Al. Florin ŢENE: Amintiri despre sărbătorile de iarnă în județul Vâlcea

Acum în preajma Sărbătorilor de iarnă, și a Nașterii lui Iisus, rememorez perioada sărbătorilor din copilăria mea.

E mult de atunci. Veniseră la putere comuniștii aduși de tancurile rusești, era vremea lui Gh.Gh.Dej, Ana Pauker și Iosif Chișinevschi sau Kișinevski născut Jakob Roitman în 1905, la Chișinău, Gubernia Basarabia , decedat în 1963, la București, acesta fiind un militant și demnitar comunist român, de origine evreu rus. Când s-a căsătorit, a luat numele soției sale Liuba Chișinevschi, ulterior președintă a Femeilor Române Antifasciste, membră în Prezidiul Marii Adunări Naționale, vicepreședintă a Comisiei Controlului de Partid și o apropiată a Anei Pauker. Chișinevschi a fost vicepreședintele Consiliului de Miniștri al României și membru al Comitetului Central al PCR. Era vremea când marea prigoană împotriva intelectualilor români începuse. Era vremea când activiștii p.m.r, mai târziu p.c.r. interziceau mai toate tradițiile poporului nostru.

Eram în clasa I-a și veneau sărbătorilor de iarnă, se apropiau. Mă pregăteam să mă duc cu colindul și la Biserica din Drăgășani să ascult slujba ținută de preotul Grigore. Tata și mama îmi povestiseră că această frumoasă Biserică a fost construită de legionari.

-„Dragă Florin, pentru Biserica la care ne ducem, pentru biserica din Drăgășani, mi-a spus tata, timp de două luni, în 1935, în jur de 100 de muncitori legionari au fabricat 100.000 de cărămizi, în perioada 13 iunie – 14 august.”

Mama, cu teamă în glas, îngrijorată, m-a atenționat să nu mă duc la biserică și nici cu colindul că sunt profesori trimiși pe străzi și la biserici care le notează numele elevilor ce încalcă interdicția de a nu respecta tradițiile noastre românești și apoi sunt admonestați, le scad nota la purtare sau îi elimină trei zile din școală.

Până la urmă mama și tata și-au călcat pe inimă, îngăduindu-mi să mă duc la biserică și cu colindul. Astfel, am făcut rost de un felinar de la prietenul Nelu Zăvoianu și seară de seară făceam repetiții în casa unde locuiam cu chirie. Eram un grup restrâns de colegi, Bebe Duței, Nelu Zăvoianu, Bebiță Dumitru și Doina Zăvoianu.

Mama care cunoștea multă istorie, dar completată și de tata, în fiecare seară îmi povestea părți din istoria creștinismului. Astfel am aflat că la români sărbătorile de iarnă au loc în perioada 6 decembrie-7 ianuarie. Sunt sărbători laice și creștine: în 6 decembrie era Sfântul Nicolae, când tata îmi aducea mie și surorii mele câte o alviță și lui sora mea păpușe din turtă dulce. Îmi spunea că în 20 decembrie este Sfântul Ignat sau sacrificarea porcilor, pe 24 decembrie- Ajunul Crăciunului , iar în 25 decembrie- Crăciunul, pe 27 decembrie fiind Sfântul Ștefan iar în 31 decembrie- Revelionul. De Crăciun ne-au interzis comuniștii să împodobim bradul. Astfel la instituții se împodobeau brazii pe 31 decembrie pentru a veni Moș Gerilă. Pe 1 ianuarie veneau cu plugușorul flăcăi din satele vecine, Voicești, Ștefănești, sau cei ce treceau Oltul, cei din Verguleasa. Tot pe întâi mă duceam cu Sorcova, la vecini și prieteni, care îmi dădeau mere și nuci. Cu Capra veneau copii din Țigănie, iar de Boboteaza, pe 6 ianuarie mama se ducea și lua agheasmă de la Biserică, iar pe 7 ianuarie de Sfântul Ion, tata invita colegii de la Banca Națională la o mica petrecere acasă la noi.

În seara de Moș Nicolae, 5-6 decembrie, era Sfântul Nicolae. La noi în Drăgășani de 5 decembrie copiii își pregăteau ghetele, dar din cauza sărăciei adusă de regimul comunist-criminal, Sfântul Nicolae, sau cum îi ziceam noi Moș Nicolae, nu se aducea daruri. Se zice că acest sfânt călătorește împreună cu un măgăruș încărcat cu două coșuri: unul plin cu dulciuri și jucării pentru copiii cuminți și altul cu nuielușe pentru copiii care nu au fost cuminți. El coboară pe horn și lasă copiilor dulciuri sau nuielușe. A doua zi dimineața copiii găsesc în ghete darurile lăsate de Moș Nicolae.

