„Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăști, ci doar să înțelegi.”  

Baruch Spinoza

   Unii spun că în secolul XVI-lea, filozofii sau oamenii de știință trebuiau să fie atenți la ideile lor, pentru a nu supăra autoritatea statală și nici pe cea religioasă, ceea ce au și făcut mulți dintre ei. Adevărul este că prin progresele astronomiei de la începuturile timpurilor moderne, cu Copernic, Galilei și Newton, concepțiile religiilor preistorice și istorice nu au putut să nu fie zdruncinate de știință. Marile sisteme filozofice din epoca modernă – cea care a succedat epocii evului mediu, adică sistemele lui Descartes, Spinoza și Leibniz – au promovat încrederea în puterea rațiunii. Spre exemplu: Dacă Pascal credea în Dumnezeul descris în Biblie, Spinoza avea o concepție diferită despre divinitate, ceea ce i-a făcut pe unii să-l considere un ateu disimulat. Aceeași întrebare putea să le pună românul Petre Țuțea celor care gândeau întocmai despre Descartes: Cum poate fi considerat Spinoza (de data aceasta) materialist când îl invocă pe Dumnezeu pentru a avea certitudine în gândirea lui? Apoi, majoritatea religiilor spuneau că Dumnezeu există undeva în afara lumii, Spinoza gândea că Dumnezeu este lumea: „Dumnezeu este natura și natura este Dumnezeu”.

   El, Baruch Spinoza (1632-1677) s-a născut în Portugalia într-o familie de evrei portughezi. Renegat de comunitatea evreiască pentru o gândire neconformă, destinul i-a deschis calea literară, limba sa maternă fiind portugheza. Tatăl său a fost comerciantul refugiat la Amsterdam de teama inchiziției portugheze, iar mama sa a fost a doua soție a tatălui său. După absolvirea școlii, Spinoza a lucrat în întreprinderea comercială a tatălui. În acel timp a elaborat o transcriere într-o formă geometrică a Principiilor filosofiei lui Descartes („Renati Descartes principiorum philosophiae mori geometrico demonstrata”) – singura apărută sub numele său – și a pregătit un tratat asupra progresului înțelegerii („Tractatus de intellectus emendatione”). În 1655, la vârsta de 23 ani, a fost exclus din comunitatea evreiască din Amsterdam, din cauza ideilor sale neconforme privind religia, preluând de atunci prenumele de Benedict, (Benoit), cu care și-a semnat scrisorile și scrierile ulterioare. El considera că atât creștinismul cât și iudaismul ar fi fenomene trecătoare în raport cu substanța universală eternă. A fost obligat să părăsească Amsterdamul și s-a stabilit la Haga (Olanda), unde și-a câștigat existența lucrând ca șlefuitor de lentile și dând lecții particulare. Acolo a redactat prima sa operă filosofică de amploare „Tractatus de Deo et Homine Ejusque Felicitate” („Tratat cu privire la Dumnezeu, om și fericirea sa”), în care erau de acum cuprinse trăsăturile de bază ale sistemului său filosofic și a lucrat la „Tractatus theologico-politicus” („Tratat teologico-politic”), tipărit la Amsterdam în 1670, tratat ce conține o teorie politică în care explică necesitatea guvernării democratice, a libertății de exprimare și a toleranței religioase, având ca punct de plecare conceperea ființei umane ca trăitoare într-o stare a naturii.

   Caracteristicile primelor lucrări, influența lui Descartes și preocuparea pentru rigoarea geometrică se găsesc în capodopera lui matură, „Etica”, scrisă în anii 1660, dar care nu a fost publicată decât după moartea sa. În 1661 s-a mutat într-o localitate în apropiere de Leiden. Nu s-a căsătorit, și-a trăit viața ca un gânditor solitar.

   Din cauză că în instituțiile oficiale vederile filozofice erau îngrădite de teologie, Spinoza a refuzat în 1673 oferta prințului elector Karl Ludwig din Palatinat de a ocupa o catedră de filozofie la Universitatea din Heidelberg (Germania). De asemenea a refuzat o pensie oferită de regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Când prietenul său De Vries a vrut să-i ofere o sumă mare de bani, el a refuzat-o, considerând că atâția bani l-ar împiedeca în meditația sa, i-ar lua liniștea necesară unui filozof. A refuzat și testamentul făcut în favoarea sa de același prieten, și a murit sărac. Despre viața, moartea și înmormântarea sa, a scris Jean Colerus în „La vie de Baruck Spinoza”, în 1706, interogând personal martorii oculari ai ultimelor sale clipe. A murit neașteptat, conform acestei surse bibliografice, la vârsta împlinită de 44 ani, de ftizie, stingându-se încet, la ora 3 noaptea în camera s-a, într-un Han din Haga; un doctor a stat lângă patul său până la moarte. Moartea ar fi fost cauzată în parte de inhalarea de praf de sticlă, un pericol permanent pentru un șlefuitor de lentile, el fiind diagnosticat ca bolnav de plămâni de la 20 de ani.

