umbre ascunse
tăceri și dureri
zbor frânt peste pleoape
niciodată nu voi ști
cine ești
un gând rătăcit în cuvânt
o floare de colț aruncată într-un colț
o lacrimă preacurată
un suflet frământat pe altarul credinței
un anotimp uitat între ani
sau poate un zâmbet în zbor
zbor prelung, trecător
poate într-o zi îmi vei spune
ce te-a rănit
tu, pescăruș pe țărm singuratic
niciodată nu voi ști
de ce astăzi ești atât de departe
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
30 aprilie 2020
Din fiecare stea urcă un copil,
Mângâiere dulce a zâmbetului
Ce nu se stinge niciodată.
Mocnit foc în vatră, acoperit de cenuşe,
Mi se aşează în colțul tainic.
Dezbrăcându-mă de toate,
Păstrez doar iubirea.
Numai cu ea, el tresare,
reluându-şi săritul de pe un picior pe alta
Şi întrebarea ” De ce?”
01.05.2020
Împreunare
Între două inimi albastre ai cuprins
Cerul de-a dreapta şi pământul de-a stânga.
Între ele, doar jocul omului cu Dumnezeu
Pe câmpia întinsă a libertății,
Unde apele şoptesc, florile mângâie
Iar ele, pasările cerului, tămăduiesc.
Închid ochii şi te văd în lumină.
Deschid palma şi tu mi te aşezi grădină.
Lacrima se prelinge din cuvintele tale.
Respir adânc şi în cuvântul pietrei
Tu-mi sui „- Apleacă-ți capul, spre a vedea raiul cuvântător!”
01.05.2020
Noel
Prințesele nu mor niciodată…
Ele lasă în urmă gingăşia sunetelor
Ascunse în clapele pianului,
ÎNLĂCRIMATU-ȚI DOR
O luntre-mi trece lacul de valuri tremurată
Și-a lor înfiorare mi-o mângâie ușor,
În urma ei cea cale rămâne înspumată
Sub scânteieri de stele, din cerul nopților.
La mal, prin ‘nalte trestii mi se deschid cărări,
Ca ea, Crăiasa Nopții, în falduri de lumină,
Pe prundul de luceferi în mii de irizări
Să ne-ndulcească somnul visărilor în tihnă.
Ca fulgul în plutire, cu pas mărunt, ușor,
Ea trece pe cărarea cu iarba-nrourată,
Și-n pragul casei tale, cel sărutat cu dor,
Îți pune-a mele gânduri să dormi înfiorată.
Și-n visul tău de-o clipă pe mine-o să mă pună
Alăturea de tine în strânsă-mbrățișare,
Iar gura mea-n cuvinte de-alint în noapte-ți spună
Cum de a ta iubire-s, topită lumânare.
Tu n-ai să știi vre-odată de fost-a vis, trăire
Clipita nopții care te-a-nfiorat ușor,
Mi-i pune-n gându-ți tainic ca bob de fericire,
Să-ți fiu de-alungul vieții, înlăcrimatu-ți dor.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
2 mai , 2020
Să urmărim așadar cum s-a „interpus” satul legendar Boureni în această încrengătură de nume cu parfum eminescian. Trebuie început însă cu istoricul deja consacrat al satului Boureni, sat aflat în nucleul Moldovei medievale. Cronicarul Grigore Ureche amplasa în arealul acestei așezări sătești legenda Descălecatului moldav, care-l avea ca protagonist pe Dragoș-Vodă. Frații lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali basarabeni de marcă, au creditat cronicarul și au închinat satului Boureni (n-am putut identifica, între cei doi, care e autorul) o poezie contextualizată legendei cu bourul cel fioros și cățeaua Molda, tovarășa de vânătoare a lui Dragoș și totodată tributul victoriei vânătorești asupra cornutei uriașe. Prin locurile acestea, înțesate de toponime cu vocabulele Descălecatului voievodal, Sadoveanu îi „aduce” pe căpitanii lui Nicoară Potcoavă la o vânătoare de mistreți, spre a reedita vânătoarea lui Dragoș, alegând ca spațiu central „Piscul Bourei” (cititorul localnic al romanului știe sigur că e vorba de „Dealul Căpățânii”, care se interpune între satele Boureni și Soci).
Spațiul satului Boureni și al localităților din proximitate, locuri cu rezonanță toponimică în Istoria Românilor (Războieni, Baia, Cetatea Neamțului), păstrează în țărâna lor urmele oștilor vremii, ale moldovenilor și cotropitorilor, căci în acest spațiu istoric din proximitatea Boureniului au fost ariile centrale ale unor mari bătălii contextualizate războaielor pe pământul Moldovei. Ungurii învinși la Baia (parte din cei pe puțin 25 de mii de oșteni) au fost împrăștiați după înfrângere prin satele mărginașe de pe Drumul Băii până spre Roman și, hărțuiți de săteni, siliți să-și abandoneze bombardele lor trase de boi și cai șubreziți de frig și foame. Armata otomană, la 1476, cu puhoiul ei de osmanlâi, abia încăpea în lărgimea luncii Moldovei, iar oamenii acestor meleaguri au văzut atunci luciul sabiei lui Ștefan cel Mare strălucind în mâinile Voievodului. Cu un veac mai târziu, în vara anului 1600, Mihai Viteazul, aflat la Roman în fruntea unui corp expediționar format din 20 000 de oșteni, din care 8 000 de călăreți, trecea pe aici, pe valea Moldovei, spre Cetățile Neamțului și a Sucevei, cu rosturi legate de săvârșirea vremelnică a primei Uniri a românilor. Cu un alt veac mai târziu, la întoarcerea de prin părțile Bugeacului (dintr-o expediție împotriva turco-tătarilor), cei 30 000 de oșteni polonezi ai lui Ioan Sobietski, până a cunoaște legendarul eroism al plăieșilor de la Cetatea Neamțului, au prădat și pârjolit satele Moldovei, între care și Boureni. În Primul Război Mondial, divizii și regimente aparținând milionului de soldați ai armatei țariste aflați pe pământ românesc, inițial aliații armatei române, dezertaseră și împânziseră satele și pădurea din vecinătatea Boureniului, silind unități ale armatei române să le opună rezistență zile la rând. Maiorul Butnaru, comandantul Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat în ianuarie 1918 pe poziții la Miroslovești, este ucis mișelește între satele Soci și Boureni, în timp ce își executa o misiune de negociere cu rebelii armatei destrămate sub impulsul Revoluției bolșevice din Rusia.
