Al. Florin ȚENE: Viitorul civilizației umane în ,,satul” numit Pământ

La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii:

Civilizația celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.

Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.

Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.
Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.

Din Vietnam până in Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.

Triburile apașe: Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.

Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.

Vikingii: Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.

Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.

Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori. Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.
Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.

O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.

Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.
Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.
Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al ChineiMongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong KongMacaoTaiwanCoreea de NordCoreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la AmurVietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immahpersană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

            Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

            Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

            În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

            Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

            Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

            Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

            Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde.

            Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

            După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în 
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Dacă până la căderea URSS-ului lumea era împărțită în două, cea comunistă și lumea liberă, acum lumea este tot divizată, în etnii, religie și civilizație. Diviziuni mult mai profunde care generează noi conflicte.Există concepția potrivit căreie intensificarea interacțiunilor între state și popoare- prin comerț, investiții, turism, presă, prin comuncare electronica, în general- generează o cultură mondială comună.De aici “povestea” cu Pământul este un sat mai mare. Întradevăr circulația, viteza, schimburile comerciale, turismul, împrumuturile lingvistice și influențele tradițiilor, apropie oamenii dintr-un colț al “satului” în alt colț al lui. Însă există îndoieli în acest context. În sociologie, teoria globalizării duce la concluzia că o lume din ce în ce mai globalizată- caracterizată prin grade, din punct de vedere istoric, de interdependență civilizațională, societală și de altă natură și de o largă conștientizare a acestui fenomen- are loc o exacerbare a conștiinței de sine  civilizaționale, societale și entice. Renașterea religioasă globală, întoarcerea la sacru, fenomen ce îl găsim și în expansiunea Bisericii Ortodoxe pe mapamond, este o reacție la percepția asupra lumii ca un loc unic.

În secolul XXI “tamponările” dintre civiliazții, mai ales dintre crești și musulmani există o ameninațare pentru pacea mondială, spun specialiștii în globalizare.Eu îi contrazic. Va fi o ocupație, aproape pașnică, a musulmanilor al spațiului creștin, prin invazia care a început, și impunerea religiei lor folosindu-se de drepturile omului. Așa se explică construcția de moschei în inima Europei.

Se impune o ordine internațională bazată pe civilizații care e cea mai sigură pavăză împotriva unui război mondial.

Al.Florin ȚENE

BIBLIOGRAFIE:

V.S. Naipaul, „Our Universal Civiliation„(Civilizația noastră universală ), Conferin’a Wriston din 1990, Institutul Manhattan, New York Review of Books, 30 octombrie 1990, p.20.

A.Shared Cors, „Ethics and International Affairs”,( Etică și afaceri internaționale) 9, 1995, pp. 155-170.

Vaclav Havel, „Civilization`s Thin Veneer, „ (Furnirul subțire al civilizației, )Harvard Magazine, 97-iulie-august 1995- p.32.

Fishman, „Spread of English as a New Perspective,( Răspândirea limbii engleze ca o perspectivă nouă ),  pp.118-119.

Aaron L. Friedberg, „The Future of American Power„( Viitorul puterii americane „), Political Science Quarterly, 109, 1994, p.15.

Pipes, Path of God,(Calea lui Dumnezeu ) pp.107, 191.

Braudel, On History, (Pe istorie ), pp.212-213.

Ionuț ȚENE: Scriitorul Ovidiu Crișan provoacă la ,,Reset”

