România în perioada postbelică (1945-1947)
Personalităţi din FND şi autorităţile de ocupaţie sovietice au făcut mari presiuni asupra regelui şi a mamei sale, Elena, dar Mihai I n-a cedat şi a întrerupt orice legături cu guvernul Groza şi oficialităţile sovietice. În acest fel, s-a născut o nouă criză politică („greva constituţională”), după cea din februarie 1945. La 8 noiembrie 1945, a avut loc o mare manifestaţie anticomunistă la Bucureşti, în sprijinul regelui, care apăra interesele superioare ale ţării, sub deviza „Regele şi Patria”. Au avut loc incidente provocate de comunişti, care s-au soldat cu victime, 11 morţi, 30 de răniţi şi numeroşi arestaţi. În noiembrie 1945, a sosit în România Mark Ethridge, trimisul special al preşedintelui Truman. După convorbirile avute şi analiza situaţiei politice din ţară, el a ajuns la concluzia că România se afla sub controlul total al sovieticilor. Situaţia politică gravă a statului român a devenit o problemă internaţională, politică şi diplomatică, aşa cum se întâmplase în anii Unirii Principatelor (1856-1859).
În aceste condiţii, între 16-26 decembrie 1945, s-a desfăşurat la Moscova, Conferinţa miniştrilor de externe ai Angliei, SUA şi URSS, unde s-a analizat situaţia politică din România. După dezbateri dificile, s-a ajuns la un compromis sovieto-american, prin care, de fapt, guvernul român rămânea sub control comunist şi sovietic: guvernul nu era schimbat, ci doar „completat”! În ianuarie 1946, a sosit în România o Comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţii URSS (A. I. Vâşinski), SUA (Averel Harriman) şi Angliei (A. C. Kerr). În condiţii normale, Comisia, instituită de Conferinţa de la Moscova, trebuia să asigure instalarea unui guvern reprezentativ, în spiritul Declaraţiei de la Yalta şi a Conferinţei de la Potsdam. Însă, de fapt, spre disperarea românilor, care-şi puseseră speranţele în cele două puteri occidentale, deciziile au fost luate în numele Comisiei, de reprezentantul sovietic, Vâşinski. La 8 ianuarie 1946, guvernul a fost completat cu doi reprezentanţi, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), iar SUA şi Anglia au recunoscut guvernul Groza, în februarie. Atât şi nimic mai mult! După ce, în septembrie 1944, Anglia (Churchill) a sacrificat România, în decembrie 1945, tot la Moscova, SUA (John Byrnes) a abandonat România în favoarea intereselor de putere ale URSS.
România rămânea sub control sovietic, totuşi, guvernul Groza s-a angajat faţă de cele trei puteri să organizeze alegeri libere şi să respecte libertăţile civile. În perspectiva alegerilor, partidele politice cuprinse în FND au constituit o alianţă electorală, Blocul Partidelor Democratice (BPD), alcătuit din PCR şi partidele subordonate acestuia. În iulie 1946, a fost adoptată Legea electorală, care prevedea acordarea dreptului de vot femeilor, introducea votul pentru tinerii de la 18 ani şi, în acelaşi timp, stabilea desfiinţarea Senatului. Prin aceste măsuri, FND spera să obţină votul celor două categorii, tinerii şi femeile.
Campania electorală pentru alegerile parlamentare a stat sub semnul violenţelor, guvernul pro-comunist urmărind, în fapt, dizolvarea partidelor democratice şi eliminarea liderilor acestora. Aceste partide politice (PNŢ, PNL şi PSD- Constantin Titel Petrescu) au dus o campanie electorală sub stare de asediu: presiunile, intimidările, fărădelegile au fost numeroase, în timp ce în ţară se afla o armată străină, cea sovietică. La 21 octombrie 1946, PNŢ, PNL şi PSD independent s-au constituit în Opoziţia Naţională şi au adresat un Manifest către ţară.
Alegerile parlamentare, din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub ocupaţie sovietică, au avut ca rezultat o mare fraudă electorală. Guvernul Groza şi PCR au anticipat şi pregătit frauda electorală. La 24 august, Groza spunea lui Burton Berry, reprezentantul SUA: „Dată fiind prezenţa armatei ruse în România, alegerile se vor desfăşura potrivit interpretării ruseşti.” Dar încă din ianuarie 1946, conducerea PCR stabilise „câştigarea” alegerilor cu 70-80%, indiferent de mijloace. Guvernul Groza se bucura de sprijinul deplin al guvernului sovietic, iar guvernul englez şi cel american au recunoscut, implicit şi explicit, rezultatul alegerilor falsificate din România. Rezultatele „oficiale” ale alegerilor din 19 noiembrie au fost: BPD-83%, PNŢ-8%, PNL-3%, PSD-0%, Uniunea Populară Maghiară-29 deputaţi. În realitate, alegerile au fost câştigate de opoziţia democratică, dar au fost falsificate: Opoziţia (PNŢ, PNL şi PSD)-79% şi BPD- 21%. După alegeri cele două partide istorice şi-au retras reprezentanţii din guvernul Groza, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), şi-au declarat că nu vor colabora cu un guvern, autor al unor alegeri „pătate cu sânge şi fraudă”. Maniu şi Brătianu au declarat că nu vor recunoaşte valabilitatea alegerilor şi au cerut susţinătorilor lor să se opună „dictaturii” promovate de un regim impus şi ţinut la putere prin forţă.