   Spinoza nu a aparținut unei anumite școli filozofice, nici nu a creat un nou curent în filozofie, neavând discipoli. Totuși, învățătura lui a influențat nu numai gândirea multor filozofi, dar și creația literară a unor poeți, ca poetul german Goethe, Wordsworth – poetul englez din prima perioadă a romantismului, și poetul rebel Shelley.

   Depersonalizarea lui Dumnezeu era de fapt un panteism, precum și reducerea întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță. Ideea panteistă a mai fost exprimată în istoria filozofiei, în filozofia medievală, sau în Renaștere, la Giordano Bruno, dar Spinoza i-a dat forma cea mai clară. Nu mai este o separare între creator și lumea creată, ci o identitate: totul în Dumnezeu, nimic în afară de El. Dumnezeu este substanța care gândește, și sufletele nu sunt decât moduri ale gândirii divine. Dumnezeu își împlinește natura sa  prin desfășurrea lui în toate aspectele lumii. El este natura naturantă, lumea este natura naturată. Sufletul este ideea. Corpul este o piedică pentru cunoștința clară, distinctă, a ideilor sufletului. Amintesc și cuvintele lui Platon: „Creatorul a zidit Universul punând spiritul în suflet și sufletul în trup și a rânduit Universul în așa fel, încât acesta să fie, prin alcătuirea sa, opera cea mai frumoasă și mai desăvârșită.” Dar tot el spune: „Tot ce putem face în timpul vieții este să ne apropiem de știință cât mai mult, să rupem orice legătură cu trupul, și să n-avem nimic de împărțit cu el (…) să ne ferim de pângărirea pe care ne-o poate aduce natura lui…” Contrar lui Platon, care mai susținea că „trupul este povara și josnicia sufletului curat”, Aristotel considera sufletul inclus în corp: „el este ceva al corpului, care îi dă această calitate particulară de viu”. Aristotel era convins că în depășirea percepției își află știința prima ei posibilitate, spiritul fiind fundamentul originar al științei, care este cunoașterea universului. Referitor la această problemă, Petre Țuțea s-a exprimat: „Drama omului este dualismul existenței lui; e alcătuit din corp și suflet și joacă între corp și suflet la infinit. Corpul nu e etern iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel, convingător…” Percepția, care este o cunoaștere a corpului, este astfel cunoștința cea mai obscură, cea mai neclară. Modurile de cunoaștere superioară sunt: cea logică, rațională, discursivă și cunoașterea intuitivă care ne dă vederea lucrurilor în Dumnezeu. Afectele umane domină viața omului, dominate la rândul lor de ideea putinței sau neputinței noastre; suntem veseli sau triști, după cum avem sentimentul puterii sau al neputinței. Afectele dau pasiunile sufletului. Viziunea lui Spinoza – realistă: „este bine ceea ce ne este util și este rău ceea ce strică ființei noastre”. El nu dă posibilitatea unei speranțe în libertatea voinței, ci o distruge ca pe o iluzie. Perfecțiunea sau imperfecțiunea morală, depinde de modurile de gândire, de înțelegere. A acționa prin virtute nu înseamnă decât a lucra după idei adecvate, raționale. Răul este ura, disprețul, furia. Opus lor: dragostea, generozitatea. Negând posibilitatea libertății voinței, omul liber, pentru Spinoza, este cel care se conduce după rațiune, cel care înțelege. Cunoașterea intuitivă înseamnă înțelegerea perfectă a lui Dumnezeu, ea este suprema fericire a omului.

