RĂZVRĂTIREA CERBERILOR

 

Libertatea noastră nu are stăpân!

Nici sufletul nu-și pune trupul ca tribut

lui Christos sau vreunui demiurg păgân;

nici zeilor din norduri, ce-nvârt

iaduri și raiuri în hăul din fiorduri,

nu li se mai pleacă nomade seminții,

deși în urma lor, stirpe după stirpe

se naște și se-afundă făr’ a zămisli un ultim

soi de floare, sânge rupt din soare,

care să le-atârne istoria-n vârf de cer;

rămân doar ei, adamici, înfrânții victorioși,

ce vin, trudesc și pier.

Nici măcar credința nu mai stăpânește

mintea spovedită de cerberii din noi,

ci ne poartă pasul, cu grabă și cu râvnă,

spre Ziua de Apoi.

Lumea s-a desprins de nașterea-i păgână,

în vremea când șaduful făurea arginți

și din canope Sfinxul reîntrupa doar prinți.

Acum, iubirea noastră se-afundă în țărână,

iar visul treaz se curmă pe năluci de sfinți.

Levitează focul pe tânga de pe cruci,

răzbește în nocturnă; prin mine trece moartea,

mă urcă în trăsură, iar eu o bat pe umăr,

se-ntoarce și îi spun:

– Libertatea mea nu are stăpân!

 

 

CONSORȚIU

 

Hrăneşte-mă cu mâna ta!

Mâna ta să-mi fie sabia lui Saladin,

să-mi fie consoarta anilor lumină

şi până la pământ,

să-mi fie plecată închinăciune,

născută din vântul de sud.

Să stăm în jurul mesei,

de parcă am sta în jurul universului

să ne ospătăm.

 

Dar nu miel – n-am vrea

să-L sacrificăm pe Dumnezeu…

 

 

DELIR SICOFANT

 

Mă iubeai ca un sufit, dezrobit fiind de căințe,

și-ai mei sori nesfârcuiți se-nălțau ca niște zmei;

printre ei călăuzeai, fără veghea unor zei,

lumi zidite din osârdie – lumile ochilor tăi.

Cu-o  pedanță de calif, mă iubeai aprins și strașnic,

îmi puneai în piept iscoade și zvâcnirile-i neroade

revărsau norod de inimi ce se-mpresurau în pântec

cu pudoare de infantă; soarta cu gust de curmale

o-nfășam, ca pe un prunc, cu tasmale din amurg.

Eram noi iubiții care făureau smintirii dogmă,

fără teama că în evuri dragostea va fi cu normă.

 

Mă iubești ca un ocnaș care își păzește vina

c-un cinism de cal troian, stors de sângele albastru.

Eu te izbăvesc în suflet, așa cum un caloian

își cadorisește vipia și credința cu salmastru;

și-n dezastrul convertirii la amorul cel ateu,

cercetăm să soarbem timpul, scurs pe cupa lui Orfeu.

Suntem noi iubiții care, naufragiați pe rug,

pervertim al rugii crug, când meschina îndurare,

ascunsă după o dogmă, ne trădează

iar delictul de a ne iubi cu normă.

 

Și-n virtutea celor triste, neîntâmplate, constatăm

că doar sânge mai separă întuneric de lumină,

când destinul își închină chiar a inimii bătaie

pentr-o dragoste bălaie, solitară și proscrisă

unui soi de bun rămas, unui soi de amăgire,

prinsă-n acele de ceas.

Oare fi-va despărțirea, în deliruri sicofante,

doar un gest de mare fante al destinului ingrat?

Hai, iubite, să-l sortim, ca pe-un pașă emigrant,

la dezmățul diletant din sentințele vacante.

 

Ce Destin? Ce mare fante?

Eu sunt Beatrice, tu, Dante!

Tu, Tristan și eu, Isolda!

 

Destinul și-a luat iar solda…

 

 

SURĂ DESPRE DOR

 

Dorul meu – un copil plămădit în foaierul unui erg,

Un mirador pe care poposesc șoimii tăi yoghini,

O patimă neștearsă, într-o misivă, de ochiul tău imberb,

Un ultim devot răstignit… printre spini,

O geamie în care sufletele nu mai au descântec,

O rază de lumină, așteptând în arcul răsăritului,

O noapte-n Marrakesh ce încă-mi arde-n pântec,

Dorul meu – un iatagan ce-atârnă deasupra capului.

 

 

MIREASA FREUDIANĂ

 

Destinele noastre par a se dizolva

unele în altele,

ca și cum ar fi pictate în tehnica sfumato,

sub auspiciile unui creator priceput;

același creator care răstignește

surâsul femeii

Continue reading „Mădălina BĂRBULESCU: Consorțiul cerberilor (poeme)” →