Mama îmi mai povestea că Sfântul Ignat era în 20 decembrie. În această zi românii taie porcii. După ce pârlesc, curăță și tranșează porcul, familia face pomana porcului la care participă toți cei care au luat parte la tăiatul porcului. Din carne de porc românii pregătesc diverse preparate specifice sărbătorilor de iarnă: tobă, leber, caltaboș, șuncă, cârnați, piftie, sarmale. Denumirea de Ignat vine de la Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia.

La noi, la români, mâncărurile tradiționale sunt cozonacii, piftia, sarmalele, caltaboșii, toba și cârnații. Nouă, copiilor nu prea ne plăcea să ținem post. Practic îl țineam tot anul, datorită sărăciei. Cu 40 de zile înainte de Crăciun începe Postul Crăciunului timp în care mama și tata țineau postul, nu mâncau produse din lapte și carne. Astfel țața Lenuța de la Pesceana nu mai venea să ne aducă lapte. De asemenea în această perioadă româncele fac curățenie în casă și în curte pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare.

În dimineața zilei de 24 decembrie până spre prânz, cete de copii între 5 și 14 ani merg cu „Moș Ajunul”, un colind scurt rostit la fiecare casă și care anunță deschiderea seriei de colinde. Seara, după ieșirea de la biserică (ora 18), cete de copii merg cu „Steaua”, un colind religios. Ceata poartă o stea, luminată din spate, cu o lumânare ce are în centrul ei o reproducere a Nașterii Domnului.

Colindele sunt texte rituale cântate cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou. Există colinde laice și creștine. În ajunul Crăciunului familia împodobește bradul și primește colindătorii. Aceștia primesc de la gazde colaci, fructe (mere și nuci), bomboane sau bani.

Grupul nostru de colindători am cântat colindul de mai jos.

“Sculați, tovarăși, nu dormiți,
Vremea e să vă treziți.
Casa să vi-o aranjați,
Flori de măr,
Și masa s-o încărcați
Flori de măr,

Că umblăm și colindăm
La mulți ani să vă urăm,
Să trăiți, să-ntineriți,
Flori de măr,
Pentru mulți ani fericiți,
Flori de măr,

Și la anul vom veni,
Numai dacă ni-ți pofti.
Și mai multe vom ura,
Flori de măr,
Un cocuț dacă ni-ți da,
Flori de măr,

Și colinda nu-i mai multă,
Să trăia cine ascultă!
Și colinda-i atâta,
Flori de măr,
Cine-ascultă să trăiască,
Flori de măr!”

Profesorul de matematică a obligat elevii să înlocuiască :”boieri mari” cu tovarăși.

Crăciunul, îmi spunea mama este ziua nașterii lui Iisus Hristos. În România Crăciun este numele păstorului în al cărui staul s-a născut Iisus. Pretutindeni acest cuvânt magic renaște speranțele, readuce bucuria și lumina în case. Sărbătoarea de Crăciun ține trei zile. În prima zi de Crăciun se oferă cadouri celor dragi, iar familia se reunește la masa de Crăciun unde se servesc mâncăruri tradiționale (sarmale, caltaboș, piftie, cârnați, tobă, leber, cozonac). După Crăciun vin diverse sărbători și obiceiuri deosebit de frumoase care fac ca plăcerile și veselia să se simtă în orice suflet și în orice casă: Capra, Sorcova, Plugușorul. În ziua de 27 decembrie are loc sărbătoarea religioasă a Sfântului Apostol Ștefan, care a fost omorât cu pietre pentru credința lui. Cei care poartă numele de Ștefan sau Ștefania își serbează în această zi onomastica.

În ajunul Anului Nou, pe 31 decembrie, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați pleacă cu Plugul – străvechi obicei agrar, care a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Acest obicei ilustrează una din principalele ocupații ale poporului român, agricultura. Plugușorul copiilor era în ajunul Anului Nou, cetele de copii intră din casă în casă să ureze purtând bice din care pocnesc, clopoței, tălăngi, etc. Urarea este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la coptul colacilor.