   „Etica” este opera sa de bază, în care Dumnezeu nu mai este privit ca cel care conduce universul pe baza providenței, ci este înțeles ca fiind unul cu natura, formând un sistem infinit, necesar și determinist, din care fac parte și oamenii. Ea cuprinde 5 cărți: Prima este consacrată lui Dumnezeu; a doua naturii și originii sufletului; a treia naturii și originii pasiunilor; a patra studiază sclavia umană; a cincea este dedicată libertății sufletului. Fiecare parte are la început un set de definiții și axiome, și deduce din ele, în manieră formală, propoziții numerotate, pe care le-am putea numi teoreme, cu mențiunea că nu trebuie acceptat nimic ca adevărat care să nu rezulte din axiome și definiții. Pentru Spinoza, conexiunile logice sunt ceea ce ține universul împreună. Ordinea și legătura dintre idei sunt la fel ca și ordonarea și conectarea lucrurilor. Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: „Dumnezeu există în mod necesar. Negând această frază, negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi gândită, fără ca să existe întrucât substanța este cauza ei însăși”. Cunoașterea intuitivă a substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis). Urmează teza  argumentată – Dumnezeu este unic. El există prin el însuși, este cauza sa și este cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. Orice activitate a noastră este fixată de necesitatea naturii divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voința noastră și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să le folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o consecință logică a legilor naturale. Un corp nu poate să determine sufletul să gândească, iar mișcarea și ordinea corpului ca și restul operațiunilor sale  sunt independente de suflet. Trecând dincolo de planul experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii. Sufletul nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este afectat de ele. Deci sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe, ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității. Aici este granița gândirii sale bazată pe rațiune.

   Analizează genurile cunoașterii, spunând că acela care dobândește o cunoaștere clară și distinctă a lucrurilor și afecțiunilor devine liber, deoarece cunoaște cât mai complet și mai adevărat lumea, și prin urmare îl cunoaște pe Dumnezeu. Omul liber își manifestă cunoașterea prin iubirea infinită către ființa Sa.

Sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are idei adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la cunoașterea clară și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor afecțiunilor posibile. Când forța omului este limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința (esența omului), iubirea, ura, speranța sunt pasiuni sau afecțiuni care se raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Omul este sclavul întâmplării, puterea lui se micșorează sub influența cauzelor externe care determină forța, creșterea, durata pasiunilor noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât acest efort este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea lucrurilor. Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui Dumnezeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască pe Dumnezeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își dau seama că supremul lor bine este înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale, oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste și generozitate ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia. Cunoașterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea aceasta ocupă întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate deoarece sufletul nostru îl cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de sclavia pasiunilor.

   Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea noastră nu a ieșit niciodată din divinitate, ci a rămas în ea. Sub aspectul eternității nu există nici timp nici durată. Dumnezeu este o ființă compusă dintr-o mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență eternă. Natura se creează continuu pe sine, grație atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea cauzelor constituie sarcina centrală a științei. Filozoful român Nae Ionescu (1890-1940) spunea că tot ceea ce se întâmplă în univers, se întâmplă în virtutea unei legi, nu a unei legi de desfășurare, ci a unei legi de existență a universului însuși: „aceasta pentru că efectul este conținut în existență în același fel în care suma unghiurilor unui triunghi este determinată dinainte de triunghiul însuși”.

   Natura nu activează în baza cauzelor, dar în baza necesității, deci în lume nu se petrece nimic întâmplător; lumea este supusă unui lanț de evenimente unite printr-o relație cauzală care nu se întrerupe. Natura subliniază Spinoza, este vie nu numai fiindcă este Dumnezeu, dar și din cauză că este înzestrată cu rațiune. O atenție deosebită o acordă stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în: eterne, infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea, cele finite – multitudinea lucrurilor existente. Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii, pe când substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față de timp.

   Sufletul și corpul sunt reciproc independente. Gândirea omului depinde de starea corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber. Libertatea umană constă în libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă, cum am spus mai sus, ideea libertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de autocunoaștere devine una din tendințele omenești cele mai importante.

   În volumul „Spinoza”, ed. de stat pentru literatură științifică, 1952, și reluat în „Filozofie, Crestomație”, ed.1989, găsim ideile lui referitor la libertate: „Eu numesc liber un lucru care există și lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e determinat de altul să existe și să lucreze într-un fel anumit și determinat. (…) Vedeți că pentru mine libertatea constă nu într-o hotărâre liberă, ci într-o necesitate liberă. Dar să coborâm la lucrurile create. Toate sunt determinate din cauze externe să existe și să lucreze într-un fel anumit și determinat. Pentru ca să înțelegem aceasta clar, să concepem un lucru foarte simplu. De exemplu, o piatră primește de la o cauză externă ce i-a dat impuls o anumită cantitate de mișcare (…) Mai departe, gândiți-vă, dacă vreți, că piatra, în timp ce continuă să se miște, cugetă și știe că tinde, pe cât se poate, să continue mișcarea sa. De bună seamă că această piatră, fiind conștientă numai de tendința ei și nefiind deloc indiferentă, va crede că este cât se poate de liberă și că ea continuă să se miște numai fiindcă vrea așa. Aceasta este libertatea umană, pe care toți se fălesc că o au și care constă numai în faptul că oamenii sunt conștienți de faptele lor și nu cunosc cauzele care îi determină”.

