Verdele pădurii era spart de conturul unui sat ce părea să se ruşineze când îşi întindea trupul caselor printre arborii răzleţiţi. De fapt prima casă a fost un canton silvic, unde un pădurar şi-a făcut şi un grajd, apoi o casă pentru feciorul lui şi iarăşi un grajd. Apă au găsit repede, săpând o fântână la vreo doi metri adâncime. Groapa de gunoi nu era făcută în jurul acareturilor. De regulă pădurarul şi feciorul îşi căra bălegarul şi-l împrăştiau undeva la capătul celălalt al pădurii. Înhămau calul la o căruţă şi-şi cărau gunoaiele undeva într-o groapă ce fusese cândva o tranşee sau un adăpost mai mare în timpul războiului. Că aşa se spunea. Războiul fusese şi pe acolo. Apoi nişte neamuri l-au înduplecat cu rugăminţi peste rugăminţi, să-şi facă şi ele case prin vecinătatea sa.
– Că n-o să stricăm nimic, ziceau ele.
El le-a crezut, ba chiar a schiţat şi un fel de uliţă ce urma să se înfiripe odată cu venirea lor. Mai rău era cu WC-urile, care nu trebuiau să fie mai adânci de un metru în ruptul capului. Iar când, în crucea satului se ivi şi Ralea, satul părea să se fi născut acolo odată cu pădurea. Fagii rari acopereau casele până la streaşină. Vara n-a reuşit să-i înfierbânte acoperişurile niciodată. Umbra fagilor era cârpită uneori de trunchiul zvelt al molidului sau de silueta impresionantă a vreunui stejar singuratic. Când s-au trezit autorităţile că sub nasul lor crescuse un sat, n-au mai avut ce face. În cele câteva zeci de case, sălăşluiau aproape două sute de suflete. Numai iarna fumurile de pe coşuri se puteau zări până departe. Vara, coroanele arborilor acopereau până şi drumurile ce unea satul cu centrul comunal. Drumul era încă de pe vremea cantonului singuratec. Când Ralea şi-a terminat de construit căsuţa lui cu două dormitoare şi o cameră de curat, n-a mai putut de bucurie. A chemat preotul din sat să-i sfinţească bârlogul.
– Beţi, mâncaţi şi vă veseliţi, spunea el din când în când vecinilor.
I se părea că aceea era cu adevărat sfinţirea casei. Parohul şedea în capul mesei, înfulecând pe tăcute, tot ce-i pusese Ralea dinainte. Bărbaţii, în majoritate bărboşi şi cu părul lăsat pe spate până la umeri, arătau ca nişte zdrahoni gata să înghită şi masa, nu numai bucatele de pe ea.
– Ce bine ar fi fost dacă aveam şi un lăutar, zise unul dintre comeseni, muşcând dintr-o ciozvârtă.
– Dar cu un cântăreţ nu v-aţi simţi bine, întrebă popa cu ochii mijind cu subînţeles.
– Ba cum să nu taică părinte, încuviinţă cu entuziasm Ralea.
În sat se ştia că taica părintele îşi punea din când în când acordeonul pe burta mare. Prelatul atâta aşteptă. Se repezi în curtea casei, scotocind în caleaşca veche şi ponosită, după ceva ce părea să slujească dorinţei comesenilor. O armonică cu burduful scorojit se ivi în mâinile lui plinuţe. Reveni la masă, trăgând uşor de pereţii despărţitori ai burdufului. Curând melodiile au început să curgă. Bărbaţii îşi luară femeile de braţ la dans. Părea că atâta au aşteptat. Dansul se înfiripă cât ai clipi. Când preotul obosi, petrecăreţii ar mai fi vrut.
– Gata, vă ajunge! Şi aşa am făcut-o pentru sufletul vostru, că în pustietatea asta nu aveaţi cum să vă veseliţi, le zise prelatul, punându-şi acordeonul la picioare.
Se aşezară la mese îmbujoraţi, gata să se apuce de noi năzdrăvănii, vorbeau tare mângâindu-şi din când în când bărbile. Curând se retraseră la casele lor. Unii lucrau la oraş, alţii la pădure, pentru că pădurarul avea nevoie de ei să scoată uscăturile şi tot ceea ce considera el că trebuie scos prin metoda grădinăritului cum zicea el că scrie la carte.