Dar să urmărim acum și valoarea adăugată acestei istorii cu oșteni și arme a satului Boureni, anume prezența duhului eminescian în spațiul acesta restrâns de pe valea Moldovei, atât cât de subțiat va fi ajuns el aici prin Valeria (Micle) Sturza, fiica muzei poetului-Luceafăr.
Anna Antonia Câmpan (fiica Anei Moldovan și a lui Johann Mischinger) trecu Carpatii în 1849, oprindu-se la Târgu Neamț, ca refugiată ardeleană în urma persecuțiilor post-pașoptiste. Avea cu ea doi copilași, pe abia născuta Veronica, cu numele oficial Ana Câmpeanu (Ana Câmpan, în documentele parohiei năsăudene; numele „Veronica” și-l luase copila în școala primară), și un băiețel de doi ani (Radu), fratele Veronicăi. Soțul femeii, Ilie Câmpan (Câpeanu, în demersurile istorico-literare), înrolat în miliţiile româneşti din Munţii Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu, a fost împușcat mortal înainte de a i se naște fiica. Cele două refugiate, mamă și fiică, au locuit o vreme în căsuța de sub Cetate, acum casă memorială, cumpărată de ardeleanca de la Năsăud în 1850, cu 100 de galbeni. Cei doi copii aveau aici traiul asigurat prin calificarea de moașă a mamei lor, profesie dobândită si practicată la Năsăud.
Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni (II)”
Antonio Ballesta, Spania
***
ETERN
Îl visez uneori pe tata,
vorbindu-mi pentru ultima dată.
„Te-așteptam”, mi-a zis
Ce mult m-am bucurat
că l-am sunat la timp.
Acel scurt rămas bun
ne-a fost îndeajuns,
în el a încăput o veșnicie:
eternă ca olanele umezite
de ploaia care cade în Shahi,*
eternă ca țăranii care ară
pământul fraged, semănând
în glia sfărâmată
noi primăveri.
Sepideh Zamani, Iran
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
10 marite 2012, Maryland
*Shahi: un oraș din Provincia Mazandaran, Iran
گاهی اوقات خواب می بینم
پدرم را در آخرین تماس مان
گفت ، „منتظرت بودم.”
و من مشعوف
از تماس به موقع ،
اگرچه بود وداع مان کوتاه
اما ماندگار شد چون ابدیت:
ابدی چون شیروانی های اغلب خیس
و روزهای مرطوب شاهی ،
ابدی چون کشاورزانی
که هر بهار
برای کاشت بذرخاک را
شخم می زنند و خیش می کشند.
سپیده زمانی
مریلند، 2012
Soarele apune, roşu, deasupra râului … Umbrele întunecate se răsfrâng pe oglinda apei înfiorate de vântul ce revine sporadic, mângâindu-le. Este o seară frumoasă de aprilie şi mă bucură ecoul paşilor noştri, ce răsună pe podul pietonilor. Silueta elegantă, din fier forjat, a fost ridicată în 1868, unind malurile fluviului Main, facilitând astăzi trecerea spre muzeele citadelei. Simţim cum ritmul nostru se încetineşte, sub cupola cireşilor japonezi. Baldachinul roz ne primeşte cu zumzetul festivalului Sakura. Îţi fredonez melodia veche japoneză „Binecuvântarea cireşului” şi-n zâmbetul vocii mele se ascunde sunetul îndepărtat al unui Shamisen, un instrument japonez adus din China, la jumătatea secolului al XVI-lea.
Mă văd lovind, cu un plectru de fildeş, în forma unei frunze de ginkgo, cele trei coarde ale acestui „benjo“ din Orientul Îndepărtat, instrumentul fiind numit şi sanghen („trei coarde“). Cutia de rezonanţă este mică şi era, în acea perioadă, acoperită cu piele de pisică sau câine. Curtezane graţioase intonau „cantecele scurte“ (kouta). Mă văd în chimonoul gheişei, fotografiate, în anul 1860, de Felice Beato, fotograf veneţian, unul din primii fotojurnalişti ce au documentat atât acţiunile militare, cât şi viaţa din Orient.
Gândul ne este încă la tablourile expoziţiei tocmai vizitate, Monet şi începuturile impresionismului. Ce interesant împleteşte istoria! Construcţia podului Eiserner Steg, din Frankfurt am Main, se suprapune cu evenimente simultane, ce au conturat acei ani, punându-şi amprenta pe viaţa culturală, neîncătuşată în timp şi spaţiu, deschizând şi drumul unui nou stil de a picta, impresionismul. Uneori, sunt detalii aparent nesemnificative, ce permit apariţia noului. Folosirea inelului de metal, pentru a lega strâns mănunchiul de păr al pensulei, a făcut posibilă mişcarea rapidă pe suprafaţa pictată. Inventându-se, în anul 1841, tuburile cu vopsea, nu mai era necesară amestecarea pigmenţilor în creuzetele aşa de greu de împachetat într-o geantă de voiaj.
Pictura în aer liber – practicată de renumita Şcoală din Barbizon, alcătuită din pictorii care se întâlneau în pădurea Fontainebleau – a devenit practicabilă şi datorită construcţiei căii ferate, în anul 1849.
