin locuri de nimeni ştiute,
Prin lucru, haine, şi- amintiri…

Îmi vin în minte multe prostioare
ce le făceam, atunci când ne iubeam
Şi niciodată nu credeam că-n viată
Mă părăseşti fără să-mi spui ceva…

Şi mă întreb aşa ca pentru mine,
De ce atunci când plânge ploaia
si lacrimile curg la fel,
Nu pot să şterg cu palma amintirea,
Ce-mi curge ca o lacrimă din cer?…

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

16 octombrie 2019

 

Elena NEAGU: Plâng cu ochii tăi, dacă mă asculți ?

Plâng cu ochii tăi, dacă mă asculți ?

 

Amintiri foșnesc sub pași tăcuți ,
Soarele-i de-o suliță pe cer ,
Plâng cu ochii tăi dacă mă asculți
Până’ or să ne doară iernile din ger .

Ca o rugă-n șoaptă, te trăiesc în piept,
Ca o lacrimă uitată într-un ochi nătâng …
Mă mai dori a rană și-ncă te aștept ,
Plâng cu ochii tăi când te dor și plâng ?

Vara ce-ți visam ,s-a ascuns in frunză,
Verdele pădurii ,s-a stins fără rost ,
Toamna se târăște parcă e lehuză ,
Doar vară ți-eram… dacă ți-aș fi fost…

Amintiri mai dor… ți-ncolțesc uitări ,
Frunze mai foșnesc sub pașii tăcuți ,
Încă te mai caut prin tristeți din gări ,
Plâng cu ochii tăi dacă mă asculți ?

——————————–

Elena NEAGU

Octombrie  2019

Cornelia PRISĂCARU ZOTA: Poveste cu parfum de toamnă

POVESTE CU PARFUM DE TOAMNĂ

 

M-ai prins şireată toamnă
cu inima, fântână goală,
şuieră vântul aspru prelung,
iar înaltele octave a pustiu plâng
după sentimentul veşted, încă viu,
iubirea strivită, nemilos ruptă,
în zdrenţe de voal dispărută.
Martoră, o rază palidă tandru o atinge,
tocmai când flacăra ei aproape se stinge,
o mângâie suav, focu-i înteţeşte,
de iubiri apuse tainic îi vorbeşte,
de crizantema din geam, viu înflorită,
de a verdelui brad îndrăgostită…
Piţigoiul speriat, apare grijuliu,
se cuibăreşte şi-i ciripeşte hazliu,
dintre ramuri de stejar stacojiu.
Crizantema din fereastră zâmbeşte
si bucuria pe o aripă de rază iute soseşte.

––––––––––

Cornelia PRISĂCARU ZOTA

Iaşi,

16 octombrie 2019

Vasile MIRCESCU: Căutând secretul nemuririi

Căutând secretul nemuririi

 

Alergăm cu tălpile fierbinți,
prin sufletele pline de angoase,
Simțind durerea cum pătrunde,
prin vene, prin carne și prin oase…

Durere, care vine din universul ,
ce-i lipsit, de lumina unor astre…
Ca tăcerea ce aduce intuneric,
în interiorul sufletelor noastre…

Când sufletele se despart, se rup,
lăsând în urmă, numai amintiri…
Iubirile dispar, din inimă și trup,
dar nu se vor uita, în noile trăiri !

Murim în noi, murim în fiecare clipă
și ne-ntrebăm, ce este nemurirea !?
Cum e, dacă există , unde o găsim
și dacă veșnic, ne oferă fericirea !

Atâta timp cât suntem încă vii,
vom căuta adânc, în sufletele noastre,
Poate vom afla, secretul nemuririi…
De nu, poate-l găsim, mai sus de astre !

——————————–

Vasile MIRCESCU