   În „Etica”, ed. Științifică și enciclopedică, 1981; partea întâi, definiții III-VI, găsim spusele lui Spinoza referitor la Dumnezeu: „Prin Dumnezeu înțeleg existența absolut infinită, adică substanța alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare dintre ele exprimând o esență eternă și infinită.(…).O substanță nu poate fi produsă de altă substanță.(…) Existența ține de natura substanței.(…) Orice substanță este cu necesitate infinită. Cu cât un lucru este mai real sau mai real existent, cu atât are mai multe atribute.(…) Dumnezeu sau substanța alcătuită din atribute diferite infinite, fiecare exprimând o esență infinită și eternă, există cu necesitate. (…) Nu poate fi conceput cu adevărat nici un atribut al substanței din care să rezulte că substanța s-ar putea diviza. (…) Substanța absolut infinită este inepuizabilă…”.

   În „Tratat teologico-politic”, dintr-un început  trece cititorii printr-un fel de „istorie naturală a religiei”, prin credințe și comportamente superstițioase. O persoană călăuzită de teamă și speranță, principalele emoții dintr-o viață dedicată urmăririi avantajelor temporare, se transformă, în fața chinurilor norocului, în comportamente calculate pentru a asigura bunurile pe care le dorește. Astfel, ne rugăm, venerăm, oferim ofrande, sacrificăm și ne implicăm în toate ritualurile religiei populare. Dar, emoțiile sunt la fel de trecătoare ca obiectele care le-au adus și astfel superstițiile fundamentate în aceste emoții sunt supuse fluctuațiilor. O analiză aprofundată a Bibliei este deosebit de importantă pentru orice argument, deoarece libertatea de gândire și de vorbire nu prejudiciază pietatea. Dacă se poate demonstra că Scriptura nu este o sursă de „adevăr natural”, ci purtătorul unui mesaj moral simplu („Iubiți-vă aproapele”), spune el, atunci oamenii vor vedea că „credința este ceva separat de filosofie”.

   Or, noi cei mulți, noi oamenii trăitori ai acestei planete, simțim acest liant care este iubirea și care ne apropie fără a face, în prealabil vreun calcul matematic; acesta îl putem face după apropierea sufletească care este ca o chemare, venită în dobândirea liniștirii, fericirii, sentimentul nostru de omenie pe care nu-l putem ignora, eventual, calculul îl putem face  concomitent cu ea.

   Apoi, cu privire la Stat, este de părere că putem acorda predarea unui suveran dreptul și puterea noastră naturală de a face tot ce putem, pentru a ne satisface interesele. Acest suveran – indiferent dacă este vorba despre un individ (atunci statul rezultat este o monarhie), un grup restrâns de indivizi (o oligarhie) sau corpul-politic în ansamblul său (o democrație) – va fi absolut și nerestricționat în domeniul de aplicare din puterile sale. Acesta va fi însărcinat să mențină ordinea societății, în special prin valorificarea temerilor cetățenilor de consecințele încălcării „contractului social”. Ascultarea față de suveran nu aduce atingere autonomiei noastre, deoarece urmând comenzile suveranului urmăm o autoritate pe care am autorizat-o în mod liber și ale cărei comenzi nu au alt obiect decât interesul rațional propriu. Tipul de guvernare care este cel mai probabil să respecte și să păstreze această autonomie, să emită legi bazate pe motive solide și să servească scopurile pentru care guvernul este instituit este democrația. Este „cea mai naturală” formă de guvernare care decurge dintr-un contract social – deoarece într-o democrație poporul se supune numai legilor care decurg din voința generală a corpului politic – și cel mai puțin supus diferitelor abuzuri de putere. Într-o democrație, raționalitatea comenzilor suverane este practic asigurată, deoarece este puțin probabil ca o majoritate să fie de acord cu un design irațional. Monarhia, pe de altă parte, este cea mai puțin stabilă formă de guvernare și cea mai susceptibilă de a degenera în tiranie.