Deschiderea spre Vest a Japoniei sub presiunea comandorului american Matthew Perry, care ajunge, cu aşa-numitele „corăbii negre“, în 1853, în acele ţinuturi, pătrunse de misterul unor regiuni inaccesibile, până atunci, lumii occidentale, creează o punte între culturi. Jurnalul artistului Fuchibe Tokuzō, intitulat Ōkō Nikki (Jurnalul unei călătorii în Europa), scris în 1862, conţine un buchet de informaţii, privitoare la dificultăţile inevitabile, născute în procesul de cunoaştere reciprocă. Artistul îşi descrie trăirile în Paris, Londra, Berlin, Sankt Petersburg şi în alte capitale europene. Nu este singurul jurnal scris în această perioadă de membrii diferitelor delegaţii japoneze ce călătoresc prin Europa. Am citit despre ele într-o lucrare de doctorat, afundându-mă în dezvăluiri accesibile doar cu ajutorul intermediarilor cunoscători ai limbii japoneze. Sunt recunoscătoare acestei şanse enorme, pe care ne-o oferă bibliotecile digitalizate. Câte faţete ne-ar rămâne ascunse, fără aportul lor, în labirintele întunecate ale arhivelor …
Ichikawa Wataru, de exemplu, îşi notează, în jurnalul său, Însemnări libere despre călătoria în Europa ale unei muşte pe coada calului, impresiile din Paris, Haga, Birmingham, Berlin şi Sankt Petersburg. Este descrisă atât mulţimea curioasă, adunată să îi vadă pe cei sosiţi din Orientul Îndepărtat, precum şi decorul camerelor de hotel, peisajele parcurse, autorul făcând comparaţii între Marsilia, Paris şi Japonia natală.
Războiul franco-prusac, numit şi Războiul din 1870, s-a terminat cu pacea de la Frankfurt, încheiată la 10 Mai 1871. Conform tratatului de pace, Alsacia intră, din nou, sub controlul german. Impresioniştii nu tematizează războiul. Monet se refugiază, în acest timp, la Londra, reîntorcându-se în Franţa, prin Olanda, abia la sfârşitul războiului. În aceşti ani, tehnica fotografică se dezvoltă, prin folosirea plăcilor fotosensibile, utilizându-se apoi, în acest scop, şi hârtia, ceea ce va avea, drept consecinţă, răspândirea fotografierii peisajelor şi a portretelor. Peliculele fotografice neclare vor inspira impresioniştii, care se aflau deja la răscrucea unui drum nou, în urma întâlnirii cu gravurile şi stampele japoneze.
Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Și prin urechea acului se poate vedea cerul”
Marele voievod călărea în mijlocul curtenilor săi devotaţi. Era mulţumit. Cu ajutorul Domnului, prin măiestria căpitanilor, dar şi prin vitejia oastei, câştigase războiul împotriva zurbagiilor de cazaci, care în ultima vreme se obrăzniciseră peste măsură şi multă silnicie făcuseră în ţinuturile de margine. Pâlcurile mergeau acum domol către marea curte domnească a ţării de mijloc, împreună cu harabalele pline cu pradă, urmate de rădvanele grele ale doamnelor şi domniţelor ce se alăturaseră oastei după victorie. Vodă părea însă cam îngândurat de grijile domniei…
– Cinstite vornice, alătură-mi-te lângă scară, căci avem a tăinui oarece!
– Poruncă, doamne, spuse marele vornic şi, strunind bidiviul, rămase totuşi, plin de respect, cu un pas în spate şi în stânga calului voievodului. Era o măsură dictată nu numai de profundul simţ al protocolului, ci şi de prevedere, cunoscută fiind firea cea întortocheată a principelui, care, ca orice despot oriental, ignora cu nonşalanţă drepturile omului. Adevăr este însă că acestea nici nu fuseseră inventate!
– Opri-vom câteva zile la curtea mea din mlaştinile pârâului acela cu nume ce nicicând nu mi-l amintesc. Vom lăsa oamenii şi dobitoacele să se odihnească, iar noi vom sărbători creştineşte izbânda noastră. Gândesc, iată, să le ridic lor şi o sfântă biserică, ce în veci să amintească de glorioasa noastră trecere prin aceste locuri uitate de Preabunul.
– Multă dreptate ai, mărite doamne, că într-adevăr nici numele acelui pârâu nu prea-l ştie nimeni, iară Domnul şi-a cam întors faţa de la ei, deoarece cunoscut este că-s tare leneşi. Au, iată, codri necuprinşi, dar sculele necesare pentru gospodării le cumpără din ungurime, căci ei nu se învrednicesc să facă nici măcar doage pentru buţile de vin, de care-s tare poftitori, nici linguri, sau copăi, dară nici oale de lut, comerţul îl duc armenii pripăşiţi acolo încă din vremea prealuminaţilor tăi străbuni, straie cumpără pe bani grei de la nemţi, sau de la Ţarigrad, albine nu cresc, de cultivat nu cultivă nimic, turme de cai, de capre, sau de oi nu au, iară de meşteşuguri mai grele, precum fierăria, sau împletitul majelor, nici nu putem să vorbim. Dacă n-ar fi bălţile cele întinse, în care pescuiesc folosind batacul, porcii ce trăiesc sălbatici prin bozii, dudele din care fac trăscău şi viile care rodesc pe dealuri fără nici o îngrijire şi din ai căror struguri fac o poşircă ce-i ia de cap, ar muri şi de foame şi de sete, de puturoşi ce sunt.
