Navighez pe internet cu speranţa că îmi voi umple prăpastia de ignoranţă cu muntele de informaţii ce-mi trece prin faţa ochilor. În fond, o iluzie, ca oricare alta. Din colţul său, de pe pernă, mă priveşte cu un aer nedumerit, Codiţă, un boxer cu o figură de criminal în serie, dar cu un suflet de înger. Plictisit, după o vreme, se ridică, îşi ia lesa în gură şi vine la mine cu o privire fără dubii. Adică, ori mergem la plimbare, ori iese cu scandal! Asta tocmai când citeam ceva foarte interesant despre modul de înmulţire al  fluturilor de varză. Şi când te gândeşti că o mulţime de femei procedează la fel precum nevinovatul Codiţă, ele nefiind însă la fel de nevinovate! Numai că, în cazul de faţă, spre deosebire de cel în care se află soţiile, nu încape nici o negociere, eventual cu un schimb în bijuterii, sau blănuri, aşa că, de multe ori mă gândesc la surprinzătoarea inteligenţă a celor pe care nu-i bănuim de aşa ceva. Oricum, îmi iau rucsacul pentru ca să mă dotez cu cele necesare, conform legii, atunci când ieşi cu un câine la plimbare. Mănuşi, pungi de plastic, lopăţică, făraş, găletuşă, botniţă, lesă regulamentară, spray deodorizant, plus apă şi praf de purici, documentele de sănătate şi de apartenenţă ale câinelui, cele eliberate de la asociaţia chinologică de cartier, dar şi cele de la clinica veterinară, pentru a se vedea că a fost vaccinat la timp. Codiţă se uită la mine cu o privire care spune mult, dar ce ştie el despre legi!? Pe stradă mergem la pas, voioşi, cu chef de joacă şi chiar uitând eu de fluturii de varză, când, la intrarea în parc, suntem opriţi de doi tineri în uniforme aparţinând poliţiei comunitare. Politicoşi, dar fermi, verifică actele şi dotările conforme legii, îmi atrag atenţia că nu am plătit la primărie taxa de posesie animal de companie şi că până în octombrie nu mai sunt decât cinci luni, deci este cazul să mă grăbesc, apoi mă avertizează că intrarea în parc, cu câini, este interzisă.

            În tot acest timp, dincolo de gardul din fier forjat al parcului, o haită de maidanezi (ştiu că li se spune câini comunitari, dar nu vreau să se facă jocuri de cuvinte necuvenite cu poliţia denumită la fel) îşi desfăşoară, nestingherită de nimeni şi nimic, activităţile specifice de socializare şi înmulţire.  Unul dintre ei, flocos şi plin de scaieţi, vine chiar lângă noi şi îşi rezolvă necesităţile fiziologice fireşti, privindu-ne cu un aer nevinovat şi umplând spaţiul cu duhori de nedescris. Enervat, Codiţă intră pe secvenţa naturală şi uitând de bunele maniere, latră cu furie. Primesc o amendă destul de pipărată pentru tulburarea liniştii şi hotărăsc să ne întoarcem acasă, că, iată, cine ştie ce se mai întâmplă. Poliţiştii, dacă este să iau în seamă numai felul în care mă privesc, îmi susţin hotărârea fără nici o rezervă. Ne despărţim oarecum prieteni, ceea ce mă face să îmi permit o întrebare:

            – Nu vă supăraţi vă rog, dar câinii aceştia din parc nu se supun aceloraşi reguli? Oamenii se uită la mine ca la un gândac de bucătărie, totuşi  îmi răspund:

            – Păiii, domnooo, ăştia-s maidanezi şi ei sunt protejaţi de asociaţiile unor babe ţâcnite, care dacă află ceva rău despre ei e vai dă pielea noastră, aşa căăă…

            Plec lămurit, încercând, fără prea mult succes, să-l îmbunez şi pe Codiţă a cărui figură se cam pleoştise când s-a prins că ne întoarcem:

