Calea cea mai lungă
Golul
se răsfrânge
crapă petele de umblet în deriva
ultimei lumini
Ghearele se întind
ca niște brațe de plumb
cu urme de albastru pustiu
Merg spre răsărit
și apun în paralela ce mă întretaie
cu cea dintâi chemare
Cobor pământul sub talpa strigatului
îndreptat spre cer
Sunt orizont în deriva infinită
a plecării
Mă caut de împovarea cu flori de cireș
a ghețurilor ce cad din rod
Trec ape printre secetă de pietre
Urc munții minții
prin ravene căzând din suflet
Și renasc în giulgiul
toamnei ce nu mai suspină gri
E culoare în plopii care își caută soții
Și stelele,
încă răsar în calea cea mai lungă.
***
Ce departe e ochiul luminii!
Noaptea se scufundă
în eclipsa coagulată pe umbre
Cu tăcerea sensului invers al cuvântului
și în ecoul ce se prăbușește,
scriu virgulă după virgulă
Ce departe e lumina!
Tranșeele lasă iluzii încercănate.
Sapă.
Scurmă neputința de a ajunge din urmă
răsăritul
Aridă neuitarea!
Merge înainte pășind sterp
în urma neajunsului de a fi acolo
Trupul tău
Caută încă nervura atingerii
așternută pe ultimul abandon
al mâinilor răstălmăcite
Cum ar fi
să rostești cuvinte amnezice
remodelând imaginea?
Premoniție
A eclozat o umbră
în miracolul nașterii fără sens
Trupul luminii
îngândurează lacrimile
ultimului amurg de vrere
Stau la un capăt de iluzie
adun scorburi
uit să mai plec
Drumul e greu
întoarcerea abruptă
câmpul neputinței
plânge arid
fără maci
Am amorțit.
Nu mai simt ecoul întoarcerii
Aud doar cântec de cuc
în departarea ce ne apropie
ca o prevestire
în nepăsarea ploii ce nu spală
***
uneori
stelele ți se par verzi
fără să izbești nebunia de tâmpla
cuibului cu zbor de cuci
cauți zadarnic printre caii verzi,
cavalcada armăsarilor pur sange
și te întorci la carul șubred
cu ironia sorții că încă privești lumina
cineva biciuie aerul roșu
altcineva lipește trotuarul
pe talpa urmelor zdrențuite
de colbul ce crede în nimic,
iar grimele
se așează pe față tradițională a smereniei
luând cu evlavie,
pios,
întuneric
se încălzește era glaciară
a lupilor flămânzi
și iar țipă mieii
și iar ne miruim fruntea
cu patima de sânge
și iar ne dumnezeim
conștiința
cu semnul crucii
închinat la memoria uitarii
de mâine
și iar se făcu noapte…
————————–
Mariana GRIGORE
București
4 mai 2020