Anglia şi S.U.A. au protestat faţă de modul de organizare a alegerilor în România. Cele două partide istorice au decis ca deputaţii lor să nu participe la lucrările parlamentului ales prin fraudă şi au încercat să obţină sprijinul S.U.A. şi Angliei pentru anularea alegerilor şi organizarea altora noi, sub egida O.N.U., dar în zadar.
În aceste condiţii, lipsit de suportul celor două puteri (într-o discuţie cu diplomaţii occidentali, el a afirmat exasperat: „Vreţi să detonez bomba?“), silit de împrejurările nefericite ale ocupaţiei sovietice, la 1 decembrie 1946, regele a deschis lucrările parlamentului. Anterior acestui moment, reprezentanţii P.N.Ţ. l-au sfătuit pe rege să nu facă acest pas, deoarece acest parlament va proclama republica. Regele a cedat în speranţa unei apropiate schimbări a contextului internaţional, hotărât să nu abandoneze lupta în calitate de factor constituţional. Pe de altă parte, guvernul, impus şi susţinut de sovietici, îşi continua activitatea. În decembrie 1946, primul-ministru Groza a prezentat programul economic al guvernului său, care prevedea etatizarea Băncii Naţionale, adoptată în decembrie 1946 şi înfiinţarea oficiilor industriale, în aprilie 1947, prin care economia trecea sub controlul statului, măsuri care anticipau naţionalizarea comunistă. Opoziţia naţională democratică, în ciuda condiţiilor vitrege, a continuat lupta politică pentru salvarea României. În 18 decembrie 1946, ziarul „Dreptatea“, oficiosul P.N.Ţ., a publicat Manifestul lui Iuliu Maniu către ţară, un necruţător rechizitoriu al regimului fenedist, pro-comunist. În manifest, se spunea textual: ,,Asupra neamului românesc s-a abătut cea mai mare nenorocire.“
Anul 1947 începea sub auspicii grave internaţionale. În 18-19 ianuarie 1947, în efortul de a-i avertiza pe români, P.N.Ţ. lansa un nou apel către ţară. În paralel cu acţiunile din interior, diplomaţii români din exil, Grigore Gafencu, Alex. Cretzianu, Constantin Vişoianu ş.a. au încercat să apere interesele României, prin toate mijloacele. Tratatul de pace cu România a fost semnat la Paris, la 10 februarie 1947 şi confirma prevederile grave ale Convenţiei de armistiţiu, semnată la Moscova, în septembrie 1944, cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, plata unei despăgubiri de 300 milioane de dolari către URSS, reducerea efectivelor militare, prevederi care statuau calitatea de ţară învinsă în război. Conform Tratatului, trupele de ocupaţie sovietice urmau să părăsească teritoriul României, după 90 de zile de la ratificarea Tratatului, însă aceste trupe vor părăsi ţara aproximativ zece ani mai târziu. Acest tratat, cu totul nefavorabil României, a fost semnat şi ratificat şi de Anglia şi SUA, care în acest fel recunoşteau regimul impus la 6 martie 1945, iar după 1947, cele două ţări occidentale au abandonat definitiv România.
La 12 martie 1947, preşedintele american Truman a rostit o cuvântare în faţa Congresului, care a provocat multă vâlvă în România, trezind noi speranţe, dar situaţia ţării nu s-a schimbat. În martie, au fost operate arestări în toată ţara, regimul şi-a intensificat represiunea, fiind vizată opoziţia politică, formată din PNŢ, PNL, PSDI. La 29 martie 1947, liderii celor trei partide, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Titel Petrescu au adresat un Memoriu secretarului de Stat al SUA, George Marshall, dar această iniţiativă nu a avut nici un efect. La 4 aprilie, Maniu, într-o nouă conferinţă de presă, a denunţat arestările, actele arbitrare, suprimarea libertăţilor şi a cerut, ca singură soluţie, înlăturarea regimului pro-comunist.
—————————————–
Ioan POPOIU, istoric
4 mai 2020