Mircea Dorin ISTRATE: Poet și poezie

De-apururi poezia cea frunte-o descrețește,

Alean și dor i-aduce la cel care-o iubește,

Trăiri și-nfiorare, nostalgice simțiri,

Vor fi când bobi de lacrimi el are în priviri.

 

La brav ostaș îi pune curaj și îndrăzneală,

Putere-n braț și-n minte, iar de o fi jertfeală

Pentru a țării viață în drum spre dăinuire,

În fața morții crunte, să n-aibă tresărire.

 

La-nvățăcel și dascăl, frunosul din cuvânt,

Ce nalță în trăire simțirile la rând,

Și spusa cea frumosă ce te ridică-n slavă

Când slova poeziei îți e atât de dragă.

 

La-ndrăgostit mai toate ce sunt în astă lume,

Smerit și dor și lacrimi, durere de genune,

Dorințe și speranțe cuprinse-n jurământ

Și tot ce a lui suflet îmi are-n el mai sfânt.

 

În ruga unei mame, smerelnică iertare,

Și-n boaba celei lacrimi cerșita îndurare

Pentru pruncuții care, cu viața da-vor piept,

Ca ei, sub umbra crucii, să țină drumul drept.

*

Că fără poezie ți-e sufletul amar,

Iar zilnicita viață e arsă ca de jar,

Poetul care scrie e-un veșnic visător,

Un suflet bun, cucernic și tuturor dator.

 

Citindu-i dară scrisul, voi sufletu-i citiți,

Și-n ruga-i zilnicită cu el vă însfințiți,

Cu poezia-n suflet mereu veți fi mai buni,

În lumea asta plină de lași și de nebuni.

 

Luați din poezie ‘nălțarea în visare,

Curatul, adevărul și veșnica iertare,

Iar din cuvânt frumosul vi-l faceți ca veșmânt

Și-atunci în voi de-apururi va fi smerit și sfânt.

 

 

BISERICUȚE  DIN  ARDEAL

 

Bisericuțe  din Ardeal,

Voi, cuib de lumânări aprinse,

V-ați rânduit din deal în deal

Să-mi țineți visele nestinse.

 

Bisericuțe din Ardeal,

Voi, jertfitoare neînvinse,

V-ați întomnat în vârf de deal,

Cu-ai mei luceferi, toate ninse.

 

Bisericuțe din Ardeal

Voi , candele de dor cuprinse,

Sunteți străjerii mei din deal,

Să-mi însfințiți a mele vise.

 

Bisericuțe din Ardeal,

Voi,  gânduri bune, neucise,

Mereu veți fi pe-un vârf de deal

Să-mi privegheați câmpii întinse.

 

Bisericuțe din Ardeal,

De-a urii lumii-n veci cuprinse,

Ținut-ați piep oricărui val

Și de aici n-ați fost desprinse.

 

Bisericuțe din Adreal,

Cuibar de lacrimi necuprinse,

Unit-ați țara mal cu mal

Și-a ei speranțe-n ‘nalte vise.

*

Bisericuțe din Ardeal,

Pământ și ceruri necuprinse

Ați adunat în sfânt pocal,

Să-mi fiți sprențe neînvinse.

 

Bisericuțe din Ardeal,

Din vremi bătrâne, dinnainte,

Voi mărgelat-ați deal cu deal

Slujindu-mi cerurile  sfinte,

 

Ca să îmi fiți pe-al Crucii Drum

Cu noi  spre Domnul Îndurării,

Și să avem doar gândul bun,

Pe  lungul drumul, al neuitării.

 

 

DRUMEȚ  PE  DRUMUL  ÎNSERĂRII

 

Drumeț, pe drumul înserării, popas aș face undeva,

La vechiul han,  pe drumul sării, unde îmi cântă un cobzar

Și unde lotrii dimprejururi se petreceau demult, cândva,

Ademeniți de o hangiță, ce îi punea pe mulți pe jar.

 

Și-n față c-o ulcică plină cu vin-pelin și sănătos

De la chimir voi scoate-n grabă,  două pistoale ferecate,

Și arătând la toată lumea cât sunt de darnic și bănos,

Cu-n pumn de galbeni eu plăti-voi, cinstita masă cu bucate.

 

Să-mi cânte-apoi ce vrea cobzarul, de dor, de jale și de-amar,

De drag, de inimă albastră, de tot ce arde-ntr-o iubire,

De ce a fost și o să fie, de ce nu știu nici eu măcar,

Numai să fie-n pân’ la ziuă, o nesfârșită nebunie.