Ștefan este un personaj dezabuzat de viață, ajuns la vârsta unei maturități parcă întârziate de vreme, un profesor însingurat ce se învârte în lumea bună, ca un vertij, a unui mare centru universitar și medical dintr-un oraș ardelean. Autorul Ovidiu Crișan surprinde parcă un alter-ego a unei biografii intimiste în recentul roman publicat ”Reset” (Grupul Editorial Rocart 2021). Scriitorul Ovidiu Crișan este un poet ajuns cu sârguință și talent în lumea prozaică a prozei asumate ca mărturisire existențială despre futilitatea unui timp ajuns la bilanț și dorință de resetare. Romancierul nu este un exhibiționist al realului cotidian de teapa lui Dan Lungu sau Tudor Ganea, preferând apele mai liniștite și adânci ale unei provincii transfigurate de interiorizări spectrale asemeni unor concitadini prozatori ca Adrian Țion sau Eugen Cojocaru. La fel ca și confrații săi din urbea someșană, Ovidiu Crișan construiește o nouă realitate filtrată printr-un intimism accentuat într-un oraș care-l gicim prin exemple descriptive, fără să le denumească clar, ca fiind Clujul: Grădina Botanică, catedrala greco-catolică, noile cartiere de apartamente noi, Corso sau clinicile. Este o nouă față a unui oraș în plină transformare, care-și caută sensul într-o lume fără busolă. Talentul lui Ovidiu Crișan reiese din sintaxa constructivă a personajelor, bine conturate, atinse de individualitate, aproape egoistă, care-și trăiesc clipa între cariera universitară, medicală sau antreprenorială cu evadări subtile și trepidante din real, prin comorbidități sociale atinse din plin de partide de sex, beții orgiastice și antrenante vacanțe de pescuit în Deltă, la vreme de început de sezon, în iunie sau toamna târziu unde pojghița de gheață a apelor Dunării este de o înșelare fizică și semantică. Pivotul central uman al personajelor este Ștefan, care la cei aproape 50 de ani are încă privirea de adolescent și trupul tânăr, fapt ce nu-l salvează de singurătate și înstrăinare. El caută ”resetarea”, de fapt un refugiu din fața obligațiilor sociale și carieristice ale preajmei labile, care devin apăsătoare, aproape sufocantă. El, Ștefan, pare singurul din anturaj, pe lângă Paul, Nicu sau Emil, personaje epicureice și mulțumite de viața fecundată de alcool și aventuri galante, ce aduc paradoxal succese în carieră într-un oraș ce devine prea aglomerat și morbid prin ușurătatea ființei, fără șă-și propună întrebări despre sensul și rostul vieții sau despre frica de moarte. Ștefan, temător în fața aventurilor sexuale datorită insolenței lor, caută femeia perfectă în tânăra Anis, o studentă la filosofie, sofisticată, cu care ajunge doar la discuții savante fără finalizare erotică. Întâmplarea face ca să se culce doar cu Amalia, prietenă cu Anis, după un refugiu în fața unei ploi torențiale în apartamentul comod al acesteia. Descrierea Deltei este plastică, parcă e o secvență cinematografică din filmul ”Monstrul”.

Evadările lui Ștefan în Deltă sunt de fapt trepte ale irealului pe care autorul le sugerează subtil ca resetare. Pofta de viață pe pontoane ruginite, vaporașe sau bărci care iau apă, asezonată cu bere, pălincă, pește și mult frig, îl fac pe Ștefan să uite de realitatea opresivă de acasă, dar și de existența fără scop din marele oraș depărtat. E sinergică descrierea personajului Octavian, un lipovean care devine gazda grupului de orășeni în zilele și nopțile de băutură și povești ce par nesfârșite și nesătule, despre partide inopinate de sex, care amintesc de butadele incitante ale romancierului american Charles Bukovski. Sexul gregar e în sine un refugiu. E memorabil și dialogul dintre Ștefan și un avocat celebru, care-l reîntoarce de la ideea fixă a refugiului într-un sat de munte unde viața e mai grea și prozaică, în care omul devine asemenea unui animal în căutare doar de hrană și căldură, iar frumusețile bucolice nu le mai vezi și simți, fiind obișnuit cu civilizația și confortul apartamentelor moderne. Odată ce guști din confort în devenirea progresului este greu să te reîntorci la tipul de viață arhetipal. Singurele refugii ale lui Ștefan rămân partidele de pescuit și băutură în Deltă, unde găștile se perindă și se sparg și unde accidentele pe apele întunecate îl face să presimtă apropierea serii, bătrâneții și morții. Sunt naturaliste descrieriile despre potopul diluvian, în lumea apelor, care duce la moartea unui bătrân pescar, dar și căderea în Dunăre a personajului principal la pescuitul în copcă, realizând că nu e pregătit pentru marea trecere. Apele întunecate sunt amenințătoare. Viața cu moartea se împletesc. Ștefan descoperă că pe unele grinduri, orășeni șomeri s-au retras și au construit bordeie în sate care nu sunt pe hartă și stau izolați în și de fața lumii, într-o nouă realitate a retragerii sau rezistenței în fața modernității. Ștefan are la un moment dat o străfulgerare de interiorizare acută, prin retragerea în fața unui bordei părăsit pe un astfel de grind, unde-și regăsește pentru o clipă liniștea și sinele, dar nu are curajul să rămână și se întoarce în barca celor doi prieteni pescari care-l așteptau zâmbind ironic. Ștefan nu reușete resetarea, poate pentru că e laș sau pentru că este parte a civilizației, confortului și progresului, dar și a superficialității și lipsei curajului, iar devenirea nu mai poate fi o ”eternă reîntoarcere” în mitul bunului sălbatic sau al lui Candide. Până la urmă resetarea este o chesiune doar de interiorizare, iar aceste flash-uri scurte din refugiile danubiene sunt câștigul lui Ștefan, care știe deja bine că adevărata resetare este o utopie, un vis pe care și-l dorește, dar nu-l poate atinge niciodată. Asistăm la o biografie a unei imposibile resetări. Orașul cu toate orgiile sale se contrapune sălbaticei delte și atrage personajele care pendulează între citadin și arhetip. Romanul este scris într-un stil alert, personajele sunt bine conturate și descrise, iar sintaxa este directă, fapt ce face din romanul ”Reset” de Ovidiu Crișan un jalon al noului val de prozatori ardeleni, după Augustin Buzura, Tudor Dumitru Savu sau Marcel Runcanu. Fiecare cititor se va regăsi într-o fațetă psihologică a personajului Ștefan, măcar în evadările lui. Până la urmă ”Madame Bovary sunt eu”. Aici e cheia care face interesant romanul de citit.

