România în perioada postbelică (1945-1947)
Personalităţi din FND şi autorităţile de ocupaţie sovietice au făcut mari presiuni asupra regelui şi a mamei sale, Elena, dar Mihai I n-a cedat şi a întrerupt orice legături cu guvernul Groza şi oficialităţile sovietice. În acest fel, s-a născut o nouă criză politică („greva constituţională”), după cea din februarie 1945. La 8 noiembrie 1945, a avut loc o mare manifestaţie anticomunistă la Bucureşti, în sprijinul regelui, care apăra interesele superioare ale ţării, sub deviza „Regele şi Patria”. Au avut loc incidente provocate de comunişti, care s-au soldat cu victime, 11 morţi, 30 de răniţi şi numeroşi arestaţi. În noiembrie 1945, a sosit în România Mark Ethridge, trimisul special al preşedintelui Truman. După convorbirile avute şi analiza situaţiei politice din ţară, el a ajuns la concluzia că România se afla sub controlul total al sovieticilor. Situaţia politică gravă a statului român a devenit o problemă internaţională, politică şi diplomatică, aşa cum se întâmplase în anii Unirii Principatelor (1856-1859).
În aceste condiţii, între 16-26 decembrie 1945, s-a desfăşurat la Moscova, Conferinţa miniştrilor de externe ai Angliei, SUA şi URSS, unde s-a analizat situaţia politică din România. După dezbateri dificile, s-a ajuns la un compromis sovieto-american, prin care, de fapt, guvernul român rămânea sub control comunist şi sovietic: guvernul nu era schimbat, ci doar „completat”! În ianuarie 1946, a sosit în România o Comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţii URSS (A. I. Vâşinski), SUA (Averel Harriman) şi Angliei (A. C. Kerr). În condiţii normale, Comisia, instituită de Conferinţa de la Moscova, trebuia să asigure instalarea unui guvern reprezentativ, în spiritul Declaraţiei de la Yalta şi a Conferinţei de la Potsdam. Însă, de fapt, spre disperarea românilor, care-şi puseseră speranţele în cele două puteri occidentale, deciziile au fost luate în numele Comisiei, de reprezentantul sovietic, Vâşinski. La 8 ianuarie 1946, guvernul a fost completat cu doi reprezentanţi, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), iar SUA şi Anglia au recunoscut guvernul Groza, în februarie. Atât şi nimic mai mult! După ce, în septembrie 1944, Anglia (Churchill) a sacrificat România, în decembrie 1945, tot la Moscova, SUA (John Byrnes) a abandonat România în favoarea intereselor de putere ale URSS.
România rămânea sub control sovietic, totuşi, guvernul Groza s-a angajat faţă de cele trei puteri să organizeze alegeri libere şi să respecte libertăţile civile. În perspectiva alegerilor, partidele politice cuprinse în FND au constituit o alianţă electorală, Blocul Partidelor Democratice (BPD), alcătuit din PCR şi partidele subordonate acestuia. În iulie 1946, a fost adoptată Legea electorală, care prevedea acordarea dreptului de vot femeilor, introducea votul pentru tinerii de la 18 ani şi, în acelaşi timp, stabilea desfiinţarea Senatului. Prin aceste măsuri, FND spera să obţină votul celor două categorii, tinerii şi femeile.
Campania electorală pentru alegerile parlamentare a stat sub semnul violenţelor, guvernul pro-comunist urmărind, în fapt, dizolvarea partidelor democratice şi eliminarea liderilor acestora. Aceste partide politice (PNŢ, PNL şi PSD- Constantin Titel Petrescu) au dus o campanie electorală sub stare de asediu: presiunile, intimidările, fărădelegile au fost numeroase, în timp ce în ţară se afla o armată străină, cea sovietică. La 21 octombrie 1946, PNŢ, PNL şi PSD independent s-au constituit în Opoziţia Naţională şi au adresat un Manifest către ţară.