            – Băi băiatule, fii atent cum stă treaba! Nu te bosumfla, că şi la noi la oameni e la fel; unii au drepturi, iar alţii au dreptul să… îîîî… săăă, adică, măiii, cum să-ţi explic eu, au dreptul, mă-nţelegi!? Departe de frământările mele existenţialiste, Codiţă, fiinţă structural fericită, clămpănea după muşte. Hai că-s chiar prost! Mă întorc la internet, că acolo-i mai simplu: dacă dai banul, ai dreptul, dacă nu, nu! Trăiască realitatea virtuală!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 29 aprilie 2020

           Afară ninge ca-n basmele din filme cu Hansel şi Gretel, iar în aer pluteşte mirosul de vin fiert cu scorţişoară, atât specific sărbătorilor. În totală neconcordanţă cu exteriorul, sufletul domnului Erizipel Tobă este bântuit de o îngrozitoare iarnă siberiană şi-un crivăţ cumplit. Cum de este posibil aşa ceva, mai ales că domnul este directorul economic al unei primării dintr-un mare şi vestit oraş al acestei fericite ţări!?

            Să vedeţi… Ieri sosise în biroul său, ca să-l felicite, o crăciuniţă extrem de nostimă de la etajul trei şi, ca de obicei, el o crăcise pe birou, oarecum în spiritul sărbătorilor, dar fără respectarea strică a sfintelor obiceiuri. Vâlvătaia pasiunii îi luase domnului Erizipel minţile, nu şi crăciuniţei, pentru că nu avea de unde, aşa că, acesta, uitând de unele măsuri de precauţie, lăsase biroul neasigurat cu lanţul yalei. Doar aşa se explică de ce, peste cam un minut, uşa zbură din ţâţâni, iar în pragul ei apăru conducerea judeţeană a partidului de guvernământ. Avea părul vâlvoi, ochii injectaţi şi mâinile deocamdată în şolduri. Pe lângă calitatea primă de şef de partid, mai era şi doamna primar, dar şi soţia legitimă a domnului Erizipel, pe numele ei Sofica, dar asta nu trebuie să ne ducă în eroare. Nu avea nici o urmă de „sofia” în ea, ci numai aspectul şi apucăturile unui obuzier nemţesc din primul război mondial. Dacă însăşi Gorgona ar fi fost în locul ei, cei doi ar fi împietrit pur şi simplu, în plin elan de cunoaştere colegială, fără să le pese prea mult. Acum însă alta era situaţia! Domnul Erizipel nu împietrise, ci doar înlemnise cu chiloţii în vine lăsând vederii un peisaj deloc falnic. Crăciuniţa, deoarece nu avea de recuperat chiloţei, se strecură sprintenă ca o şopârliţă care a stat pe un bolovan la soare, încercând să nimerească uşa şi să o evite în acelaşi timp pe şefa ei, doamna primar. Finalmente chiar a reuşit, încasând doar doi pumni în figură şi un singur şut în apetisantul ei poponeţ. O dată scoase din şolduri, mâinile conducerii judeţene de partid, înşfăcară o linie de pe masă, o linie de un metru făcută din fag fiert, cu care executară un număr de o mare virtuozitate, concomitent cu un susţinut recital vocal, despre care nu vom pomeni nimic. Linia descria arcuiri de o impecabilă eleganţă prin aerul încins al biroului care se opreau brusc în capul, pe spatele şi uneori chiar pe delicatele organe aflate la vedere ale domnului Erizipel,  fapt care a dus, către final, la emiterea unor predicţii din partea vătămatului cum că:

            – Nu mai da, Sofico, că mă nenoroceşti şi te fac terci cu ciocanul dă şniţele, fir-ai a dreacu’ dă nemernică care mi-ai mâncat viaţa! Plus altele cel puţin la fel de  interesante…

            Însă, numita Sofica, deloc îngrijorată de perspectivele prognozate asupra viitorului apropiat, nu se opri decât când, de oboseală, căzu cu răsuflarea tăiată pe canapea şi începu să recite, pentru completarea scenetei, bocetele rituale adecvate momentului.