Tata cumpăra din piața orașului o sorcovă cu care sorcoveam cunoscuții care treceau pe stradă. Este un obicei închinat Anului Nou. Însemnul ritual este alcătuit dintr-un băț sau o ramură verde, împodobită. Obiceiul se practică de către copii, iar gazdelor li se adresează urări de sănătate, belșug și prosperitate.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Amintiri despre sărbătorile de iarnă în județul Vâlcea” →

Marilena ION-CRISTEA: În strălucirea unui cer (versuri)

Dor de zăpadă

Trimite-mi zăpadă, să cadă,

Peste-amintiri ca un zbor,

Iar pașii pierduți pe o stradă,

Să se transforme-n fior!

Trimite-o puțin pe la geamuri,

Să se albească tăcerea,

S-o văd dansând printre ramuri,

Și cum își schimbă părerea!

La mine, astăzi, nu ninge,

E-atâta căldură pe-afară,

Iar gându-mi pe geam se prelinge,

Și raze fierbinți mă-nconjoară!

Nu ninge la mine, e soare,

Obrajii îmi ard așteptând,

Să simt mai pe seară o boare,

Și-un fulg alergând spre pământ!

Trimite-mi zăpadă și mie,

Să-mi răcorească obrajii,

Așa cum și vântul adie,

Și-atinge pe creștete, brazii!

Mi-e dor de-o zăpadă curată,

Ce-aș vrea s-o mai port in priviri,

Și-atât de frumos colorată,

Cu multe și calde iubiri!

Un petic de senin

Te-ai ridicat într-un picior,

S-atingi conturul unui nor

Cu degetul cel mare,

Să se reverse peste noi,

Doar picaturile din ploi,

Care mai au culoare..

Te-ai ridicat atât de sus,

Și, oare, ce-ar mai fi de spus,

Căci a-nceput să plouă..

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: În strălucirea unui cer (versuri)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)

Unirea Transilvaniei cu România

Adunările de constituire a gărzilor naţionale româneşti se încheiau cu ceremonia depunerii jurământului membrilor acestora, prestat în faţa adunării sau în cadrul unui Te Deum, în biserică, în centrele episcopale, precum Sibiu sau Blaj. Astfel, în faţa tricolorului înclinat, cu mâna pe inimă sau ridicând trei degete, era depus jurământul de credinţă: ,,Jur atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credinţă şi supunere către Consiliul Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, care este supremul for al naţiunii române…Conştiu (conştient) de datorinţele ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că în toate manifestările vieţii mele voi fi fiu credincios naţiunii unitare române şi nu voi ridica mâna mea asupra fraţilor mei, locuiască pe ori ce fel de teritoriu politic. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Gărzile trebuiau să facă rapoarte zilnice, scrise sau telefonice, organismelor militare ierarhic superioare, iar dispoziţiile erau comunicate telefonic sau prin ziarul ,,Românul”. Membrii gărzii purtau uniforma militară de care dispuneau sau haine civile. Ca semn distinctiv purtau o panglică tricoloră la braţul stâng cu inscripţia: ,,Garda naţională română”. Membrii gărzii primeau o soldă, ofiţerii 30 de coroane pe zi, iar soldaţii 20 coroane. Întreţinerea gărzilor era asigurată de comună, din contribuţii benevole în bani şi în produse. Garda era încartiruită în casa comunală (primăria), într-un edificiu public sau în locuinţe particulare din apropiere.

Mişcarea naţională se organiza concomitent pe mai multe planuri, după cum se consemna într-un document al vremii: ,,Acum, în aceste vremi hotărâtoare, când se iveau zilele libertăţii, s-a înţeles şi s-a văzut puternica legătură dintre popor şi conducătorii lui fireşti. Sub egida Consiliului Naţional, toată lumea românească se constituie în ,,Sfaturi naţionale” judeţene, cu ,,Gărzi naţionale” în fiecare comună. Ierarhii ambelor Biserici naţionale (ortodoxă şi unită), cu gărzile naţionale şi ofiţerii întorşi acasă, depun jurământul de credinţă faţă de Consiliul Naţional Român”.