– Multă dreptate ai, vornice, dar vezi, domnia ta nu cunoşti încă hirea cea nepătrunsă a lucrurilor, căci oamenii aceştia pe care de mult i-aş fi prăpădit, dacă-i socoteam după vrednicie, au însă felul lor de a fi. Şi asta-i taina ce-i ţine pentru o vreme departe de mânia mea, precum şi de tăişul securii gâdelui. În mare lenea lor au totuşi cei mai vestiţi dieci, iscoditori de vorbe cu adâncă înţelepciune, dar şi din cele chisnovatice, ce bine dau la mesele feţelor înalte şi sufletului fac înălţare. Se află asemenea printre ei şi diecii cei iscusiţi în vorbe de duh stihuite mai ceva ca în cântările cele meşteşugite ale grecilor din vechime, iară ele multă veselie aduc celor cu minte ageră care pot înţelege cele grăite de aceştia. Şi acum, drept să-ţi spun, nu că aş avea eu nevoie de aşa ceva, dar priveşte la domniţa cea tătarcă pe care am scos-o din mâinile spurcaţilor de cazaci. Mi-e tare dragă şi mi-a cam picat la inimă, dară ea numai tristă şi cu gândurile duse pare a fi, iară muierea mohorâtă, ca vinul cel oţetit este, de-ţi vine să-l scuipi la pământ, dacă-l pui pre limbă. Aşa că, uite, doresc a o însenina, căci, de râde muierea, deschise sunt cele tainiţe ale trupului ei şi învârtoşatul lesne le pătrunde şi cu multă bucurie. Ţine dară minte, de la mine, aceste vorbe şi nu uita că baci ţi-am fost din tinereţe…
– Îhîî, spuse vornicul, având, pentru o clipită, minţile zburate aiurea, la nişte jupânese din uliţa grecească. Îşi reveni însă repede, după palma cea năprasnică cu care domnul îl cadorisi urgent şi rosti cu un accent vizibil deformat:
– Iertare, mărite, eram mult prea uimit de marea ta înţelepciune şi mă furaseră gândurile de slavă ce cu multă dreptate le meriţi!
Domnul îl privi cu drag. Marele vornic era om de nădejde, dar cam căscat, iar el, voievodul, era vestit pentru modul ferm în care ţinea la respectarea bunelor maniere. Îi spuse cu glas blând, ca unui copil ce are nevoie de o gingaşă alinare:
– Te du, deci, înainte-mi, vornice, iute ca vântul şi când, spre seară, vom fi noi în cetate să mi se înfăţişeze pârcălabul cu ai lui, pentru a vorovi despre cele ce au de făcut! Hai, fuga şi Domnul fie cu tine, bravul meu!
Vornicul dispăru ca luat de ape, răsuflând uşurat şi lăsând în urma lui un nor de colb. Scăpase totuşi destul de ieftin. Era deci, încă în graţiile domnului.
„Ce, Doamne iartă-ne, Evropa tătă-i cu ochii pre noi, aici la fruntariile cu păgânătatea şi nu se face a ne purta ca nişte simpli ciobani lipsiţi de ighemonicon”, gândi vodă, plin de grijă faţă de imaginea ţării în lume.
Într-adevăr, aproape de apusul soarelui, voievodul, cu întreg alaiul său, se afla în faţa porţilor cetăţii, mirându-se foarte de starea lor cea jalnică, de zidurile de apărare năruite şi de pustietatea locurilor unde numai orăcăit de broaşte auzea. Dar nu avu prea mult timp de amarnice socoteli, că în întâmpinare îi ieşiră boierii cetăţii, în frunte cu pârcălabul, care în sunetul surlelor, ţimbalelor şi al tobelor îi urară bun venit, îi sărutară ciubotele pentru cinstea de a-l vedea, iar preoţii înălţară cântări şi fum de tămâie pentru sănătatea sa şi a celor ce-l însoţeau.
Vodă, plin de bunăvoinţă, le dădu câteva buzdugane în fălci obraznicilor ce încercau să-i cerşească favoruri, apoi le spuse boierilor că peste două ceasuri se vor întâlni în sala cea mare a palatului domnesc şi vor avea vreme de sfat, mai ales că, după ce se vor lua măsurile necesare, va da un mare banchet în cinstea sa. Porunci ca la întâlnire să vină şi jupânesele, dar mai cu seamă jupâniţele, deoarece bucuria victoriei trebuie împărtăşită mai ales cu cele care, la vreme de război, au în grijă acareturile şi bunul mers al gospodăriilor. Traversă călare curtea interioară, plină de paie ude ca să nu se ridice colbul şi pătrunse sub bolta răcoroasă, pentru a descăleca, fără să fie văzut că icneşte. Palatul domnesc era, de fapt, un grajd mai mare, construit din chirpici, cu arcade scunde şi acoperiş din trestie, iar sala mare, tot cu paie pe jos, era podită cu grinzi afumate de la incendiile anterioare. De jur împrejur, pe lângă pereţi, erau bănci din lemn negeluit, iar în centru un fel de tron încropit la repezeală din trunchiuri de brad fasonate din bardă, însă ce-i drept, acoperit acum, cu o frumoasă blană de câine, proaspăt jupuită. Domnul suspină şi intră într-o săliţă de mărimea unei chilii, în care se afla un crivat peste care cineva aruncase o velinţă mâncată de molii. Dădu liber celor ce-l însoţeau şi se prăvăli pe patul din scânduri, înjurând cu multă pricepere, aşa cum învăţase încă de pe când făcea instrucţia militară la nemţi.
Dar fix peste două ceasuri se afla în sala tronului, cu toţi marii boieri de faţă şi primea închinarea delegaţiei cetăţii. Pârcălabul, în mare ţinută, era însoţit de toată curtea sa, iar un pas mai în spate se aflau jupânesele şi jupâniţele, aşa cum poruncise măria sa, îmbrăcate şi ele de zile mari. Domnul, aşezat pe tron, având coroana mică pe cap, aruncă o privire vulturească asupra lor şi cu greu îşi stăpâni un urlet de groază. Femeile semănau, care cu o putină de untură, care cu un gealep tătărăsc, sau cu o sperietoare de ciori, înfăşurate însă toate cu blănuri din samur rusienesc, cu giuvaericale turceşti, în care străluceau pietre roşii din îndepărtata Indie, sau cu salbe de zloţi leşeşti ce atârnau cam cât un cârlan, cu tălăngi de aur în urechi şi cu degetele pline de inele de mărimea unui cap de curcan.
