România în perioada postbelică (1945-1947)
Regele, copleşit, a convocat la palat pe liderii partidelor istorice, exprimându-şi intenţia de a abdica, dar C.I.C. Brătianu a făcut o pledoarie emoţionantă a monarhiei constituţionale în România, subliniind datoria şi răspunderea pe care regele o are faţă de ţară. În momentul cel mai dramatic al istoriei României, factorul constituţional a cedat, momentan, încercând să câştige timp. În seara de 28 februarie, regele Mihai a cerut generalului Rădescu să demisioneze, apoi a însărcinat pe prinţul Barbu Ştirbei să formeze un guvern de coaliţie. Acesta a început convorbiri cu liderii partidelor politice, dar F.N.D., care urmărea să preia singur guvernarea, a refuzat să colaboreze, iar Comisia Aliată (Comandamentul Sovietic) n-a aprobat guvernul de coaliţie. Prinţul Ştirbei a fost silit să renunţe. În seara de 1 martie 1945, la orele 22, a avut loc a treia audienţă la rege a lui Vâşinski, care i-a comunicat ritos că guvernul sovietic are încredere doar în Petru Groza. Regele nu a dat un răspuns pe loc nici acum, în ciuda presiunilor extraordinare ale ocupanţilor. În dimineaţa de vineri 2 martie, regele s-a consultat din nou cu oamenii politici, căutând cu disperare să găsească o soluţie, pentru a nu ceda presiunilor ruseşti.
În seara de 2 martie, lipsit de sprijinul S.U.A. şi al Angliei, pe care l-a aşteptat până în ultimul moment, regele, cu inima grea, l-a desemnat pe Petru Groza, omul de încredere al ocupanţilor bolşevici, prim-ministru şi i-a cerut să formeze un guvern reprezentativ, alcătuit din toate partidele politice. În acele zile şi ore cumplite, autorităţile de ocupaţie au demobilizat şi dezarmat unităţile militare, de poliţie şi jandarmerie, în timp ce tancuri şi patrule sovietice mărşăluiau pe străzile capitalei. În final, sub presiuni uriaşe externe şi interne, s-a format, la 6 martie 1945, guvernul Groza, dar acesta nu era un guvern reprezentativ, aşa cum ceruse regele, ci un guvern F.N.D., în care 7 ministere erau deţinute de P.C.R., dar erau ministerele-cheie. F.N.D. a colaborat cu gruparea P.N.L.-Tătărescu, care a obţinut postul de vice-prim ministru şi pe cel de ministru de externe. În concluzie, guvernul de la 6 martie 1945 a uzurpat puterea în statul român, prin acţiunea metodică, tenace şi lipsită de scrupule a unui nucleu de comunişti, sprijiniţi direct şi masiv de ocupanţii bolşevici. Aşa a început regimul comunist în România.
Dar încă înainte ca regele să semneze decretul-lege pentru numirea guvernului, a avut loc prima manifestare publică a noului regim. La 6 martie, conducerea F.N.D. a organizat un miting în Piaţa Naţiunii, în care liderul P.C.R., Gheorghiu-Dej, a rostit mesajul comuniştilor pentru prezent şi viitor: lupta de clasă, represiunea, violenţa şi ura, care vor caracteriza societatea românească în perioada aceasta. La 7 martie, a avut loc prima întrunire a noului guvern, unde Groza a expus intenţiile guvernării F.N.D.: restabilirea siguranţei în viaţa cotidiană, reforma agrară, soluţii pentru speculă, scumpirea vieţii, epurarea aparatului de stat de elementele indezirabile (fascişti, reacţionari), adoptarea unei legi pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război.