Încă de la începutul activităţii sale, Consiliul Naţional Român a examinat modalitatea de înfăptuire a unirii cu România, încercând mai întâi să reglementeze relaţiile cu Consiliul naţional maghiar şi guvernul de la Budapesta. Era vorba despre prezentarea revendicărilor româneşti şi se discuta dacă aceasta să fie făcută sub forma unui memorandum sau a unei note diplomatice ultimative. În momentul în care România reintra în război alături de Antantă, Consiliul Naţional Român se întrunea sâmbătă 9 noiembrie (ceea ce denotă o coordonare a acţiunilor!), la Arad, pentru a lua în dezbatere înfăptuirea ,,fără amânare a dreptului naţiunii române de a dispune însăși asupra sorţii sale” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). În cadrul întrunirii, Consiliul a adoptat Nota diplomatică ultimativă adresată guvernului maghiar: ,,În urma desfăşurării rapide a evenimentelor, am ajuns la convingerea că, în sensul dreptului popoarelor la autodeterminare, precum şi în interesul naţiunii noastre şi al minorităţilor cu care convieţuieşte pe acelaşi teritoriu, în scopul păstrării ordinii publice, a securităţii averii şi persoanelor, trebuie să preluăm, încă de pe acum, întreaga putere de guvernare în teritoriile Ungariei şi Transilvaniei locuite de români”.

În Notă, erau precizate apoi teritoriile respective, care includeau următoarele comitate: Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc – Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş-Turda, Turda-Arieş, Alba de Jos, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, precum şi părţile româneşti ale comitatelor Bekes, Cenad şi Ugocea”. Nota arăta în continuare: ,,Guvernul (maghiar) să adreseze imediat naţiunilor Ungariei şi Transilvaniei un manifest în acest sens, prin care să treacă sub autoritatea noastră toate instituţiile, oficialităţile şi organele de stat, politice, administrative, judiciare, de învăţământ, bisericeşti, financiare, militare şi de transport aflate pe aceste teritorii. Totodată, în aceste teritorii încetează orice altă autoritate. În acest caz, vom garanta ordinea publică şi securitatea averii şi persoanelor. În caz contrar, am fi nevoiţi ca printr-o proclamaţie să aducem la cunoştinţa poporului nostru, ţării şi întregii lumi, că aplicarea dreptului la autodeterminare a devenit pentru noi imposibilă şi că, în felul acesta, sistăm orice colaborare cu autorităţile (maghiare), iar pentru viitoarele evenimente nu ne asumăm nicio răspundere, aceasta fiind trecută în întregime asupra guvernului ..maghiar”. Fireşte (,,natural”), în privinţa ,,celorlalte popoare” (naţionalităţi) aflate pe teritoriul respectiv, ,,în ce ne priveşte, vom respecta principiile wilsoniene”. Modalităţile de transferare (predare) a guvernării urmau să fie stabilite de o comisie mixtă, iar răspunsul ,,la această chemare” era aşteptat până la 12 noiembrie, orele 6 p.m. (18). Nota era întocmită în limba maghiară, fiind semnată, în numele Consiliului Naţional Român, de dr. Ştefan C. Pop.

Nota diplomatică ultimativă a fost înmânată lui Varjassi Lajos, un mandatar şi om de încredere al guvernului Karolyi, în aceeaşi zi de 9 noiembrie, care l-a înaintat guvernului ungar. În aceeaşi zi, la 9 noiembrie, V. Goldiş declara ziarului maghiar ,,Aradi Kozlony” că ,,Ardealul se rupe de corpul Ungariei”, deoarece românii fiind majoritari, ,,acest teritoriu nu poate aparţine altcuiva decât României”. El adăuga că acolo unde românii sunt în majoritate ,,e pământ românesc” şi din moment ce Ardealul este un astfel de teritoriu, ,,apare firesc ca el să aparţină României”. Şi nu numai Ardealul, preciza el, ci deopotrivă ,,toate teritoriile locuite de majoritatea românească”.

În ziua de 10 noiembrie, românii din Transilvania decideau oficial preluarea guvernării efective a teritoriilor locuite de ei. Decizia adoptată în această zi nu era întâmplătoare, chiar dacă nu au fost influenţate, evenimentele petrecute la 10 noiembrie au fost pregătite într-o deplină concordanță şi înţelegere spre o finalitate unică. Astfel, la 10 noiembrie 1918, se decretează mobilizarea armatei române şi, în aceeaşi zi, armata franceză de sub comanda generalului Berthelot trecea Dunărea şi pătrundea în România. Imediat, regele Ferdinand, printr-o proclamaţie, anunţa mobilizarea armatei şi reînceperea luptei pentru întregire, iar generalul Berthelot, într-un manifest similar, chema trupele române să se alăture celor franceze în numele ,,patriei române”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (83)” →

Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa nopții, ce ființează printre dureri, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în Aripi de nisip, este lumina, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, nemărginirea sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi aripile, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul Aripi de nisip, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( aripi, aripi de nisip, aripi de soare)

Odată cu volumul de versuri Aripi de nisip, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic, când cu aripi de nisip , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când cuvintele foșnesc a valuri, când cu aripi de soare , când, pur și simplu, cu aripi simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realități subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împinse de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm jocul iubirii, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât zeiță, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un suflet plăpând înfiripat în lumină, sub lacrima Ta caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii. Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului pasăre în zbor, intangibilă (Pasărea), sau poate fi opozantă și interogativă: erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare (Aripi), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat (Pe raze de suflet).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau dor fără sațiu, cum ar zice Emil Botta, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, o clipă de lumină, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, bulgări… de lumină, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină (Într-o zi, de va fi), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin refractare, în ochiuri de apă (Pânze în noapte).

Lumina poetului (înțelegerea) îi este tăcută într-o lume cu licăriri de gânduri și ea împletește tăceri… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la Iliada lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit protectorul, învingătorul, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este mândră făptură și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața… Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare cu speranță și dor de viață. (Fir de lumină)

Căutam un eu, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în Pulberi de gânduri și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteargă pulberi de gânduri prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de quelque chose de noir à contenter la care făcea referire pictorul Auguste Renoir, vorbind despre lucrările sale, care-i satisfac o sete interioară, o chemare imensă, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea cioburilor care pot fi de gânduri sau de lumini, cu trimitere la realitatea epocii moderne în care primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de cioburi metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil, prin transfigurarea câmpului realității.
Într-un alt context am vorbit despre Umbra, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici nu plâng, nu gem și nu blestem, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează livrescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În Ultima scrisoare, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supreme . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

Continue reading „Florica PATAN: ,,Aripi de nisip” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei lui Viorel Birtu – Pîrăianu” →

Dorel SCHOR: Nevoia de amintiri

– Sunt uneori copleşit de amintiri, mărturiseşte prietenul nostru Alberto. Când eram mai tineri, toate evenimentele aveau alte dimensiuni, şi cele bune şi cele rele. Unele chestii am vrea să le uităm, dar uite că nu se poate. În fond avem nevoie de amintiri, dacă ar fi numai pentru comparaţie, sau pentru a povesti copiilor cum era pe vremuri.

– Copiilor le vine greu să creadă unele realităţi, e de acord Menaşe. De pildă, noi am venit cu doi copii foarte mici şi aproape tot bagajul nostru era cu schimburi pentru ei, biberoane şi, să nu fie nevoie, medicamente. Pe vremea aia, la Fălticeni nu se găsea hârtie igienică, era criză de acest articol ultra necesar. Aşa că, cum necum, la negru şi cu protecţie, am făcut rost de vreo douăzeci de suluri. Ce s-au mai mirat oamenii de achiziţia noastră, o valiză plină, că doar aici nu lipsea articolul… De ce aţi adus toată hârtia asta? ne-au întrebat curioşi. Şi noi am răspuns, făcând haz de necaz: Pentru orice eventualitate… Ca să avem o amintire de neşters…

– Asta nu ar fi nimic, intervine madam Gurnişt. Noi am avut vecini la Cernăuţi o familie cu mulţi copii, care înainte locuiau într-un sat îndepărtat, undeva prin taigaua siberiană. Si când au despachetat, ce credeţi că aveau printre altele? Nu o să ghiciţi nici în ruptul capului. Aşa că vă spun eu. Aveau nu mai puţin de opt oliţe de noapte de culori diferite!

Continue reading „Dorel SCHOR: Nevoia de amintiri” →

Mariana GRIGORE: Vorbind cu eul tăcut în cuvânt (poeme)

EFEMER

Când conștientizăm murirea
lutului în formă de pământ și apă,
este prea târziu,
sau prea devreme
în iluzia că viața sunt eu, sau tu
sau orice formă primară de trecere printre alte forme

Înainte să ne naștem,
în codul genetic al fricii de întuneric
am scris fără să știm,
prima literă a luminii…
și așa,
am învățat să trecem de la zi
la o altă ivire

Apoi,
împotmoliți în credința că sunem însăși facerea,
am uitat să ne închinăm crucea
la genunchii îndoiți
în ruga mulțumirii
că încă ne suportă valea plângerii

Atunci,
doar atunci
când cerul ne va durea ochii,
vom înțelege efemerul
pasului murdărit de pământ.