– Logofete, porunceşte, rogu-te, să vină la mine Mitru! Deîndată! Domnul era calm şi zâmbitor, deşi la vederea salbelor cele grele i se ridicase păr de câine turbat pe spinare, deoarece acestea erau făcute din aurul pe care el îl luase drept pradă de la leşi, acum doi ani, atunci când făcuse terci din armata lor, prin codrii cei de necuprins ai nordului. Aurul lor îl trimisese apoi către cetăţi, să fie cheltuit cu folos la întărirea acestora.
– Ca să vezi, gândi cu tristeţe, el tăiase mâinile unor hoţi care furaseră găini sau ridicase în furci Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Vizita bătrânului domn”
Născut la 25 octombrie 1945 în Aldești, județul Galați, Mihai Batog-Bujeniță este un scorpion zodiacal ce locuiește în «dulcele târg al Ieșilor», deține cu mândrie gradul ostășesc de comandor de aviație (în retragere și rezervă), și se declară de profesiune strașnic pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice, al Forțelor Aeriene ale Armatei Române, care a condus aeronave uriașe: „monștri din metal de mii de tone”, cum citim în volumul de poeme ironice: „Cântece de shomerie” (2011). A absolvit în 1967 Şcoala Superioară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu (actual, Academia Forţelor Aeriene), în 1977 Academia de Înalte Studii Militare, dar și Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Universității Apollonia din Iaşi, în 2013. Colaborează la importante reviste de cultură, de literatură, dar și la cele de umor, din țară și din: Israel, Statele Unite ale Americii, Canada, Anglia, Austria, Olanda, Belgia, Cipru, Spania, Australia.
A susținut, anual, cicluri de conferințe (unele publicate), la: Fundaţia «Prietenii Iaşului», la Uniunea Veteranilor de Război şi la Penitenciarul Iaşi, plus unele activităţi culturale la Comunitatea Evreilor din Iaşi, sau în cadrul programului «Scriitori în licee», organizat de Biblioteca «Gheorghe Asachi» din Iaşi. Este membru al: Uniunii Epigramiştilor din România, Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR), Societăţii Culturale «Junimea 90», Asociaţiei Jurnaliştilor Profesionişti din România (cu legitimație). Îndeplinește funcția de președinte al: Asociaţiei Literare «PĂSTOREL», Iaşi (pers. jur.); cenaclului: Academia Liberă „PĂSTOREL”, Iaşi; iar onorific, al Ligii Scriitorilor, Filiala Nord-Est România. Concomitent, și pe acelea de: director al revistei BOOKLOOK, Iaşi; redactor-coordonator la revista de cultură CRONICA din Iaşi; redactor -şef adjunct la revista de cultură: MERIDIAN CULTURAL ROMÂNESC – Vaslui; și nu în ultimul rând redactor-şef adjunct la revista de cultură RAPSODIA, patronată de Cercul Militar din Sibiu.
Prezent într-o serie de antologii de proză, poezie, culegeri și dicționare de scriitori români, Mihai Batog-Bujeniță este autorul a 34 de cărți publicate, numeroase studii și comunicări științifice și are în lucru alte două volume. Deține 106 PREMII LITERARE ŞI ŞTIINŢIFICE, INCLUSIV PREMIUL U.S.R. filiala Iaşi (dec 2007 şi oct 2014 ) pentru PROZĂ SCURTĂ (volumul: Feriţi linia, trec proşti fără oprire) iar în 2014 pentru ROMANUL: Bântuind prin paradis; DIPLOMA ŞI ORDINUL «CAVALER AL CETĂŢII» ÎN GRAD DE AMBASADOR – acordată în 2013 de Administraţia Proiectului: Cititor de proză-Republica Artelor-Dublin); MEDALIA DE ONOARE ŞI DIPLOMA DE «PRIETEN AL COMUNI-TĂŢILOR» – oferită de preşedintele Comunităţilor Evreieşti din România, Iaşi 25. 09. 2015. Toate datele biobibliografice provin din cv-ul primit de la autor, iar îndrăzneala de a scrie aceste rânduri despre un prozator de anvergura autorului fonfleurilor mi-a fost insuflată de redactorul-șef al RAPSODIEI, poetul Ioan Gligor Stopița, căruia îi sunt recunoscător și îi mulțumesc pentru încredere și onoare.
* * *
Din vasta operă a scriitorului Mihai Batog-Bujeniță am ales fonfleurile împrăștiate generos prin publicații literare, culturale, de umor și din toate la un loc, prin Țara întreagă și chiar dincolo de granițele sale politico-geo-strategice. Aceste fonfleuri alcătuiesc un domeniu distinct, particular și original în măsura în care pot fi asimilate unei bogate și îndelungate tradiții în cultura universală și, nu mai puțin, în aceea românească: snoava și anecdota populară precursoare, ironia romantică, sarcasmul avangardei, condensate de cele mai multe ori după rețeta „3 în 1”.
Ce sunt însă fonfleurile?