Ionuț ȚENE

ZAMFIR ANGHEL DAN: MI-AI PROMIS

Mi-ai promis

Mi-ai promis

că în fiecare zi

soarele va răsări în ochii tăi

și eu te voi privi spre a înțelege esența luminii

Mi-ai promis

că apusul este doar o stare de veghe a zorilor

înscrise în geometriile picturilor tale

Că valul aduce tainele mării la mal

și în splendorile apei noi ne vom scălda încercările firii

și tainic vom străbate toate stările de agregare ale materiei

Mi-ai promis că vei fi și vei rămâne

așa

cum ești azi

un mister

tainic arzând în mijlocul vieții

și eu

voi trăi visul nobleței

ținându-te de mână

în timp ce ne plimbăm prin parcurile vieții

Mi-ai promis

că ne vom iubi cuantic

astral

și cornean

și că vei fi eroina visului meu

muza mea

din care eu am extras seva cuvântului.

de ZAMFIR ANGHEL DAN

Florentina SAVU: Mamă, am cules cireșul

Mamă, am cules cireșul

Ciorile îl prăduiau

Așa, precum noi odată,

Când eram cu toții wow,

.

Copii nebuni și pofticioși,

Cu cireșe la urechi,

În iunie ne răsfățam

Strângându-ne în perechi.

.

Se apropiau vacanța

Și Rusaliile, iar.

Eram atât de fericiți,

Ca și fluturii hoinari!

.

Am cules cireșul, mamă,

Dar tu nu mai ești cu noi,

Dorul urcă și coboară,

De părinți suntem prea goi!

.

Gol ne este și cireșul,

Culoarea i-am scuturat,

Îl privesc cu adorare,

Sper însă că m-a iertat!

.

Ciorile-i mai dau târcoale,

Dar să-și pună pofta-n cui,

Gărăiesc nervoase tare

Și-o pornesc în zbor, hai-hui!

.

Mamă, îți trimit cireșe.

Să le dai, te rog, la toți,

Să vă gândiți cu drag la noi,

La acei copilași „hoți”!

Florentina SAVU

Dumitru GRUI: Eminesciană

Eminesciană

Nu spera şi nu ai teamă,

Totu-i vechi pe-acest pământ,

Toamna, codri-s de aramă,

Iar pădurea, de argint…

Şi dacă-n calea ta ai să-ntâlneşti

Un ghiocel, un bujorel de fată,

Din rude mari împărăteşti,

Ce-au existat odată,

Cu ochi frumosi, cu plete lungi,…

Tu nu spera, n-ai teamă,

La ea, nicicând, n-ai să ajungi,

Gândesc, de bună seamă.