INOCENȚA

am crezut că sufletul este cel mai frumos cuib
în care oamenii învață de la păsări,
zborul
am crezut că zborul
este palma ce mângâie aripa
când brațul obosit
coboară în tăcere pe lângă trupul tristeții
am crezut că tristețea
este doar reveria glasului tomnatic
ce tânguie dorul
pe la colțuri de primăvară în așteptare de(re)naștere
am crezut că (re)nașterea
este bucuria de a te trezi
în fiecare clipa de lumină,
culoare
am crezut că din culoare,
nedumeririle mele
vor desena copilărește zmeie…sau curcubeie

am crezut…
ca o inocență fără inocenți,
că sufletul,
este OM

DESPRE DORINȚA…

zâmbetul tău rocambolesc
și-a conturat pe îndelete
forma,
într-o inflexiune flamboaiantă
de tăceri carnale
așezate ca o hlamidă
pe umarul oval al
dorinței

te încumeți să atingi
privirile
avide,
dornice,
împletite în pofte ce strigă foamea
de pradă,
ascunsă în labirintul mâinilor
care strâng în palme
rugul

apoi,
cu jindul unei furii lăuntrice,
arunci în haosul minții
extazul febril,
dincolo de ultima umbră discretă a voinței

Continue reading „Mariana GRIGORE: Vorbind cu eul tăcut în cuvânt (poeme)” →

Liliana DEREVICI: Înălțare duhovnicească prin rugăciune, credință și istorie alături de domnul prof. dr. IOAN BOLOVAN, prorector al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca în Parohia „Adormirea Maicii Domnului”din Cluj-Napoca

Zi binecuvântată de Dumnezeu prin prezența în parohia noastră a domnului prorector al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, prof. dr. IOAN BOLOVAN, o mare valoare a neamului nostru românesc, a culturii românești, a universității noastre, o inimă care bate pentru biserica, neamul și cultura noastră, această zi sărbătorească ne-a înălțat duhovnicește dar și cultural.

După săvârșirea Sfintei Liturghii de către slujitorii altarului parohiei noastre alături de mulțimea de credincioși prezenți, domnul prorector a adresat un cuvânt de învățătură despre satul transilvănean și identitatea națională ținând cont că anul 2019 a fost decretat de Sfântul Sinod drept „Anul Satului Românesc”.

Domnia sa a încercat să descifreze toate înțelesurile satului românesc evidențiind personalitățile marcante din punct de vedere cultural ale satului românesc. Printre acestea au fost menționate:

· Liviu Rebreanu cu discursul de recepție la primirea ca membru al Academiei Române intitulat: „Laudă țăranului român” unde specifică satul ca fiind un izvor permanent al identității noastre iar țăranul fiind sinonim cu român. Satul a fost de-a lungul secolelor un obiect de cercetare pentru istorici, demografi, literați, antropologi, psihologi, artiști, fiind un izvor nesecat de cunoaștere și învățătură pentru ceea ce s-a transmis și s-a acumulat de-a lungul vieții.

· George Barițiu, Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, David Prodan prin lucrările lor au reprezentat motivul națiunii române.

· Lucian Blaga, poet, filozof, discipol al Universității clujene la primirea în Academia Română și-a intitulat discursul de recepție: „Elogiul satului românesc”, evidențiind prețuirea pe care a avut-o intelectualitatea pentru satul românesc și specificând constituirea satului tradițional în jurul bisericii și a cimitirului, adică a lui Dumnezeu, care ne dă putere să mergem mai departe în folosul nostru, al familiei și al neamului și a străbunilor prin filiația cărora am ajuns și noi la lumina zilei și am ajuns să ne purtăm cu cinste numele și prenumele nostru.

· Octavian Goga închină în volumul său de debut o poezie țăranilor, plugarilor, truditorilor pământului, un imn cum nu mai găsim noi în literatura noastră. Acesta știe să îmbine munca cu sudoarea, bucuria cu ura, iertarea cu binecuvântarea.

Satul este definit ca:

· Locul de unde au pornit inițiativele și momentele în care românii au încercat să-și obțină drepturile sociale și naționale.

· Locul unde s-au conservat cel mai bine valorile tradiționale legate de familiile noastre atât de greu încercate.