            Foarte dezamăgiţi de acest deznodământ banal, privitorii, respectiv personalul din birourile alăturate,  se retraseră din cadru, făcând diverse comentarii prognostice referitoare la ce va urma. Speraseră totuşi măcar la o împunsătură de cuţit, sau cel puţin un cap spart. Dar, spre nefericirea lor, lucrurile au rămas totuşi într-o notă de mediocritate deloc aurită, însă, dacă e să judecăm la rece, absolut specifică.

             Aşa se face că,  domnul director economic al primăriei dormi în acea seară pe canapea, în birou, oblojindu-se cu o sticlă de ţuică plus nişte înjurături ce includeau numai sfintele sărbători pascale, doar fiindcă acelea de crăciun nu sunt deocamdată în repertoriu, dar şi cu unele gânduri de răzbunare care vizau spargerea farfuriilor şi a bibelourilor din vitrina matrimonială. Asta până când ţuica, un binecunoscut panaceu, îşi făcu datoria şi domnul Erizipel intră în comă.

            Acestea fiind faptele, astăzi, în această superbă zi hibernală, domnul director economic zace şi geme cu capul prins în mâini, încercând să găsească o soluţie pentru criza ivită. Este însă foarte greu, mai ales că, încă de la prima oră, a primit o hârtie semnată: „conducerea judeţeană de partid”, dar şi o alta, de la doamna primar, precum că toate contractele economice încheiate pe parcursul directoratului său se anulează şi concomitent, vor fi înştiinţate organele procuraturii pentru demararea unei cercetări referitoare la sumele încasate de firmele contractante şi neonorate cu lucrări nici la ora asta!

             Nasol! Dar nasol rău de tot! Deoarece, ca să fim bine înţeleşi, directorul şi soţul primăriei şi al conducerii de partid era, prin interpuşi desigur, managerul a trei firme care aveau ca obiect de activitate de la ascuţitul creioanelor până la transporturi intergalactice şi erau câştigătoarele exclusive ale tuturor licitaţiilor primăriei. Sumele încasate de la bugetul acesteia erau transferate imediat în conturile managerului, asta şi pentru că respectivele firme, chiar dacă se ofereau să asfalteze străzile, sau să facă focuri de artificii pe stadion spre bucuria cetăţenilor, erau formate numai dintr-un văr contabil şi un altul responsabil cu răspunsul la telefon. Astfel cheltuielile erau reduse la minimum, iar serviciile firmelor se amânau spre vestitele calende greceşti, dovadă a măiestriei manageriale a patronului din umbră, respectiv domnul, soţul şi stăpânul (asta-i formula consacrată chiar dacă nu corespunde realităţii) doamnei primar. Vedeţi deci de ce, acum, situaţia se arăta foarte albastră, iar domnul director, în urma unui amplu proces de judecată, luă decizia unui act disperat. Deschise seiful personal şi scoase de acolo, suspinând, un teanc de bani. Peste două ore zbura deja către Viena…

        Joi seara, când doamna primar se întorcea destul de bine dispusă de la un bal de caritate, după ce şoferul îi deschise portiera, păşi cam clătinat pe alee şi intră într-un fel de univers paralel. Ferestrele casei erau toate luminate, iar în living, focul din şemineu şi lumânările parfumate ce ardeau din belşug dădeau impresia unei feerii demne de măiestria marilor regizori de la Holywood, când vor ei să ne arate scene de dragoste romantică între miliardari. Puţin în penumbră, aşezat artistic în fotoliul de piele galbenă, se afla, îmbrăcat cu halatul de mătase roşu cu monogramă aurie şi eşarfă albă, domnul Erizipel lăbărţând un surâs care l-ar fi făcut invidios chiar şi pe Rudolf Valentino. Inima sensibilă a doamnei începu să bată cu altă intensitate, iar vocea cam şovăitoare şi molatecă rosti plină de duioşie:

            – Da’ ci ti-apucă, băiii, futachi, crez’ cî’ţ merji cu mini ca cu curvili tăli?! Io-s fimeii serioasă băiiii, cu funcţii, nu o distrabalatî ca niisprăvitili şelea di li călăreşti tu pi la biro’!