De câte ori se întorcea de la muncă, Ralea îşi lua copilul din tindă şi-l ridica în sus, aruncându-l uşor, cât să atingă plafonul din lemn geluit ce urma să fie vopsit odată şi odată. Numai că banii şi timpul nu se opriseră prin preajma lui Ralea să-l facă să-şi cumpere vopsea. Las’că nici cu timpul nu stătea prea bine. Dacă ar fi cumpărat vopseaua, ar fi trebuit s-o lase în cutii, până când şi-ar fi găsit timp să vopsească. Avea totuşi un avantaj. Mirosul de brad se înstăpânise în toată casa. De cum intra în tindă, ăla micu’ i se arunca la picioare. Creştetul i se înălţase până aproape de buric. Ralea se apleca, îl lua de subţiori şi-l arunca în sus până aproape de tavan.
– Tâta-mare, tâta mare, zicea el bucurându-se de bucuria copilului.
Râsul ştrengarului îi arunca poverile adunate peste sufletul lui. Madam Ralea se uita la bucuria copilului şi la bucuria soţului, de parcă la asta se aştepta. Ştia că după aceea avea să se aşeze la masă, unde nu era voie să se vorbească, pentru că puteai să te îneci.
– Doamne îţi mulţumim pentru bucatele alese, spunea stăpânul casei făcând o cruce mare.
Ceilalţi îl imitau. Chiar şi copilul care nu înţelegea prea bine de ce trebuie să facă asta.
Şi asta zi, după zi. Ralea simţea trecerea timpului după greutatea copilului. De fapt, apucarea lui în braţe era şi un fel de a se convinge că băiatul „i se împlinea”.
În seara aceasta se întoarse ca de obicei, pe-nserat. Se şterse pe picioare pe preşul de la intrare, dacă n-ar fi făcut-o, femeia l-ar fi bodogănit. Iar în tindă îşi pregăti braţele pentru copil. Îl aruncă în sus, ca de obicei. Era tot mai greu. Copilul scoase un urlet. Din creştetul capului începu să ţâşnească un şuvoi de sânge.
– Ce-ai făcut? strigă mama cuprinsă de spaimă.
– Am uitat să-ţi spun, se desprinsese o bârnă şi am luat un chiron rămas de la construcţia casei. L-am bătut, dar nu mi-am dat seama că a rămas atât de mult în afară, zise ea pe nerăsuflate, holbându-se cu faţa desfigurată de durere la trupul copilului, ce se topea în tinda unde de atâtea ori domnise bucuria. Ralea îşi privi braţele cu neputinţă. Dacă ar fi folosit la ceva, le-ar fi tăiat cu securea. Sângele şiroia învăluind capul într-o basma roşie. Apoi năboia peste degetele lui Ralea, oprindu-se la subţiorile bărbatului. Copilul, moale ca o cârpă, era doar o sursă de sânge.
– Cheamă salvarea! Sună la 112, răcni bărbatul cu ochii îngroziţi. O privi cum îi tremura telefonul în mâini. Nici n-a avut putere să asculte ce vorbea. Înţepenise.
– Am sunat şi la procuratură, zise femeia rămânând nemişcată lângă bărbatul cu copilul în braţe.
O linişte apăsătoare se lăsă asupra lor. Copilul încetase să se mai mişte. Ralea îşi lăsă braţele în jos nedumerit. Când îl lăsă din braţe, copilul căzu pe duşumea. Sângele se întindea pe sub trupul lui, într-o baltă din ce în ce mai lată. Când îşi ridică privirile spre tavan, Ralea dădu cu ochii de un cui mare ce apăruse de nicăieri. I se muiară picioarele. Căzu în genunchi.
– Doamne, cu ce ţi-am greşit? murmura el din când în când. Sângele copilului îi ajunse până sub genunchi. Femeia îi puse copilului o cârpă, încercând să oprească hemoragia. Gaura nu se vedea. Pielea spartă în dreptul găurii a pâlpâit o vreme, lăsând sângele să ţâşnească nestăvilit. Când a venit salvarea, doctorii l-au declarat decedat.
– Nu se mai poate face nimic. Veniţi la morgă să ridicaţi trupul, îi spuse asistenta de sub masca de tifon ce sta să cadă, uitându-se la procurorul ce făcea tot felul de poze. Plecă doar când acesta îi dădu voie.
– Gata, poţi pleca. Eu rămân să le mai iau declaraţii. Vreau şi un raport de la voi, le preciză el ritos aşezându-se pe un scaun.
Fotografiase cuiul din toate unghiurile posibile. I se părea că totul era în zadar.
––––––––––––––
Gheorghe Andrei NEAGU
Focșani, 25 noiembrie 2019