· Locul unde natalitatea și divorțurile spre deosebire de mediul urban au avut alte valori.

· Un creator de civilizație spirituală, aici fiind creat poemul versificat literar, filozofic „Soarele și luna” , care exprimă experiența de veacuri a oamenilor. El reflectă proverbe și învățături teologice.

· Un creator de civilizație materială : parcul etnografic „Romulus Vuia”, muzeul tradițional etnografic din Dumbrava Sibiului, muzeul țăranului român din București.

· Locul unde s-a exersat spiritul demografic caracterizându-se prin autenticitate, creativitate, cultură populară.

Un creator de civilizație materială : parcul etnografic „Romulus Vuia”, muzeul tradițional etnografic din Dumbrava Sibiului, muzeul țăranului român din București.

Locul unde s-a exersat spiritul demografic caracterizându-se prin autenticitate, creativitate, cultură populară.

În final părintele paroh protopop dr. DAN HOGNOGI i-a mulțumit domniei sale pentru acest bogat și plin de informații cuvânt de suflet, oferindu-i o icoană specială și urându-i sănătate și putere de muncă. Continue reading „Liliana DEREVICI: Înălțare duhovnicească prin rugăciune, credință și istorie alături de domnul prof. dr. IOAN BOLOVAN, prorector al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca în Parohia „Adormirea Maicii Domnului”din Cluj-Napoca” →

Andrei OROS: De la Sigma la Sequoia (poeme)

SIGMA

Călătoresc prin gânduri

ca un fascicul spre ziua de mâine,

străpung impermeabilul zid al tăcerii

cu speranță și zeci de mii de cuvinte.

În urma mea leg coarde,

crucilor de azi le asociez martirii de mâine și,

fac noduri între ce a fost și ce va fi.

Ostenesc prin ale mele mâini

două, universuri să conectez.

De ar fi să visez cu tine la noapte,

în liniștea de după ultimul apus de Soare,

Sigma, regenta vieții și doamna omului

însumează-mi tinerețile în cosițele vârstnicului.

Burghezia sufletului este albia ce-mi umpli

cu ecuația ta de-a pururea variabilă,

tot ce am făcut până acum a pornit de la frumos

și a devenit reverie întruchipată, cei doi ochi

iubitori care privesc spre cosmos.

Tinde, șir de aur, precum tind și eu spre nesfârșit,

străpunge însuși destinul fiecărui om

care a murit în ziua promisă altui chip!

Prin gânduri nu mai contenește a sta

corabia spiritului meu,

vrea a se duce în zările străine

alături de infinita rază de Dumneze

AGAPIA

Este natural, firesc, uman

să vrem să cuprindem totul,

să mărturisim că este greu de cuprins,

pentru a creste bucuria,

pentru a ne apropia cumva de neatins.

Eu cuprind la fel, dar mă mir cât e de simplu

să te țin în brațe pe tine,

să mă las acoperit de Tine,

să ajung să împlinesc profeția firii noastre,

de oameni – lumini superbe de sub astre;

să iubesc o lume ce te cuprinde pe tine;

să mă las cuprins de o lume

care vrea să iubească inclusiv și pe mine.

Tu, și Tu sunteți lumea mea cea frumoasă,

iar eu mă străduiesc să fiu lumea voastră,

măcar pe puțin atât de frumoasă.

FLORILE GÂNDULUI

Pentru a fi un om plin,

nu trebuie decât să lași încet

cugetul să lege cu fibra ființei tale,

și cu prețioasele științe ale lumii

flori ale gândului în minte și în suflet.

Continue reading „Andrei OROS: De la Sigma la Sequoia (poeme)” →

Alexandru NEMOIANU: Despre necredință

În România, dar și în tot restul lumii sau, oricum, al lumii „apusene”, este evidentă o profundă criză de morală și de comportament. Acest lucru este vizibil în felul în care se comportă oamenii, în sălbăticirea relațiilor sociale, în lipsa de milă, lipsa de rușine, lipsa de omenie. Toate acestea s-a căutat a fi explicate prin complicate „studii” sociale și economice și, toate aceste „studii” s-au dovedit vorba goală, complicată și fără urmare. Vorba goală nu poate zidi!

În realitate dacă ne uităm cu minimală atenție și, mai ales cu minimală cinste sufletească, vom vedea că ceva esențial lipsește, și ce lipsește este Credința în Dumnezeu și în Biserica Lui.