Alegerile parlamentare, din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub ocupaţie sovietică, au avut ca rezultat o mare fraudă electorală. Guvernul Groza şi PCR au anticipat şi pregătit frauda electorală. La 24 august, Groza spunea lui Burton Berry, reprezentantul SUA: „Dată fiind prezenţa armatei ruse în România, alegerile se vor desfăşura potrivit interpretării ruseşti.” Dar încă din ianuarie 1946, conducerea PCR stabilise „câştigarea” alegerilor cu 70-80%, indiferent de mijloace. Guvernul Groza se bucura de sprijinul deplin al guvernului sovietic, iar guvernul englez şi cel american au recunoscut, implicit şi explicit, rezultatul alegerilor falsificate din România. Rezultatele „oficiale” ale alegerilor din 19 noiembrie au fost: BPD-83%, PNŢ-8%, PNL-3%, PSD-0%, Uniunea Populară Maghiară-29 deputaţi. În realitate, alegerile au fost câştigate de opoziţia democratică, dar au fost falsificate: Opoziţia (PNŢ, PNL şi PSD)-79% şi BPD- 21%. După alegeri cele două partide istorice şi-au retras reprezentanţii din guvernul Groza, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), şi-au declarat că nu vor colabora cu un guvern, autor al unor alegeri „pătate cu sânge şi fraudă”. Maniu şi Brătianu au declarat că nu vor recunoaşte valabilitatea alegerilor şi au cerut susţinătorilor lor să se opună „dictaturii” promovate de un regim impus şi ţinut la putere prin forţă.
Anglia şi S.U.A. au protestat faţă de modul de organizare a alegerilor în România. Cele două partide istorice au decis ca deputaţii lor să nu participe la lucrările parlamentului ales prin fraudă şi au încercat să obţină sprijinul S.U.A. şi Angliei pentru anularea alegerilor şi organizarea altora noi, sub egida O.N.U., dar în zadar.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)”
Jurnalul, spune Gala Galaction, este un păcat al scriitorilor. Nu se pot resemna, cu una, cu două. Când tiparul le este interzis, când nu mai pot trage râu de cerneală la lumina zilei, ei intră sub nisipuri ca unele râuri africane, ca să scoată capul undeva departe, departe… dincolo de moarte. „Jurnalul unui pseudofilosof”, de Arşavir Acterian, este un astfel de râu, al cărui subteran itinerar s-a mutat la suprafaţă, în lumină după zeci de ani. Am avut bucuria să fiu prezentă la Editura Cartea Românească la lansarea cărţii şi să obţin, după o aşteptare „la coadă” de două ore, un autograf şi promisiunea unui interviu. Autorul „Jurnalului” a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor adresate cu sinceritatea ce-l caracterizează.
Calea cea mai lungă
Ion Irimescu este o sinteză pentru arta plastică românească. Singur a dat ceea ce a dat mai valoros o pleiadă de artişti începând cu Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Gheorghe Anghel, Ion Jalea, până la inegalabilul Constantin Brâncuşi, care decurând s-a sărbătorit împlinirea a 135 de ani de la naşterea sa. Ion Irimescu s-a născut pe 27 februarie 1903, în satul Preuțești la câţiva kilometri de Fălticeni. Mama sa, a fost descendentă din familia Cozaban care l-a înzestrat cu acestă sensibilitate pentru artă, pentru frumos, iar tatăl său, i-a dat tenacitate şi vigoare, statornicie şi ambiţie. În perioada 1910-1924, a urmat la Fălticeni clasele primare, gimnaziale şi liceul. În liceu, l-a avut coleg pe Grigore Vasiliu-Birlic.
„Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul/ 
Valeria moștenea frumusețea și înclinațiile artistice – în speță, muzicale și poetice – ale mamei sale. Veronica, mama, își ducea greu frustrările în privința ratărilor personale, căci vocea ei, unanim apreciată la probele ocazionale, atrase atenția unui reprezentant al Operei italiene, care îi propusese un contract pentru o perioada nedeterminată, urmând să colinde cu trupele celebrei Operei Occidentul și Orientul, pentru deplina sa formare și recunoaștere. Mamă-sa a decis însă că alternativa cea mai bună era măritișul precoce cu reputatul profesor, rectorul Universității ieșene, și sedentarizarea în urbea lor adoptivă. Veronica insistă așadar să compenseze regretele legate de propriile aspirații, nu fără a gusta și ea din bucuriile acestor așteptări, prin împlinirile Valeriei. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Titu Maiorescu, cerând sprijin pentru studiile de canto în străinătate ale Valeriei. Îl ruga să intervină la regina Elisabeta, sperând în solicitudinea acesteia, căci regina era recunoscută pentru mecenat. Veronica și fiica au fost chemate la București, spre a profita, pentru Valeria, de venirea în țară a celebrei cântărețe de operă Elena Theodorini.