După umila noastră părere, ele pot fi considerate cronica însemnărilor despre cele văzute și auzite în direct, simțite pe propria piele, constatate, «rumegate» timp de o viață, o viață în plină desfășurare. Existența/evoluția fonfleurilor e una infinită, așa cum fără început și fără sfârșit sunt toate întâmplările și gândurile noastre… Formulate lapidar, ele sunt surorile maximelor din vechime și ale proverbelor populare. Nu putem omite contribuția la nivel instructiv și formativ pentru veacurile de generații viitoare, în domeniul observației lucide și a transpunerii umoristicomicosatirice a celor observate, a unor scriitori (re)cunoscuți ca «moraliști francezi»: Michel de Montaigne-Delecroix, Blaise Pascal, François al VI-lea, duce de La Rochefoucauld, prinț de Marcillac sau Jean de La Bruyère, dar aceștia pot părea un pic prea decisiv de serioși în formulările lor. Neapărat, pe poetul latin Juvenal însuși (pe numele de cetățean: Decimus Iunius Iuvenalis) – autorul unor texte intitulate printr-al doilea secol după Hristos chiar Satiræ, dar și pe colegii satirici ai acestuia în primul veac al erei creștine: etruscul Aulus Persius Flaccus sau anticul roman Gaius Petronius Arbiter. Apoi, pe londonezul Jerome Klapca Jerome, pe boemul ceh Jaroslav Haŝek, pe rușii Ilia Arnoldovici Freinzilberg și Evghenii Petrovici Kataev – cunoscuți drept Ilf și Petrov, pe evreul rus Șalom Aleihem – pe numele civil Solomon Nahumovici Rabinovici, iar la noi, tot fără pretenții de exhaustivitate, se cuvine să nu uităm de umorul neaoș al neîntrecutului humuleștean învățător-povestitor Ion Creangă, de Al. O. Teodoreanu zis «Păstorel», apoi nici de un „profesionist al umorului” (Marian Popa) de talia lui Geo Dumitrescu, ori calitatea de maestru ironist a marelui Marin Sorescu sau pe alocuri a lui Tudor Arghezi și fără a da uitării umorul autoironic al povestirilor evreiești de mare circulație în România, până pe la mijlocul veacului al douăzecilea, un exemplu de autor de primă mărime rămânând Ion Pribeagu – pe numele său adevărat Isac Lazarovici, odinioară textierul vestitului Constantin Tănase și desigur nici ironia altor prozatori români, de la: Damian Stănoiu, G. Brăescu (general în rezervă la 1918 – deci mai sunt scriitori rezerviști, pe lângă comandorul Mihai Batog-Bujeniță sau generalul-maior Radu Theodoru; ambii foști aviatori!), Nicuță Tănase, Radu Cosașu (Oscar Rohrlich), la: Cornel Udrea, Gheorghe Jurcă, Laurențiu Cerneț, Ion Râmbu, Ioan Groșan, Daniel Bănulescu, Cătălin Mihuleac; de asemenea se cuvine amintit aici comicul de calitate al dramaturgilor Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Tudor Mușatescu, Valentin Silvestru (Marcel Moscovici), sau Ion Băieșu (Ion Mihalache) și mulți, mulți alții.
Firește, rolul paideic, educativ, al scrierilor semnate de ironiștii tuturor timpurilor a fost și rămâne unul moral, ei fiind implicit moraliști în raport cu moravurile și năravurile eterne ale omului și cu cele mai apăsat manifestate în câte o epocă anume a devenirii speciei. În concluzie, printre cei mai numeroși ironiști s-ar număra autorii evrei, scriitori în diferite limbi ale Pământului, cultivând un gust special pentru tratarea în răspăr satirico-educativ a celor mai serioase stări de lucruri, mentalități și convingeri generale. Ceea ce azi numim: «a face haz de necaz». În cazul nostru, cu deosebit talent literar.
Dacă, potrivit Marinei Tzvetaeva, «Vse poeti jidi»/«Toți poeții sunt evrei», iar versul din 1924 al poetei născute la Moscova în 1892 și sinucisă din disperare în 1941, la Ielabuga în Tatarstan, avea să fie preluat ca motto, la 1961, într-un poem al lui Paul Celan, putem spera că ironiștii au împreună ceva împrumutat din zeflemeaua superioară evreiască specifică. Nu e străin de contaminare nici Camil Petrescu, autor al «poeziei portret a României», cum o numește azi publicația COTIDIANUL (https://www.cotidianul.ro/o-poezie-portret-a-romaniei/): Zeflemeaua, cu mottoul: «Românii e deștepți!», text scris probabil prin anii ’50 ai veacului trecut și rămas actual până recent, când ar fi fost găsit în arhive.
Printr-un motto așezat în fruntea propriului curriculum vitæ, autorul se autoportretizează de-a dreptul în stil fonflematic: „Ludic din fire, lucid de nevoie!”. Revenind la fonfleurile scriitorului ieșean, am putea să ne apropiem de conținutul lor urmărind caracteristica abordării stilistice, fără a ne lăsa intimidați de scurtimea epică a fiecărui fonfleu în sine, vorbind astfel despre pamfletul sarcastic, umorul negru, comicul debordant, umorul satiric sau chiar de paradoxul ironic. Specialiștii au sesizat deja, între calitățile prozei lui Mihai Batog-Bujeniță: «un neverosimil dar al umorului grotesc şi un aiuritor simţ al fabulosului derizoriu» (Zoltan Terner, Tel Aviv); «Mihai Batog-Bujeniţă deţine secretul zâmbetului, ştie că o proză umoristică nu trebuie să stârnească hohotul gros, anatomic, proza umoristică este un exerciţiu de inteligenţă în care sunt interesaţi atât scriitorul cât şi cititorul» (Cornel Udrea); «Din păcate, la final, constaţi că ai râs cu râsul altuia, că hohotele purtau în ele un car de amărăciune» (Valeriu Stancu); «Autorul este astăzi poate că umoristul cel mai prolific, având la activ în ultimii 15 ani cam 20 de volume, mai ales proză scurtă şi romane» (Dr. Mihai Neagu-Basarab, Freiburg, prin 2006); sau: «plin de sarcasm şi umor, o veritabilă radiografie a societăţii româneşti contemporane…» (Roni Căciularu, Israel) și multe multe altele, despre caracteristicile distinctive ale prozei scrise de Mihai Batog-Bujeniță.