Este vorba de concluzia unui proces de secularizare, de eliminare a Credinței început cu multă vreme în urmă. Un proces care a fost urmărit tenace, diabolic și ale cărui roadă o vedem azi. Nu este ceva subit, o nenorocire, este, repet, roadă a ceea ce intelectuali iresponsabili și ideologii bestiale au dorit și au urmărit. În fapt în momentul de față se vede limpede că antropocentrismul și, încă mai exact antropolatria, „închinarea” la om, nu este decât o formă de idolatrie, de închinare la un idol, mort și fără auz și minte. Atâta de adesea auzim neghiobia,”sunt ceea ce sunt”. Așa de simplu și esențial ar fi să putem să și rostim ce mare lucru suntem! Suntem țărână și pulbere repede trecătoare. Răspunsul corect ar trebui să fie, „suntem ce suntem și ar trebui să fim altceva”. Iar altceva nu putem fi decât căutând asemănarea cu cel care ne-a făcut după chipul Lui.

Dar necredința este răspândită de oameni răi, care de voie se împărtășesc din duhul „celui viclean”. Sunt cei care, foarte adesea, pot fi recunoscuți după umbra nasului lor încovoiat peste buze răsfrânte, după zâmbetul slugarnic-disprețuitor, după căutătura scârnavă, după modul în care se poartă cu umilință abjectă cu cei mai tari și cu cruzime fără margine cu cei slabi, după asemănarea pe care o au cu necuratul. Iar otrava ce o seamănă se răspândește prin indivizi dezrădăcinați, aflați în îndoială și care se supun „modei” și gloatei amorfe, „imbecililor utili” care, în vremile tulburi, mișună în tot locul.

Necredinţa (ateismul) este un păcat care constă în refuzul de a crede în existenţa lui Dumnezeu, fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, şi cea mai gravă formă a nesăbuinţei. Necredincioşii încălcă prima poruncă a Decalogului și prin voia lor se pun în afara ajutorului lui Dumnezeu.

Indiferența și ostilitatea față de religie este,în momentul de față, un fenomen răspândit mai cu seama în țările „apusene”, așa zis „civilizate”. În țările care, profitând de dezvoltarea tehnicii militare și folosind-o cu o brutalitate pe care lumea nu a mai cunoscut-o, au putut domina lumea din veacul XVIII încoace. Această violență, cruzime și aroganță au născut,inițial erezii „pro domo”,gen „calvinismul” care apoi au alunecat în aberații în afară creștinismului gen „Martorii lui Iehova” sau „mormonismul”. Iar apoi,în acest vid și haos spiritual s-a așezat ateismul si mlădița lui otravită, satanismul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre necredință” →

Al. Florin ŢENE: Lumină pentru Mama

Lumină pentru Mama

În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,

Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,

De am greşit, îmi port şi-acuma vina

furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

Îmi port crucea plecării mele din sat,

Alergând după fluturi sub cerul depărtării,

Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,

Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării.

Îmi aprinzi zorii luminii ce n-o vezi,

Eu, lumânării zilei mă închin sfios,

De Sus, ştiu, tu prin lume mă urmezi

Şi mă-ndrepţi cu sfaturi când fac ceva pe dos.

Iubire şi cald era mamă lângă tine

În universul casei în amintire rămas,

Dar o chemare încolţea, pe-atunci, în mine,

Destinul îmi pregătise-un Pegas…

De-atunci colind prin păduri înşelătoare

Tezaur de invidie, ură şi venin.

Am mai venit la casa albastră pe-o cărare

Iar tu în ochi aveai lumină mai puţin

Aşteptai tăcută cu fruntea de fereastră

Aveai în ochi aşchii de întuneric

Iar gându-ţi trimis spre mine-pasăre măiastră

Doar el mă cuprindea în mieziul sferic.

O iubire de tine îmi intă-n sânge mamă

Cu ghiocei, muşcate şi miros de pelin,

Dojeana-ţi blândă aş lua-o acum în seamă

Şi m-aş întoarce acasă pe urme de senin.

Un dor îmi coboară în inimă de casă

De truda tatei,a ta şi de înserate mângâieri,

Însă urma voastră de aer rămasă

Când o ating se preface-n ieri

În fiecare zi îţi aprind din inmă lumina,

Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,

De am greşit, îmi port şi-acuma vina

Furnicilor strivite sub călcâiul de copil.

———————————–

Al.Florin Țene

7 decembrie 2019