            – Măi, Sofico, las-o focului dă supărare, că mai greşeşte omu’! Ce, Doamne iartă-mă, pui la suflet toate prostiile, îţi cauzează, dragă, la ficat şi la ten, ca să nu mai vorbim de poziţia ta în ierarhie şi în societate… Poate că discursul domnului Erizipel ar fi marcat mai puţin succes, dacă pe masă nu ar fi aburit desertul favorit al doamnei: poale-n brâu cu brânză de capră, iar din frapiera de argint nu s-ar fi ivit gâtul aurit al unei sticle de şampanie. Ca să nu mai vorbim că lângă farfuria cu brânzoaice stătea deschisă o superbă cutie din lemn de pin, matlasată cu mătase vişinie, pe care se odihnea aruncând străluciri verzi, hipnotice, un splendid set format dintr-un colier cu pandantiv, un inel şi o broşă din smaralde bordate cu diamante.

            Hai, să fim sinceri! Combinaţia de un strălucit rafinament între deliciile gastronomiei autohtone, ştiinţa podgorenilor francezi şi arta bijutierilor evrei puteau încălzi chiar şi o inimă de piatră. Or, doamna Sofica nu era deloc o statuie, ci doar o femeie sensibilă, o fire simţitoare, poetică am putea spune, dacă acest aspect al sufletului ei nu ar fi atât de bine ascuns de imperativele funcţiilor pe care le deţine. Aşadar oftă:

            – Hai, bă, ghiorlane, dă şi tu ceva dă băut, că uite mă mai înmuiai şî io!

            Domnul Erizipel speculă abil momentul, îşi desfăcu puţin halatul ca să i se vadă părul de pe piept, se ridică din fotoliu, întinse încă un metru surâsul de don Juan cu experienţă şi ridică din frapieră sticla de şampanie. Calculă mental unghiul sub care să o deschidă, în aşa fel încât dopul să o lovească pe scumpa sa soţie drept în frunte. Auzise că de multe ori aceste momente festive Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Familia înainte de toate” →

             Vântul iernii ridica fuioare de praf îngheţat şi gunoaie de pe străzi, scoţând sunete lugubre din coastele ieşite la vedere ale unui mileniu anemic. Cântecul de jale al ineditei orgi eoliene era susţinut ferm de un cor de câini răpciugoşi a căror motivaţie, foamea năprasnică, se dovedea suficientă pentru entuziasmul lor aproape contagios. Desigur, nu-i băga nimeni în seamă.

            Într-o garsonieră de la etajul opt al unui bloc, fost muncitoresc, acum sediu de birouri, stătea calm, indiferent la poezia exterioară, rozându-i pătimaş unghiile, Costel. Pe birou licărea ecranul computerului care juca singur table. Era un calculator vechi, cu pedale, care scârţâia din toate încheieturile, însă de când Costel îi băgase jocul acesta în memorie juca de nebun, fără încetare. Pe Costel îl bătea fără nici un efort, aşa că acesta, dând dovada unei suspecte inteligenţe, renunţase rapid şi se mărginea să privească şi să-l înjure din când în când de mamă. Dar, calculatorul insensibil la acest concept nu se sinchisea. Ne aflăm aşadar în sediul central al complexului agro-industrial Krakl World International, un concern ale cărui succese îl plasau la burse cam pe acelaşi plan cu ceva mai puţin cunoscutul Gazprom. Domnul Costel este directorul general al acestuia, chiar dacă poartă bască trasă meseriaş pe frunte şi se scobeşte cu unghia între măsele.

