Poetul Angel Strungăreaţă sărută aproape pasional volumul său de debut şi scrise pe unul din ele o dedicaţie, de fapt, mai mult o odă, deoarece îl dăruia marelui critic, pentru ca acesta să-şi spună părerea, iar pe baza acesteia Poetul să intre în marea galerie a celor consacraţi. Desigur, cu beneficiile de rigoare.

            Marele Critic primi volumul şi îşi pregăti uneltele pentru o temeinică analiză literară: sticla de votcă, un burghiu, fierăstrăul, trei cuţite, barda şi ceva chibrituri, ca să fie la nevoie. Nu a fost. După câteva săptămâni de muncă (a se înţelege cam cinci minute pe la miezul nopţii), volumul era făcut rumeguş, iar rezultatele comunicate poetului printr-o epistolă ce trebuia ţinută în retortă, având ea un caracter foarte acid. Aflat de tot atâta vreme în criză de insomnie, la primirea epistolei, poetul simţi cum în creier îi explodează iambii, troheii, spondeii, dactilii, ba chiar şi ceva safi, precum grăunţele de porumb când se fac popcorn (foste floricele, dar nu de stil). Puse mâna pe telefon şi mimând o criză de nebunie (poeţii pot foarte uşor să facă asta, cu rezultate remarcabile) formă numărul criticului şi timp de câteva ore bune schimbară metafore şi hiperbole de o mare frumuseţe lingvistică, valorificând din plin uriaşul potenţial folcloric. Din păcate, aceste bijuterii culturale sunt pierdute pentru totdeauna, ele fiind ireproductibile chiar şi în filmele americane cu bandiţi mexicani. Însă datorită faptului că situaţia s-a repetat cel puţin o dată la trei zile, timp de ani şi ani, ceva-ceva trebuie să fi rămas, măcar în subconştientul colectiv al marilor creatori de poezie.

            Istoria literaturii nu consemnează dacă disputa s-a încheiată prin decesul, eventual asasinarea, vreunui împricinat, cert este că cei doi nu au fost văzuţi împreună nici măcar la parastase, evenimente, precum bine ştim, foarte apreciate în rândul acestei nobile bresle. Cum însă nici un fenomen literar nu scapă neobservat, s-a constatat după puţină vreme de la debutul duelului intelectual al celor doi corifei, că societatea de telefonie încurajează prin reclamă agresivă pături largi ale populaţiei să se dedice scrisului, mai cu seamă poeziei, ba chiar şi criticii literare. Concomitent se observă că, de la o vreme, autorităţile susţin prin acţiuni directe sau subtile, pe creatorii sau criticii care vor să emigreze. În curând, ne vom putea mândri cu o mare cultură specifică, transfron- talieră, ba chiar, acum este posibil, universală.

            Aşa să ne ajute Dumnezeu!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 30 aprilie 2020

             În Marea Cetate a Culturii se desfăşoară, sub semnul deplinelor împliniri, Marea Şedinţă a Marelui Consiliu de Cultură, respectiv şedinţa săptămânală, aceea pentru analiza Marilor Proiecte încă Nerealizate. Marele Consilier Şef se uită sever, peste ochelari, la Marii Consilieri de Rând, apoi şi la Marele Consilier Mic, dă din cap a dojană şi spune cu glas adânc:

            – Băiiii, scroafa-i moartî-n cotineaţî şî ni paşti mazilu’ că anu’ aista-s alejeri şî-ş’ dă sama bizonu’ cî la capitolu’ culturî am pus-o di mămăligî cu toati şeli, chiar şî cu fotbalu’ unde am cam băgat banu’, da di ieşât n-o ieşât nica. Şi-i di făcut bre, cum bini zâşe Lenin acu şeava vremi-n urmî? Cî ne-am cam băgat chişioarili în tot şi-o şerut iştia di trii ani ş-acu’ dac-a hi sî hie, cu votu’ şeala uninominal, ajunjim iară în învăţământ sî predăm la clasîli şealea di copchii năroz’ cu problemi di comportament. Ş-acoluşa, cam ştiţi cumu-i, nu vă mai spui io… Hai, s-aud acu’ cum ieşâm din belé!?