Conform art. 19 din Convenţia de armistiţiu, Transilvania de Nord urma să revină României, la 25 octombrie 1944, acest teritoriu a fost eliberat de trupele române şi sovietice şi s-a introdus administraţia românească. Dar, la 12 noiembrie 1944, Comisia Aliată (Înaltul Comandament Sovietic) a cerut imperativ guvernului român retragerea administraţiei civile stabilite în Transilvania de Nord, iar acesta a fost silit să se supună ordinului sovietic. Motivul (de fapt, pretextul) era că, în toamna lui 1944, pentru a răzbuna atrocităţile săvârşite de horthyşti în 1940, grupuri paramilitare române au procedat în acelaşi mod, au fost ucişi între 27-38 de oameni. Dar făptaşii acestor ucideri izolate au fost pedepsiţi de Curtea Marţială din Braşov, 12 fiind condamnaţi la moarte. Autorităţile militare sovietice au profitat de aceste acte şi au ordonat evacuarea administraţiei române din Transilvania de Nord. Guvernul român considera total injustă cererea sovietică, dar s-a supus în faţa forţei. Administraţia maghiară a fost menţinută aici şi a cooperat cu administraţia militară sovietică.
În Transilvania de Nord, între noiembrie 1944-februarie 1945, tricolorul românesc era interzis, manifestaţiile naţionale oprite, era folosită limba maghiară, românii erau umiliţi şi batjocoriţi. La 8 martie 1945, Groza şi Tătărescu au cerut lui Stalin reunirea Transilvaniei de Nord cu România, iar la 9 martie, administraţia românească a fost reinstalată. Dar, în acelaşi timp, la 7 martie, chiar a doua zi după impunerea „guvernului Vâşinski“, a avut loc la Bucureşti, o întâlnire confidenţială, la care au participat comuniştii români, A. Pauker, C. Doncea şi C. Pârvulescu şi oficiali sovietici. La această întâlnire, a fost prezentat un plan în zece puncte (de la A la K), ce cuprindea reformă agrară cu ruinarea moşierimii, desfiinţarea armatei române existente şi înlocuirea ei cu una nouă (după modelul diviziei Tudor Vladimirescu), desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti şi colectivizarea lor, detronarea regelui, suprimarea partidelor istorice prin arestarea şi eliminarea membrilor acestora ş.a.
Guvernul Groza a adoptat o serie de măsuri, anunţate anterior, în primul rând, reforma agrară, prin decretul-lege din 23 martie 1945, care prevedea exproprierea a 1,4 milioane hectare, distribuite unui număr de 918.000 de familii ţărăneşti. Măsura a fost promovată în scopul atragerii ţărănimii, nu era o măsură sinceră în favoarea ţăranilor, deoarece, în martie 1949, noul regim a iniţiat colectivizarea pământurilor. Purificarea (epurarea) administraţiei publice a fost urmărită prin decretul-lege din 31 martie, fiind o măsură arbitrară, prin care se viza înlăturarea adversarilor regimului. S-au reînfiinţat oficial lagărele de concentrare, unde munca era obligatorie. Presa comunistă a fost asmuţită împotriva „fasciştilor“ şi „reacţionarilor”.
Armata, alături de alte instituţii, a fost şi ea lovită de epurare, prin reducerea drastică a efectivelor, cu aproximativ 55% în rândul ofiţerilor, de la 20.000, numărul lor a fost redus la 11.000. Ocupaţia sovietică a urmărit cu obstinaţie desfiinţarea sau dezarmarea armatei române din interiorul ţării (o altă parte a armatei lupta pe front). Astfel, prin Legea 186 din 19 martie 1945 erau trecuţi în rezervă din oficiu cadre active, ofiţeri, subofiţeri, maiştri, au fost trecuţi în rezervă 70 de generali, 1.878 ofiţeri, 4.000 subofiţeri, 1.100 de maiştri şi peste 7.000 de militari. Şi această măsură era doar începutul desfiinţării vechii armate. Epurările s-au făcut în paralel cu politizarea armatei („democratizarea”), de fapt se urmărea controlul armatei de către PCR. În acest sens, s-au introdus comisarii politici în armată, după model sovietic, la iniţiativa generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu, ministru de Război, aservit puterii comuniste.
În economie, unde situaţia era foarte grea, ca urmare a războiului şi a ocupaţiei străine, în mai 1945, s-au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte sovieto-române, apărute în principalele domenii economice. Prin decretul-lege din 21 aprilie 1945, privitor la judecarea criminalilor de război, s-a instituit „Tribunalul Poporului”, instituţie specială de judecată, cu caracter politic. Procesele politice au început în mai 1945, prin judecarea generalului Nicolae Macici, care a condus represaliile armatei de la Odesa, apoi comandanţii lagărelor din Transnistria, angajaţii Siguranţei Statului şi ziariştii acuzaţi de „fascism”.
