Cui îi mai arde de cultura scrisă? Ne-o fi îngăduit Covid-19 mai mult spațiu de lectură (nu știu câți l-au utilizat pentru a deschide o carte-două, câtă vreme televiziunile ne-au ținut pironiți în fața micilor ecrane cu torente de brake-news-uri, declarații prezidențiale, „bombe”, „exclusivități”, „nucleare”, Arafat & Vela, Ciolacu & Orban, clanuri în România, „revoluție culturală” în America, moțiuni, dezvăluiri, exclusivități ș.a.m.d. – toate, cum spun Codurile Justiției, „în formă continuată”), dar, cu certitudine, printre victimele colaterale ale pandemiei s-ar putea include și cartea. Nu c-au fost librăriile închise, că mare dever n-au avut de vreo 20 de ani încoace, nici bibliotecile, și ele în progresivă lâncezire, ci fiindcă nu s-au mai putut desfășura nici micile-marile evenimente care mai întorceau privirile prezumtivului cititor către carte (lansări, întâlniri, aniversări, colocvii, târguri, caravane, dezbateri etc.).
La Iași, două astfel de evenimente firesc îngemănate le-a despărțit brutal pârdalnicul Covid: dacă Editura „Junimea” a apucat să-și marcheze semicentenarul chiar în pragul Stării de urgență (acum este nevoită să-și întâmpină colaboratorii cu termometru-pistol la intrare și semnătură olografă pe-o fișă individuală!), apariția numărului 100 al Colecției „Eminesciana” a rămas să fie marcat după decretarea noului val de „relaxare”, următor redeschiderii teraselor, școlilor private („after”… dar după care „school”, că-s toate închise?), parcurilor și cimitirelor, spre a putea fi puse în cuvenita valoare semnificațiile acestei unice și remarcabile edificări culturale. Dincolo de faptul că-i singura colecție editorială ce a rezistat neștirbită după 1989, rămâne îndreptățită speranța că acest adevărat monument de hârtie închinat lui Eminescu se poate dovedi mai trainic decât marmura și bronzul!
O mini-bibliotecă, dedicată în exclusivitate celor mai importante studii consacrate operei și vieții poetului, va putea fi accesată în veac și peste veac! Când am înființat-o, în 1974, urma să poarte titlul „Eminescu”; o sugestie provenită din redacție a propus titulatura mai inspirată „Eminesciana”, care avea să rămână și să impună această necesară adunare a contribuțiilor esențiale într-un sumar-tezaur care tinde către să se apropie cine știe când, poate niciodată, de exhaustivitate. Primele patru numere le-am „gospodărit” în redacție, după care s-a vădit necesitatea apelării la un ordonator și coordonator al întregului demers întru Eminescu. Acesta a fost, fericit ales, universitarul Mihai Drăgan. După decesul lui, în 1993 (merită recitită cartea Magdei Ursache „Universitatea care ucide”), cealaltă jumătate a colecției a revenit în coordonarea redacțională.
Am ales drept titlu o sintagmă aforistică născocită de Dorel Schor! Confratele lui, cehul Karel Čapek, afirma că umorul ar fi o „deprindere democratică”. Și cum noi defilăm victorioși de aproape trei decenii pe bulevardul democrației totale, depline și (vrând-nevrând) originale, s-ar cuveni s-avem parte și de-o creștere semnificativă a cantității de umor pe cap de locuitor. Lucrurile stând taman pe dos, mai degrabă i-aș da crezare lui Moisil, care vede în umor doar „un cocteil de revoltă și disperare”.