            Marea Consilieră Blondă zâmbi fermecător, aşa cum făcea totdeauna şi ridică mânuţa ei grăsuţă, încărcată de inele şi brăţări. Primi drept de cuvântare din partea şefului, plus o privire drăgăstoasă, deşi făcea parte dintr-un partid de opoziţie şi se avântă în propuneri:

            – Draji comeseni io spui sî faşim on concurs di deseni pi asfalt cum am văzut io-n Paris, cân’ am fost în documentari şîî, mai am ş-o propuneri di afaşeri cu ocazia aiasta. Noooi, adicî noi di la culturî, închiriem cu numa’ doi euro mietru’ di asfalt pi toati trotoarili din şentru, copchiii sî aducî cretî şi bureţ’ di acasî, iar după şi terminî di desenat, şterji cu buretili şîîî, avem şî trotoalu’ curat, am băgat şî nişti bani la jăb, plus o acţiuni di culturî ca-n ocşident, di nu mai poati sî spui niminea nişi cârc! Apoi, di Paşti, faşim o fugărealî cu muierili cu tava di ouî roş, tot pin’ şentru şî tot cu taxî ca sî sî râdî lumea di eli, un concurs naţional cu oamini di la oraş şî di la sati, di beut beri cât poati fiicari şî câştigătoru’ nu plăteşti, adica be pi moca, cî plătesc şeilalţ’, dublu, iar banu’ îl scoatim di la negustor, cî aranjăm cu el dinainti. Şîî, ar mai hi o cursî cu bişicleti, trotineti şî trişicleti, di zâua copchilului, o batai cu perni în parc, pi părechi şî pi echipi, tot aşa cu perni adusî di acasî şî cu taxî di ecolojizari, sau, una bunî di tăt, o întreşeri di spart bostani cu capu’ întri şei di la vali cu şei din deal, cî iştia sî dujmănesc di trii veacuri. Şi-ar mai hi şî altili, da’ n-aş vre sî sî superi colejii, încheie Marea Consilieră Blondă alocuţiunea, aruncându-şi cu graţie pletele peste umăr, mişcare absolut senzaţională, ce-i adusese de fapt şi numirea în acest consiliu. Pe feţele celorlalţi Mari Consilieri se putea citi o mulţime de sentimente, însă nimeni nu avea timp de fleacuri. Problematica zilei era una arzătoare!

            – Hmmmhhh, hmâhhh spuse Marele Consilier Veteran, un adevărat miracol al supravieţuirii politice. Dragii miei, în spiritul celor rostite de distinsa şi extrem de iubita noastră colegă, doresc, însă numai cu permisiunea domniilor voastre, să mai fac unele mici completări. Putem, de exemplu să continuăm, evident la noi cote de exigenţă, vechea tradiţie a jocului de table în faţa blocului, printr-un concurs jurizat de mari maeştri ai domeniului, mă refer la foştii muncitori de la combinat, desigur noi, cei de la cultură, asigurând un cadru de o inegalabilă frumuseţe în parcul central, cu măsuţe şi băncuţe închiriate cu ora. Sau, de ce nu, partide de tras cu arcul în maidanezi, o activitate ce poate readuce în prezent, nobilele tradiţii cinegetice ale vechilor locuitori de pe aceste meleaguri, sau, mai bine chiar, un festival de fluierături cu degetele-n gură, un concurs de căruţe-viteză cu etnicii din cartiere, care au asemenea atelaje pregătite tot timpul, o întrecere între tinerii neîncadraţi în muncă, la spart seminţe, pe secţiuni, de floare, sau bostan. Vă mulţumesc pentru îngăduinţă şi vă promit că mă voi implica personal, fără preget şi neobosit, în toate aceste nobile acţiuni.