 

Iar noaptea ceea să ne ție într-un desfăț și încântare,

În râset fără de oprire, în bucurie și-n durere,

La rând să ascultăm povestea ce o va spune fiecare,

Descarce-se acela suflet, cum a sa inimă-i va cere.

 

Să curgă vinul în ulcioare! să bem și să uităm de lume,

Cârlani pe jar să ostoiască nestăpânita noastră foame,

Hangița ne stârnescă pofte nestăpânite și nebune,

Iar noi să ne uităm că suntem, închinători pe la icoane.

 

Ne prindă zorii dimineții, pe câți mai fi-vor încă-n stare,

Cântând cu glasuri adormite frânturi de cântece uitate,

Să ținem minte că odată, la han îmi fost-a sărbătoare,

Când a trecut ca-n vis pe-aicea… poetul Mircea, lui Istrate.

 

 

RĂMÂNEȚI  VOI  CU  TOATE  CELEA

 

N-aș regret nicicând nimica,

Chiar picurat de-aș fi cu ceară,

Nu m-ar opri din drum nici frica,

Iar ce-am făcut, aș face iară:

 

Copil de-aș fi, a mele fie

Pădurea verde și umbroasă,

Pomiștea popii, dulcea vie,

Mura pe valea răcoroasă,

 

Frăguțele de pe cărare

Și pruna-n toamna îmbrumată,

Costișa, Dâlma din Răzoare,

Mândra poiană înflorată,

 

Și zmeurișul din pădure

Și colilia înspicată

Și tot ce ochi-mi vor să fure

Din lumea ceia neuitată.

 

Cireșii toți ce-i au vecinii

Și țintirimul cu melin,

Al meu fie păcatul vinii

Că am râvnit l-așa puțin.

*

Iar tânăr de-aș mai fi vre-odată,

Așa-și rămâne veșnicii,

Nu m-aș mai da pe lumea toată

Și-aș face numai nebunii:

 

Aș tot iubii la ochi albaștri,

La buzei moi și doritoare,

Ce să mă urce printre aștri

În clipe pline de visare.

 

La-mbrățișări cât o vecie,

La spuse calde jurăminte,

La seri ce nici c-or să mai vie,

Trăite-n clipe mari și sfinte.

 

La nopți în zbateri și nesomn,

La zile pline de speranță,

La vise ce le port în somn,

La cele care mă înalță.

 

Aici de aș putea rămâne

Cât firul vieții mi sortit,

Lăsa-voi altora cel mâine

Că eu am multe, de iubit.

**

Rămâneți voi cu bani și-avere,

Cu titluri nobile, mărețe,

Eu îmi rămân cu ce nu piere,

Iubirea, care-o strâng în brațe.

 

A voastre toate-s trecătoare,

A mele-s veșnice mereu,

A voastre n-au înfiorare,

A mele-s toate, cum vreau eu.

 

 

PURTAȚI-MI  ARDEALUL…..

 

Purtați-mi Ardealul în gând fiecare

El este cea rană ne-nchisă ce doare,

Avere-i din timpuri străvechi, moștenită,

De toți dimprejururi dorită, râvnită.

 

Ce este piciorul aceasta de plai?

Ce-mi este smerita cea gură de Rai?

Uitați-vă-n jur și-ți vedea fiecare

Că el e-o comoară, ce nimeni n-o are.

 

Mari lanuri de grâne, sunt câmpuri de soare,

Risipă-i de aur, cu macii în floare,

E-o mare întinsă mereu unduită

De vânturi și vremea ce trece grăbită.

 

Cei codri ce-mbracă în verde tot dealul

Răcoare-s și umbră ce-mi mîngâie-Ardealul,

În  poală lor crește hoinar păsăret,

Ce-n cuiburi adună mulțimi de puiet.

Ce-n orice clipită se-ntrece-n concert.

 

Fălos e la munte de-apururea bradul,

De sus, de pe piscuri, el vede Ardealul,

Că-mi fi-va vecie a Maicii Grădină,

Frumoasă, curată, a lumii regină.

*

Aicea sub stele, mereu se-nsfințește

Și huma și omul, că simt românește,

De-aceea Ardealul nicicând n-o să piară,

Și-mi fi-va odată cum fost-a el iară:

 

Mereu cu credință și-n sfânta iertare,

Jertfelnic de-apururi pe-a vieții cărare,

Curat în simțire, smerit, ne-ntinat,

Cu suflet smerelnic, ferit de păcat.

**

Lui încă și țării i-aduc închinare

Și-n rugă la ceruri cerși-voi iertare,

Ne țină Măritul aicea pe humă,

Sub umbra-i sfințită, în viață mai bună.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Iunie, 2020

Lasă un răspuns