   De vreme ce practicile exterioare ale religiei influențează comportamentul și relațiile cetățenilor, ele se încadrează în categoria „afacerilor de stat” și, astfel, în sfera puterii suverane. Suveranul ar trebui să aibă autoritate completă în toate problemele publice seculare și spirituale. Nu ar trebui să existe o biserică separată de religia instituită și reglementată de stat. Acest lucru va împiedica sectarismul și multiplicarea disputelor religioase. Toate întrebările referitoare la riturile și ceremoniile religioase externe sunt în mâinile suveranului. Acest lucru este în interesul tuturor, deoarece suveranul, în mod ideal și în conformitate cu datoria „contractuală”, se va asigura că astfel de practici sunt în concordanță cu pacea și siguranța publică și bunăstarea socială. Suveranul ar trebui să conducă în așa fel încât poruncile lui să pună în aplicare legea lui Dumnezeu. Justiția și caritatea dobândesc astfel forța dreptului civil, susținută de puterea suveranului. Pe de altă parte, pietatea interioară – aparține exclusiv individului.

   Filozoful român, suceveanul Iosif Brucăr (1888-1960) spunea că deși „strict vorbind pe noi nu ne interesează viața filozofului, ci gândirea lui, iar această gândire, dacă într-adevăr are o valoare excepțională, trăiește de-a pururi și fără cunoașterea vieții filozofului”, totuși scriind „Filozofia lui Spinoza”, spune că filozofia lui nu poate fi despărțită de omul care a făurit-o, ci viața și opera acestuia trebuie studiate împreună. De ce? Întrucât lucrările lui Spinoza, în special „Etica”  sunt așezate în orizontul unei structuri spiritual-psihologice duale, occidental-orientale (iudaice), precizând că intenția Eticii a fost aceea de a arăta oamenilor fericirea pe pământ printr-o comportare rațională a vieții. El neagă panteismul sau materialismul filozofiei lui Spinoza, întrucât la Spinoza, Dumnezeu fiind una cu natura, nu este numai imanent, ci și transcendent acesteia. Dar, demonstrarea existenței lui Dumnezeu, a cărui natură este (numai) de a exista, sprijinită pe ideea substanței, constată Brucăr, este opusă teismului, care presupune un creator personal al lumii, având libertatea și voința de a interveni în ordinea și necesitata naturii.

    De asemenea „Gândirismul” lui Nichifor Crainic (1889-1972) – scriitor român, ziarist, politician, ideolog de extremă dreaptă – a repudiat valorile tradiționale raționaliste și umaniste a valorilor perene ale culturii, respingându-i pe Descartes, Spinoza, Rousseau și Kant, pentru dimensiunea raționalistă a gândirii lor.

   Irvin Yalom, profesor în Psihiatrie la Universitatea din Stanford, SUA, în Prologul scrierii sale „Problema Spinoza”, mărturisește: „Spinoza m-a intrigat multă vreme, și ani de zile mi-am dorit să scriu despre acest îndrăzneț gânditor din secolul al XVII-lea, atât de singur — fără o familie, fără o comunitate —, autor al unor cărți ce au schimbat lumea în profunzime. El a anticipat secularizarea, statul politic liberal democratic, precum și apariția științelor naturale, deschizând astfel calea spre Iluminism. Faptul că a fost excomunicat de către evrei la vârsta de douăzeci și patru de ani și cenzurat de către creștini pentru tot restul vieții, m-a fascinat dintotdeauna, probabil din pricina propriilor mele înclinații iconoclaste. Iar acest sentiment ciudat de înrudire cu Spinoza a fost întărit de informația că Einstein, unul dintre primii mei eroi, era spinozist. Când Einstein vorbea despre Dumnezeu, vorbea despre Dumnezeul lui Spinoza — un Dumnezeu pe de-a-ntregul echivalent cu natura, un Dumnezeu care cuprinde toate substanțele, un Dumnezeu «care nu joacă zaruri cu universul» — ceea ce înseamnă că tot ce se întâmplă, fără excepție, respectă legile ordonate ale naturii. De asemenea, cred că Spinoza, la fel ca Nietzsche și Schopenhauer, despre viața și filosofia cărora am publicat două romane, a scris multe lucruri foarte relevante pentru domeniul meu, al psihiatriei și psihoterapiei — de pildă că ideile, gândurile și sentimentele sunt provocate de experiențe anterioare, că pasiunile pot fi studiate fără patimă, că înțelegerea duce la transcendență — și am dorit să-i comemorez contribuțiile printr-un roman de idei. Dar cum să scrii despre un om care a avut o viață foarte contemplativă, marcată de atât de puține evenimente exterioare remarcabile?…” În fine, a scris totuși despre gândirea lui Spinoza, despre „Muzeul Spinoza”, despre cele aflate în legătură cu naziștii care au venit și au furat obiectele și lucrările lui, găsite după 1945 în diferite locuri. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (17) – Baruck Spinoza” →