Şi de-ai s-o vezi vreodată-n vis,

Cum, despletită, trece

Tu mergi pe drumul ce ţi-e scris,

Nepăsător şi rece.

Nu suferi, nu suspina zadarnic,

Nu mai gândi la dânsa,

Altfel, vei regreta amarnic,

Ea, după altul, plâns-a…

Chiar dacă-n taină o adori,

Nu-ţi fă gânduri deşarte,

Frumosu-i chip de-ţi dă fiori

Tu ţine-te deoparte…

Ce e val, ca valul trece,

Nu te-arunca-n abis,

Te du pe drumul ce ţi-e scris,

Nepăsător şi rece!

(Dumitru GRUI)

Al. Florin ŢENE: Literatura în folosul democraţiei şi democraţia în slujba culturii la români, dar şi în folosul dictaturii comuniste

            I. FIRAVE IDEI DE DEMOCRAŢIE LA ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE

            În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât democraţia promovată de politic.

            Însăşi cuvântul  grec demoskratos înseamnând: demos “ popor şi kratos  ” putere “,  ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

            Aspiraţiile poporului român spre democraţie au existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “ şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă  ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă  faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano-Carpato-Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii  ca o fierbere ”în greutăţi şi netocmele “ din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.

            În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N.Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând  la  firave elemente democratice şi sociale.

            În acea perioadă Isaac Newton publica “Principiile matematice ale filozofiei naturale“( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).

            II. IDEI DEMOCRATICE PROMOVATE DE LITERATURA SECOLULUI XIX

            În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,  prin reprezentanţii  Şcoali Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului.Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost:”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor  “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

            Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf.Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie”Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.

            Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic.

            În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh.Asachi , la Iaşi, “Albina Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar:”Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el ”Alăuta Românească“( 1837).

            În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov,”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “Foaie pentru minte, inimă şi literatură “.În acelaşi ritm cu transformările economico- sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătruzând în mase.

            În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N.Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă-“Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară“. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

            O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele”Poporul Suveran “ şi “Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C.Aricescu publică “Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem despre “Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate.

            “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu- Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este “Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.

            Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice,  cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr.Alexandrescu, M.Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.Bolintineanu, Cezar Bolliac,Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.Eminescu, etc.

            Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac(1799-1855 ) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii:”Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria  Gergely Csiky (  1842-1891 ) dramaturg  care prin piesele “Proletarii “ şi “Mizerie cu zorzoane “ evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

            III. DEMOCRAŢIA PROMOVATĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX.

            În secolul XX, până la cel de al doilea război mondial, majoritatea literaturii scrisă şi publicată de autori români promova ideile democratice ale vremii. România era integrată în sistemul de valori europene. Revistele literare, o parte din ele, susţinute de Fundaţiile Regale publicau o literatură ce promova idei democratice, oglindind realitatea socială a ţării. Era perioada când apăreau romanele lui Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, alţi romancieri şi nuvelişti, care prin operele lor, scrise în deplină libertate de exprimare, oglindeau realităţile sociale, inclusiv ideile democratice şi contradicţiile diferitelor ideologii ce străbăteau Europa. Poeziile şi pamfletele lui Tudor Arghezi erau o armă în folosul democraţiei, poemele lui Adrian Maniu, Demostene Botez, G.Topârceanu, Al.Philipide, Camil Baltazar, Aron Cotruş, Otilia Cazimir, Pillat, Fundoianu, Voronca , Stancu, Crainic, Voiculescu, Blaga, făceau poezia paternităţii şi proză etnografică, alţii autohtonizau simbolismul şi se dedicau poeziei roadelor, ortodoxiştii împărtăşeau doctrina miracolului, iar Lucian Blaga având propria doctrină, a misterului. Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Vinea, Matei Caragiale abordaseră dadaismul, suprarealismul şi ermetismul. După cum se observă era un evantai policrom de modalităţi de exprimare a multitudinilor de idei, mulţumind din toate punctele de vedere cititorii. Critica a lui Zarifopol, Ralea, Vianu, Pompiliu Costantinescu, Şerban Cioculescu, G.Călinescu, promova ideile democratice şi etice din operele comentate, diversitatea stilurilor şi estetica acestora.