            O sonerie se agită isteric şi Costel tresări muşcându-se de deget. Avea şi de ce! Pe peretele din faţa sa se lumină marele ecran privat prin care patronul dădea ordine. Într-adevăr, pe ecran, în decorul mirific al unei insule din Pacific, apăru figura boss-ului cu mustăcioară şi zâmbet jmecher.

            – Costeliii, scoate băi deştu’ dăn gură şi fă-i cu mâna lu’ tanti-ta, că-i veni o idee nemaipomenită dă la un turc pă care-l trage ea dă limbă dă fo doo zâle-ncoa’!

            Obiectivul telefonului G3 al şefului aduse în prim plan, o balenă neagră eşuată pe nisipul de un auriu strălucitor al plajei. Balena cu turban roşu îşi flutura aripa dreaptă încărcată de inele şi brăţări către Costel.

            – Săru-mâna, tanti, şi să ştii că am dat de mâncare la raţe, iar la noi, la Fâlfani totu-i bine, rosti directorul general formula consacrată pentru comunicarea cu teribila lui mătuşă dinspre mamă. Mulţumită de rezultat, balena se rostogoli pe partea cealaltă invadând ecranul cu bogăţia spatelui său ce se răsfăţa, nestingherit de vreo textilă, sub razele fierbinţi ale soarelui tropical.

            – Bagă, bă, limba-n gură şi notează ce-ţ’ spui io acuma!

            Costel se execută! Peste câteva minute, un alt plan genial începea să prindă viaţă, undeva, într-un loc din Europa, unde nimeni nu crede că se poate întâmpla ceva…

***

            Precum bine se ştie, mijlocul lunii ianuarie este de departe cea mai benefică perioadă pentru depresii adânci. Amintirea tot mai îndepărtată a chiolhanelor de la sărbători, gândurile sâcâitoare că mai ai cam o veşnicie până la concediu şi eşti nevoit în această perioadă să te faci că munceşti, băutura şi banii care s-au terminat, precum şi gagicile care umblă înfofolite în palton şi încălţate cu galoşi, ar fi câteva din motive, însă suficiente să te prăbuşească.

            Din adâncurile întunecate ale fiecărui om, dintre scheletele a sute de sarmale, caltaboşi, cârnaţi, kile de tobă, ţuică, bere, vin şi zeamă de varză, se ridică rânjind spectrul suicidului, iar gheara sa rece strânge beregăţile poporului muncitor. Normal, poporul, după ce stoarce ultima picătură de zaţ şi ultimul fum din ţigară, se declară pregătit să se arunce în golul tranziţiei de la o societate la alta.

            Numai că, aici intervine inteligenţa de necontestat a guvernelor, cele care, pe baza unor studii aprofundate, au de fiecare dată soluţia pentru a ieşi din criză. Anul acesta, inteligenţa guvernului are moaca unuia care a primit o cărămidă în cap şi i-a bufnit soba în faţă, dar care anunţă cu un glas tragic pe micul ecran al televizorului:

            – Trash Institute Research, ne avertizează că, în scurt timp, cel târziu până la toamnă, civilizaţia umană, inclusiv cea din Krakl, va dispărea din cauza acoperirii pământului cu un strat gros de pungi din plastic, al căror timp de reciclare, pe baza unor experimente indubitabile, este de mii de ani. Vă dorim noapte bună dragi telespectatori şi nu uitaţi! Până la toamnă!  Nu mai mult!

            Imediat după acest anunţ, cam încifrat de fapt, apare pe micile ecrane un grup de savanţi de la prestigioasa Academie Locală de Astrofizică şi Menaj. Aceştia seamănă toţi cu Einstein în zilele lui cele mai proaste şi se apucă să explice poporului, folosind tot felul de probe materiale, ce a vrut să zică speakerul. Aşadar, se ia o pungă de plastic şi se ţine în vânt. Punga rezistă! Se ţine Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Punga de plastic, extremă urgență” →