Clopotul bate. Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se mântuiseră.

Stă în uşa chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă – nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori, indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr, da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”.

Seara, la “Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade-Mioriţa-Ahimsa, pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”, înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”, povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru.   Nimeni să ştie că “a fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în contextul represării meditaţiei transcendentale. Actorul călugăr, tocmai pentru destinul ce, aparent, şi l-a autoconstruit, răspunzând şi criteriilor premiului – savant sau artist cu faţă moral-spirituală. Nu era nevoie, sau că n-ar fi fost la valoarea aceea, îngăimase isihastul.

Cam ştiam că lumea e a lui Satana. Mai încolo, ca în apărarea duşmanilor, avea să citeze pe apostolul Pavel, a  urâ păcatul şi nu pe păcătos. Doar duminica trecută fusese ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, mă gândeam, dar şi a tuturor apostolilor, 12, plus 70, fără cruce roşie, şi chiar a sfinţilor români, la coadă, altfel începuţi cu apostolul Andrei. Cu două zile înainte, pe 2 iulie, aici se făcuse pomenirea a 5 ani de la adormirea Părintelui Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 18 martie 1944 – 2 iulie 2003. Îi tot pomenea numele-isihie, mai ales că scriitorul Vasile era de părere că scrierile aceluia n-ar fi prea sus, totul e patristic, să-şi ţină părerea, nu ştie, venise blând, totuşi, replica. Toţi scriu,a, şi atunci el la ce să scrie, să-i aflăm rugăciunea, să ne ajutăm, că sus e Ghelasie, l-aţi continua, am scris un acatist, e în magazie.

Am făcut caz de ahimsa, tot pentru a-l pune în temă cu interesul unor ahimsaki din mai multe ţări când am evocat “moartea” lui – am fost mort, a confirmat, iradiat în spital, 25 pe listă; când m-am ridicat şi am umblat, am văzut o cruce, deasupra unei biserici, înainte am fost un rebel, pentru prima oară, fără să fi ştiut-o, am spus rugăciunea inimii, Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă pe mine păcătosul.

A ajuns călugăr, de voie, din brusc imperioasă vocaţie.Am crezut că ahimsa şi isihia merg împreună. Isihia, a adîncit, e altceva decât ahimsa (pronunţată ca jainii, ori însuşi Mahapragya, cu h discret, aproape mut). Ei nu-l au pe Hristos. Dar papa s-a exprimat că Dumnezeu decide. Ei se exprimă altfel. Şi indianul de lângă mine scrie ghazaluri, rubayate, poeme triste. Triste pentru că sunt fără Hristos.

Filmele vi se joacă. Nu mai sunt ale mele, sunt ale lumii, nu le pot opri. Se dă la tv. “Ochi de urs”, nu şi “Domnişoara Christina”. Vin cu scenarii şi filme începute – după ce au scos ceea ce nu trebuie să vadă un călugăr – să-i ajut să fie creştine. Un film adânc creştin este 4-3-2-1 al lui Mungiu. Ce face Dan Puric e bine? Perfect. Din 1995, actorii au un sfânt al lor, Filimon, îl pomenesc. V-aţi luat numele Valerian, ca episcopul Trifa. Îl pomenesc. Vă vedeţi familia? Vin jos (la biserica unde au voie şi femeile) şi le văd, cu binecuvântare. Sunt de acord? Fără voia lor n-aş fi fost aici.

Am vorbit cu ierarhi. La parterul reşedinţei mitropolitului Antonie Plămădeală era o vitrină cu cărţi, şi i-am spus, Înalt Prea Sfinţia Voastră, am văzut două cărţi având pe copertă raiul şi trei cu iadul, din care una a Sfinţiei Voastre, “Trei ceasuri în iad”. I-oi fi spus monahului Valerian asta probabil ca insistenţă la scris şi detaşare de “concurenţă”, altfel, când mi-a spus că, da, a scris un acatist (atunci a promis că mi-l dă, mi l-a dat), mi-au venit, la hazard (?) în minte icos-urile lui Horia Stamatu (în fapt, contextual, îi vorbisem ierarhului despre poemul “Imperiu”, pe care i l-am şi trimis xeroxat, ulterior, întrucât lucra la un studiu despre Tatăl Nostru).