 În această perioadă este promovată proza  memorialistică, noul roman citadin, literatura femenină, poezia profesiunilor, poeţii provinciali şi noua generaţie cu filozofia neliniştii, aventurii şi experienţelor ( sunt promovate filozofiile miturilor ale lui Pârvan, Nae Ionescu, Blaga ), şi noua generaţie de romancieri gidieni, cum ar fi Mircea Eliade, Celarianu, Anton Holban, etc.

            Însă, nu trebuie uitat că Ralea ducându-se la Institutul de Istorie Universală, unde era Iorga director, ca emisar din partea primi-ministrului Armand Călinescu, să-l anunţe că regale Carol al II a hotărât să-l asasineze pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga a replicat:”Mai bine l-ar  asasina pe Arghezi “. Motivul era epigrama pe care o scrisese poetul la adresa lui Nicolae Iorga:” E înalt ca un proţap/, are barbă şi nu-i ţap A supt ţara sub trei regi,/ Şi- are toţi copiii blegi. 

Revistele (Contimporanul, Viaţa românească, Convorbiri literare, Unu, Semănătorul, etc. ), cotidienele ce aveau pagini săptămânale de cultură şi editurile  publicau o gamă diversă de literatură, fapt ce putem spune că exista o adevărată orientare democratică în programul lor editorial. “Contimporanul “(!922-1932 ) lui Ion Vinea promova modernismul de avangardă, în această publicaţie găsim semnăturile lui Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brunea-Fox, “Viaţa Românească “     în care descoperim semnăturile lui Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii.

 Tot în aceast timp scriitorii cu gândire socialistă se încadrau în contextual democratic existent în ţară. Ei ( Al.Sahia, Panait Istrati, Bogza, Brunea-Fox, Pană, etc ) promovau ideile unui socialism european democratic.Chiar Panait Istrati după vizita făcută la Moscova s-a lămurit de “socialismul “ promovat de sovietici, publicând în acest sens articole în care dezvăluia adevărata faţă a ideologiei bolşevice impusă de Stalin şi acoliţii lui.

În această perioadă francezul Jean-Paul Sartre(1905-1980 ), filozof, prozator, dramaturg şi eseist, având idei de stânga, fondatorul existenţialismului ateu prin lucrarea “L`etre et le neant “ (  Fiinţa şi neantul) publicată în 1943 dezvăluia teza libertăţii individului, a necesităţii obţiunii, a libertăţii determinată de intenţionalitatea continuă a conştiinţei. A avut legături strânse cu URSS. Tot în acestă perioadă Louis Aragon, poet şi prozator francez, soţul Elisei Triolet aderă în 1927 la comunism, publicând în 1949-1951 romanele de angajare politică “Comuniştii “şi “Săptămâna patimilor “(1958 ).În 1946 publică “ Omul comunist“.Tot în Franţa , Henri Barbusse ( 1873-1935), militant comunist, iniţiatorul mişcării pentru pace, publică proză realistă în genul lui Zola. Principala lui lucrare este romanul ”Focul “. Aceşti trei scriitori francezi sunt suspectaţi că au colaborat cu serviciile secrete sovietice, cu temutul KGB.

Spre deosebire de aceşti scriitori francezi (şi ca ei mulţi alţii din diferite ţări europene, care au colaborat cu serviciile secrete moscovite,  în folosul  unei ideologii criminale, numită comunism), se pare că în România, scriitorii nu au aderat şi nu au făcut “jocul “ Moscovei .Nici măcar Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Al.Sahia, care au avut această tendinţă de a “ juca” cum cânta aparatul de propagandă sovietic, nu s-au înscris pe traiectoria moscovită. În ţara noastră democraţia se instalase definitiv, se modernizase economia, indicele de creştere al ei era în ascensiune şi datorită Casei Regale. Iar scriitorii, crescuţi în democraţie şi educaţi, scriau în spiritul acesteia. Cititorii provenind din rândul maselor nu gustau ideologia marxist-comunistă străină spiritului şi fiinţei românului.