            Toţi consilierii aplaudară! Eeee, se cunoştea stofa de om şcolit la de mult defunctul institut Ştefan Gheorghiu…

            – Mdaa, mdaaa, io zâc cî pentru az’ sî gătăm, propuneri avem distuli, dacă or mai hi şî altili le-om vide noi pi parcurs, numa grijî mariii, poporu’ sî hiie mulţămit şi noi sî dovedim cî cultura-i Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Marea cultureală” →

         De două zile, pe ecranul televizorului meu cu diagonala cât peretele, văd numai imagini cu flăcările care au cuprins castelul Windsor. Crescut în spiritul bucuriei la aflarea veştii despre moartea caprei vecinului, nu pot să nu gândesc la fiţele pe care ni le-au tot făcut englezii, ani de-a rândul, dând la orele de maximă audienţă imagini de un prost gust sfidător şi prim-planuri cu doamne rrome aciuate la ei în ţară, care nu erau lăsate să cerşească şi, de durere, stropeau cu lapte matern direct de la sursă căştile ţuguiate ale poliţiştilor londonezi. Sau ălea cu copiii instituţionalizaţi de la noi din ţară, însoţite de comentarii acide despre modul în care aceşti adorabili micuţi se târau în propriile fecale. Păi, dacă făceam şi noi reportaje despre ai lor? Credeţi că dădeau mai bine? Hai să fim serioşi! Oricum, impresionanta mea cultură de teleman înrăit mi-a dat, peste numai cinci minute de vizionare, un semnal de alarmă.

            Da’ unde oare, era regina? De ce nu apărea ea în faţa camerelor de filmat, cu coroana pusă strâmb şi colţul basmalei în gură, smulgându-şi părul şi vărsând lacrimi profesioniste, că doar pe ea o lovise nenorocirea?! Dar nici pe prinţul consort nu l-am văzut, aşa cum ştim noi de la propriile noastre dezastre, în izmene, trăgând amărât de o roabă în care se află damigeana şi câteva crătiţi, adică ce mai putuse salva el, cu preţul vieţii, din sinistrul care le spulberase agoniseala lor de o viaţă!? Şi nu i-am văzut nici pe prinţi cu zdrăngănelele goale şi cu mucii înnodaţi în barbă ţinându-se de trena mamei şi sughiţând de foame, dar nici pe vecinii din Cambridge, de exemplu, în maieu, dându-şi ei cu părerea despre cauzele dezastrului, sau unele mici turnătorii cum că focul l-ar fi pus alde Sussex, ori Norfolk, ori mai ştiu eu ce alt megieş, ofticat pe bunăstarea, sau ghiorlănia stăpânilor care nu dădeau şi ei ceva de pomană, că doar aveau, ce naiba!

            Adică iată, ce vreau să vă spun eu! Cenzura, ca şi pe vremea dictaturii de la noi, când nu îl vedeai pe marele cârmaci scobindu-se în măsele, sau prins de un guturai, acţionase perfect în acest caz şi nu-ţi dădea nici o informaţie veridică, ci numai aiureli însoţite de texte prelucrate în laboratoarele minciunii propagandistice. Deci! Eram din nou minţiţi cu televizorul!

            Dar, după ce pe ecranul celui mai bun prieten al omului, peste aproximativ un an, nu s-a mai amintit nimic despre incendiu, aşa şomer cum sunt, am făcut un împrumut la bancă şi am plecat în Anglia, special ca să văd cu ochii mei cum justiţia divină pusese la pământ trufia celor ce se cred mai presus de noi simplii oameni ai muncii.

            Când am ajuns în fine, la castel, să cad jos de uimire şi mai multe nu! Din orice parte ai fi privit, hardughia părea neatinsă nici măcar de cei cinci sute de ani care trecuseră peste ea, iar de flăcări nici nu se punea problema. Cu puţin înainte de a mă sufoca de indignare am auzit de la ghid că, în cel mai scurt timp posibil, familia regală plătise (normal, că avea de unde!) echipe de specialişti care, muncind neîntrerupt cam un an de zile redaseră castelului înfăţişarea iniţială!

            Băăă, copii, nu mă duceţi voi pă mine! Un an? Las-o jos, că măcăne! Atunci cum se face că la noi gara oraşului deşi nu a suferit nici un incendiu, o renovăm de cincisprezece ani şi încă nu se cunoaşte nimic!? Sau ce, n-am mai văzut eu castel la noi în sălaşuri? Adică, acele castele ale regilor internaţionali, ale împăraţilor de pretutindeni sau ale regelui tuturor ţâga- nilor dăn lume erau Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Pojar la castel” →