Ne vom rezuma doar a încerca, în ciuda dificultății date de vastitatea abordărilor auctoriale, o categorisire a fonfleurilor pe căprării tematice, întru o mai judicioasă caracterizare a acestui gen particular de apoftegme cu simțul umorului care privesc tot ce se vede și ce nu se vede direct, de jur-împrejurul nostru. Când vizează relația cu divinitatea, unele fonfleuri sună nietzscheean, altele de-a dreptul voltairian: „Dumnezeu vorbeşte întotdeauna cu noi. Inutil! Niciodată nu ne spune când vom câştiga la loto”; „Sfântul Francisc de Assisi, Sfântul Paisie, Prorocul Daniel şi alţii vorbeau cu animalele. Eu fac exact acelaşi lucru în fiecare zi şi nu mă bagă nimeni în seamă. Nu mai este credinţă în ziua de azi”. Când, aidoma tânărului timișorean Goran Mrakić, sesizează că «Bunele relații de vecinătate au degenerat în adevărate boli venerice», M.B.-B. se formulează mult mai intransigent: „Doar monumentele funerare fac, de cele mai multe ori, diferenţa dintre oameni”; „Punctul de vedere al lunetistului era o linie de ochire”; „Soacra este o poamă acră, iar fiică-sa doar o poamă”; „Formând un triunghi amoros cu două capete pătrate ajunsese într-un cerc vicios”; „Şeful pare bătut în cuie deşi este doar bătut în cap”; „Soţia şi soacra îl asupreau cumplit însă el se răscula susţinut ferm de o vecină”; „Iubirea îl schimbă pe om. Mai ales iubirea de sine”; „Mi-am câştigat, democratic, dreptul la nuditate şi am pierdut, la fel, dreptul la intimitate…”; „Hotel, motel, bordel… Să fie doar o coincidenţă?”; „Nu luaţi masa cu un insipid. Până şi cele mai savuroase preparate îşi vor pierde gustul”.
Continue reading „Mihai POSADA: Despre fonfleurile ironistului Mihai Batog-Bujeniță”
Motto:
’’Mâinile tale sunt așa de curate
că poți spală apa cu ele’’ (A.Suciu)
Aveam fluturi invizibili lipiți de nodurile degetelor
zilele curgeau sau stăteau ne-ncepute
nu mai știu de ce,
eram în case, cu toții, închiși
între pereții care se smulgeau singuri
din războiul dus pe tăcute…
*
Plânsul rămâne un zgomot de fond,
crucea mai vie decât omul,
sufletul nu se salvează singur din toate
nu știam de ce și cine,
noaptea la zi ne-o-mparte
până când…într-o zi
din pământul căzut în mine
vor răsări macii…
*
Botează-mi alt cer peste viața mea…
nu-mi mai vorbi despre moarte
cum aș putea, eu singur, eu unul
pe timp de război să-mi țin respirația?
(dar)ce fac cu pietrele ce cad în valea
în care înflorește prunul?!
(cu sufletul ce nu se salvează singur din toate!)
Rondul de noapte
Trec printr-un montagnes russes de stări
probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu
primăvara(asta)se predică Viața,
de-n fiecare plâns e un țipat de lemn
ascuns în aripile crescute-nlauntru…
până nu știu ce-o să fie…
am să-ți scriu, din titluri de cărți, un poem
(când eram copil, eram bătrân
acum, nu mă mai dau dus din copilărie)
drumul meu până la tine e-un manifest
cu lovirile-n inima nu știu ce-o să fac…
trăim un timp, în aceeași confuzie
a lui’’ de ce, eu!”
(și…tac!)
îmi fac rondul de noapte
Trec printr-un montagnes russes de stări,
în gând cu bunul Dumnezeu,
probabil așa se trăiește/ un sfârșit de mileniu
cu aripile la vatră lăsate…
(ca un păcat sugrumat de alte păcate)
Insomnii
Scriu un poem la porţile nopţii
poate fi şi banal
numai descătuşarea să urce liberă
ca iedera pe ziduri
ca-ntr-un dans vegetal
şi-n zănatice jocuri de iele
spre toată lucrarea
din acelaşi trunchi
de-am fi să urcăm
până la stele…
dar tremur odată cu frunzele
şi sentimente făcute mănunchi..
nici nu mă mai văd de atâta verde
şi de atâta iubire
într-un singur impuls
de aceia mă-nalţ la porţile nopţii
eu să-ti fiu iederă
iar tu…
poemul din care
m-am smuls…
Mă spovedesc, când nu mai pot vorbi
Nu-i timpul cu noi,
dacă-n faţa fiecărei uşi nu te-aşteaptă o Viaţă!
intuiesc un pîntec de mamă, şi… apoi
poţi, să te extragi din morminte? fără să cazi?
nu-i nimeni în décor, cine să-ţi dea socoteală
de Trecutul-cel-mut, doar Orbul, te mai vindecă azi…
-Dacă a venit vremea unei noi deșteptări la români, atunci, din experiența Istoriei, va trebui să învățăm ceva! Va trebui să învățăm a fi parte unitară în ceea ce se cheamă ”unitate în diversitate”, adică să învățăm a valorifica specificul nostru național, școala și gândirea proprie, fără a copia pe nimeni. Sigur, întotdeauna a știut Românul a lua ce e bun și folositor din exemplul altor țări, vecine sau mai îndepărtate, dar de aci și până a ajunge la fenomenul de a te atinge de identitatea ta, este o altă poveste!
-Dacă cineva vrea bani, atunci să i se dea munca; iar dacă vrea munca, atunci să i se dea banii cuveniți!
De muncă n-a murit nimeni, dar de lene au murit mulți!
-Dacă până la șaptezeci de ani nu i-a venit mintea, ce autobiografie așteptați să vă mai prezinte!