În acest context, a avut loc şi procesul mareşalului Antonescu, care fusese preluat de sovietici, în septembrie 1944 şi dus în Rusia, unde a fost deţinut până în aprilie 1946. Procesul mareşalului şi al altor 10 personalităţi ale guvernului său, printre care prof. Mihai Antonescu, generalul Constantin Pantazi, generalul Constantin Piki-Vasiliu, prof. George Alexianu, Eugen Cristescu, a avut loc între 6-15 mai 1946. Antonescu a avut o ţinută de mare demnitate în timpul procesului şi a refuzat să ceară iertare pentru lupta dusă în răsărit împotriva Rusiei. La 17 mai, a fost pronunţată sentinţa: mareşalul a fost condamnat la moarte, pentru şase capete de acuzare, împreună cu trei colaboratori, iar ceilalţi au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Înainte de execuţie, regele i-a trimis o scrisoare prin care îşi explica atitudinea, însă Antonescu a refuzat s-o citească, păstrând până la sfârşit aceeaşi ţinută demnă şi neînfricată. Ingratitudinea istoriei a făcut ca mareşalul Antonescu, erou şi martir român, să fie tratat ca trădător şi criminal de război. La 1 iunie 1946, orele 18, Mareşalul Antonescu, acest erou tragic al istoriei noastre, a fost executat împreună cu colaboratorii săi, în curtea închisorii Jilava, iar corpurile acestora au fost arse. Recursul înaintat de mareşal, după condamnarea la moarte, a fost respins, sub presiunea ocupanţilor sovietici.
Ocupaţia sovietică era tot mai insuportabilă în această perioadă, iar în sânul opiniei publice româneşti era pusă tot mai frecvent întrebarea: „Când vor pleca ruşii?” Întreaga lume românească, începând de la rege, generali, oameni politici şi până la cetăţenii obişnuiţi aşteptau o împrejurare favorabilă, care să-i scape de guvernul de la 6 martie şi ocupaţia sovietică. Acest context favorabil a părut să se ivească la Conferinţa marilor puteri, Statele Unite, Anglia şi URSS, de la Potsdam, desfăşurată între 17 iulie-2 august 1945, care a dezbătut organizarea postbelică a Europei. În România, ţară ocupată de armata roşie, se spera ca deciziile luate la conferinţă să aducă normalitatea în evoluţia sa politică. Preşedintele SUA, Truman, cunoştea situaţia din România, în urma raportului înaintat de generalul Schuyler, şeful Misiunii militare americane din România.
În Comunicatul final al Conferinţei de la Postdam s-a vorbit despre „guverne democratice recunoscute” şi stabilirea de relaţii diplomatice, separat, de către cele trei puteri. La 6 august, Rusia sovietică a recunoscut guvernul Groza, dar la 9 august, preşedintele Truman, într-un discurs radiodifuzat adresat naţiunii americane, spunea că „în ţările eliberate ale Europei” trebuie să se instituie „guverne larg reprezentative” iar, „România, Bulgaria, Ungaria nu sunt menite a fi sfere de influenţă ale vreunei puteri”. La Bucureşti, aceste evenimente internaţionale au fost urmărite cu atenţie şi se dorea revenirea la un guvern stabil, de coaliţie, cu participarea partidelor istorice şi anularea actului impus la 6 martie 1945, de sovietici, guvernul Groza. Regele Mihai şi-a asumat răspunderea constituţională şi, la 19 august, a cerut în mod oficial, de trei ori, primului ministru Petru Groza să demisioneze, dar acesta a refuzat, act fără precedent în viaţa politică a României, după 1866. La 20 august, Groza refuză din nou să demisioneze. În această situaţie, în după masa zilei de 20 august 1945, regele României, Mihai, a înmânat o Notă reprezentanţilor SUA, Angliei şi URSS, din Comisia Aliată de Control, în care cerea, oficial, sprijin pentru formarea unui guvern recunoscut de toate cele trei puteri, după care el a decis ruperea legăturilor cu guvernul Groza.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
29 aprilie 2020