Are 56 de ani, pare de mult mai mulţi. Mă conduce în magazie şi-mi dă cărţi de şi despre Ghelasie ( Ecce Homo, 1999, OMUL, HOTARUL de Taină, 2001, amândouă în Colecţia Isihasm, iar apărute la Platytera, Crucea Avvei Ghelasie de Gheorghe Mustaţă, 2008, şi nr. II/2008 al revistei Sinapsa) dar şi  una, ediţia a doua, după descrierea CIP a BNR – VALERIAN, DRAGOŞ PÂSLARU, monah Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida/ Monah Valerian Drgoş Pâslaru – Bucureşti: Platytera, 2008. Titlul complet: Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida ACATISTUL celor chinuiţi de îndreptăţirea de sine şi al celor ce doresc eliberarea de patimi. Cu binecuvântarea IPS Teodosie. De fapt, Acatistul e opera monahului actor, “către Sfânta Cuvioasă Muceniţă Tomaida”, precedată de viaţa ei, urmată de o savantă (nu de critical fiction, dimpotrivă) “concordanţă biblică”: Adulterul, Bărbaţii, Castitatea, Căsătoria, Copiii, Femeile (soţii), Fericirea credincioşilor în viaţa pământească, Fericirea păcătoşilor, Fericirea veşnică, Fericit şi binecuvântat, Iadul, Idolatria, Ispitirea, Martiriul, Mărturisirea păcatelor, Mândria, Minciuna, Numele diavolului, Orbirea spirituală, Patimile şi suferinţele celor răi, Pedepsirea celor răi, Porunci (Cele zece porunci), Prietenia, Prudenţa, Robia spirituală, Tatăl şi mama, Uciderea, Uitare de Dumnezeu, Umblarea în căile Domnului, Ura, Ura faţă de Hristos, Viaţa spirituală, Viaţa trupească, Viaţa veşnică, Zavistia. Totul pe 60 de pagini.

Sfânta Muceniţă Tomaida, din Alexandria, măritată la 15 ani, ucisă de socrul ei pentru a se fi împotrivit poftelor sale, este trecută în Pateric, între monahii. Acatistul este compus din 13 condac-uri şi 12 icos-uri, deschise de un tropar:

“Mieluşeaua Ta, Iisuse, Tomaida, strigă cu mare Glas: Pe Tine, Mirele Meu, Te iubesc şi pe tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă răstignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre” (p. 11).

În condacul al 6-lea aflăm (poate, sigur,  şi la persoana I) ce înseamnă a fi monah:

“A fi Monah înseamnă a-l iubi pe HRISTOS pe Cruce, a fi Monah înseamnă a Iubi desăvârşit şi curat, a fi Monah  lepădarea de toate ale lumii plăceri şi bucurii cere, a fi Monah presupune Ascultarea cea peste fire a Poruncilor ce ucid trupul păcatului în care omul a căzut. A fi Monahie în cuget ai ales şi tu, Sfântă Muceniţă Tomaida, şi de aceea vei cânta nesfârşit şi fără prihană dumnezeiescul: ALILUIA!” (p. 16).

Condacul al 13-lea:

“O, Sfântă Taină a Iubirii lui DUMNEZEU pentru Chipul său de Ţărână, Lucrare prin care HRISTOS  Se răstigneşte în fiecare dintre Sfinţii Lui, Înviindu-i şi Lucrători în ogorul cel răsădit cu lacrimi punându-i, Sfântă Cuvioasă şi Muceniţă Tomaida, caută, caută degrabă la rătăcirea minţii mele şi-mi dă mie Voinţa ta cea Sfântă, ca împotrivindu-mă cu totul vrăjmaşului, focul pârjolitor al patimilor mele trupeşti să-l ating cu curgerea sângelui tău neprihănit, în care rebotezându-mă eu, cel căzut din cele Sfinte, să redevin Chip al Tatălui Ceresc, Fiu întors la cele dintâi şi ţie recunoscător, ca împreună cu toţi să-I cântăm SFINTEI TREIMI: ALILUIA!” (p. 23).

Refrenul “Bucură-te, Sf. Cuv. Mc. Tomaida, Vasul Întregii Înţelepciuni Creştineşti!”, după fiecare icos, încheie primul condac, nestrăin eposului creştin românesc, neauzit, neştiut:

“Multe flori a odrăslit Dreapta Credinţă şi toate de Taină, dar ca Tomaida, nevasta cea întocmai cu monahiile, apărătoarea cea prea tânără a fecioriei, păstrătoarea de Aur curăţit a Întregii Înţelepciuni, Pomul sub care ne răcorim cei aprinşi de arşiţa desfrânării, Baia în care sângele Muceniţei ne spală pe toţi înainte de a merge la Nunta Mielului, nu poţi afla.” (p.11)

Continue reading „George ANCA: Monarul actor” →