-Dă-i flămândului cozonacul tău, dar nu-i da și cheia casei!
-De Dumnezeu n-ai unde fugi, nici unde te ascunde!
-De-alungul istoriei am mai experimentat noi asemenea fenomene, ce pot fi adunate în vechiul și arhicunoscutul proverb: ”Peștele mare înghite pe cel mic”, dar înainte de a ne acoperi cu proverbe, să ne vedem pe noi înșine în propria noastră istorie!
-De ce plângeți voi de mila Dumnezeului din ceruri, când mai bine ar fi să plângeți de mila voastră!
-De n-ai nimic, ești singurul pierdut, deci să fii om bun…, de n-ai nimic a pierde; câștigător de rai se dovedește hoțul!
-După cum mierea e opera albinei, la fel și arta este opera artistului. Cine nu este artist, este ca musca prin bucătărie!
-Dacă și minciuna este o artă, atunci nici mincinosul nu poate fi fără o oarecare înțelepciune, din moment ce ne poate ține pe toți cu gurile căscate.
-De unde să găsească studentul calea cea bună, când cărțile falsifică adevărurile; care-i ”adevărul” pentru cei ce o scriu rău? Interesul.
-Dă fiecăruia dreptatea lui, căci vezi bine cu cât foc și-o pretinde, dar tu stai în dreptatea ta, ca să nu te rătăcești, căci de când e lumea lume se știe, cum, întotdeauna adevărul umblă cu capul spart!
-Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit. Timpul este a Lui!
-Dumnezeu ajută unde nu-i putere, ne dă și avere, doar credință cere!
(Culese din cartea Cuvinte de Minte, autor Ioan Miclău, 2012).
Aprecieri:
Ben Todica – Australia
”…Proverbul este esența milenară, care a luminat și îmbărbătat cultura neamului românesc. Proverbele și limbajul folosit s-au adaptat și au crescut în valoare și forță odată cu omul, cu timpul și viața socială.
Poetul roman Marcus Lucan(anii 39-60) scria proverbial: ”Pigmeii așezați Pe umerii giganților văd mult mai departe decât giganții înșiși”.
Poetul Ioan Miclău în Cuvinte de Minte ne arată tocmai cât de simplu și efectiv proverbul poate fi sursă de inspirație în adresarea situației, e mult mai eficient decât vârful sabiei și a glonțului! Este iluminarea adevărului, trezirea judecății sănătoase. Citiți-l și vă veți lumina, citiți-l și veți prinde curaj”.
Tania Miclău – Australia
”…Proverbs have always been with us. The one thing I have always loved about proverbs is that it expresses the truth in a practical and sometimes honorous way. Ioan Miclău-s novel Cuvinte de Minte does exactly this, and it is a joy to read. I will be refering to these proverbs for a long time to come. I hope you enjoy them as much as I did”.
Mariana Gurza – România
”…Scriitorul Ioan Miclău ne propune o nouă carte: Cuvinte de Minte, Apărută la Editura ”Cuget Românesc – Bârda”.
Așa cum precizează, autorul a reușit ”să adune de prin toate scrierile anterioare vreo 500 de proverbe, ziceri de minte și înțelepciune, cam în ideea de care amintea Preabunul Român Tainic Artur Silvestri!”
Un demers de prezentare a cărții, la cererea autorului, mi-l asum, pornind de la ”un cuvânt care poate fi arbore”citindu-l pe Constantin Noica: ”Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânță din lumina altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică”.
Să fie vorba despre o carte minimalistă? Dând posibilitatea celorlalți de-a reflecta asupra acestor termeni, mă grăbesc să adaug că cei mai mulți scriitori minimaliști evită adverbele și descrierile. Personajul principal devine chiar cititorul; acesta trebuie să determine înțelesul ”cuvântului” pe baza propriilor experiențe și mai puțin pe contextul autorului.
Volumul Cuvinte de Minte reușește să ne capteze de la bun început prin reflecții privind arta: ”A intra în poezie înseamnă a ieși afară în universul mare, spre a pândi și prinde din realitate visele imaginației proprii; altfel zis, visele pot deveni realitate atâta vreme cât imaginația noastră le poate intui”.
Aranjarea ”cuvintelor” în ordine alfabetică sugerează credința poetului Ioan Miclău în puterea lor ca ”voce a inimii”, ca să-l citez pe Confucius.
Autorul vede literatura română, trimițând la B.P.Hașdeu, ca ”o câmpie Poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa”.
Ioan Miclău este de necesitatea cuvintelor, ”umbra de aur în conștiință a materiei” (Nichita Stănescu).
”Cuvintele de Minte”sunt acumulate de către scriitorul Ioan Miclău în ani de trudă pe câmpul literaturii române. Demersul său editorial s-a născut din dorința autorului de a transmite celor de față, dar și celor ce vor veni ”proverbe, ziceri de minte și înțelepciune”, ca zestre și carte de învățătură.
”Zilele vieții sunt ca valurile râului, deși prezente sunt, totuși, noi. De unde vin?
Din Marea spre care se reîntorc. Așa și zilele vieții, dinspre sfârșit răsar ca aștrii cei cerești!” spune atât de poetic și de profund Ioan Miclău.
(Din prezentarea scriitoarei Maria Gurza dedicată acestui volum ”Cuvinte de Minte”).
Pr.Al.Stănciulescu-Bârda
Tudor Arghezi lăsa drept bunuri de moștenire urmașilor săi ”un nume adunat pe-o carte”.
Domnul Ioan Miclău, – român pribeag la marginile lumii -, lasă ceva mai mult. Pe lângă Renumele câștigat pe-ncetul, cu trudă și migală, lasă copiilor, nepoților și strănepoților
Limba și sfintele aduceri aminte de Țara moșilor și strămoșilor din care își trag rădăcinile;