IV. LITERATURA ROMÂNĂ ÎN DEFAVOAREA DEMOCRAŢIEI, SLUJNICA  UNUI  REGIM CRIMINAL-COMUNISMUL. (REALISMUL –SOCIALIST)

            Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea guvernului condus de dr.Petru Groza    ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi:Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”

            Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic.Având ca principiu”tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

            La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia , intitulate “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei  “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului  Într-u articol publicat în “Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

            Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu( cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP ), cu prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi ”Mitrea Cocor “( 1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu “Sfârşitul jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi “Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu cu ”Groapa “ şi “Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

            Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “ îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “deschderea  “ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de “dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii.Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem( redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci. ) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici  în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

            În spiritul realismului-socialist au apărut: ”Calea Griviţei “(poem ) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, “ Steaguri“ de M.Beniuc,”Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute în 1951, “În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “La cea mai înaltă tensiune “ de Nagy Istvan, “Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “Dulăii “ de Zaharia Stancu,”Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952,”Un om între oameni “(1953, 1955, 1957 ), de Camil Petrescu,”Cântecele pădurii tinere “ de Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu,”Laude “ de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953.În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc”Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone Teodorescu”Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ”Războiul “, în 1955; Marin Preda “Moromeţii “, T.Arghezi”1907 “,Titus Popovici” Străinul“, Maria Banuş”Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ”Generaţia mea “, în 1956 ; Tudor Arghezi”Cântare omului “, N.Labiş ”Primele iubiri “, în 1957; Eugen Barbu”Groapa “, A.E.Baconski ”Dincolo de iarnă “,Gheorghe Tomozei ”Pasărea albastră “, Ion Marin Sadoveanu” Ion

Sîntu “, Ion Vitner”Firul Ariadnei “, în 1958:Miron Radu Paraschivescu “Laude şi alte poeme “, Marin Preda”Îndrăzneala “ şi D.R.Popescu “Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman”Zilele săptămânii “; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “Somnul de la amiază “.În 1963 apar cărţile:”Laudă lucrurilor  “ de G.Călinescu, “Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura,( romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi),  “Fântâna soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “Coborând spre nord-vest “ de Vasile Sălăjan, în 1974”Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absonse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

            În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi :”Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie  de altele  în “Gazeta Literară “şi “Contemporanul “ unde a publicat articoliul”Realism-realism socialist “.La fel ca Manolescu, Alex  Ştefănescu de când a început să publice ,din 1970, cronici literare în “Luceafărul “,condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

            În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia  marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi:”Clerambard “(1950 ), “Capul celorlalţi “(1952), Paul Eluard , poet francez, scrie şi publică”Poezie neîtreruptă“( 1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 “Structura cuvintelor complexe “ şi volumul de poezi “Dumnezeul lui Milton “, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG)Hrmann Kasack publica “Oraşul de dincolo de fluviu “(1947 ),”Năvodul cel mare “( 1952 ), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 “Viaţă dezvăluită “(Memorii ).

            De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

            Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România LiterarăSăptămâna, Flacăra ,Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont, etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori,( trimise pe adresa redacţiei de  corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor.Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe …

            N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în “Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine  cuprindeau  scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu şi mulţi alţii.Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc ”te asociezi cu cine te asemui“, recte Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca democratului. Promovând în astfel de “Istorii“ autori care au scris în spiritual realismului – socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în spiritual acestei doctrine comuniste-criminale.

            Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 20 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

            În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului roman.

            Din 1989 se întrevede noul current globmodernul( denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism.

    Autor: AL.FLORIN ŢENE

Al. Florin ȚENE: Expoziție de carte și recital liric ”Mihai Eminescu – Poet Național. In memoriam” la Cluj-Napoca

În organizarea Primăriei municipiului Cluj-Napoca și Bibliotecii Județene “Octavian Goga“, din aceași localitate, a avut loc o amplă activitate culturală dedicată Poetului Național, cu ocazia comemorării a 132 de ani de la trecerea în eternitate.

Manifestarea s-a deschis la ora 10.00, cu vernisarea expoziției de carte cu opera și critica literară despre Mihai Eminescu, din “fondul de aur” al bibliotecii, unde bibliofilii au descoperit cărți rare editate de-alungul anilor de către edituri de pe întreg cuprinsul țării. Organizatorul expoziției a fost Iarin Pop.

La ora 11.00, în fața unui public numeros, scriitorul Ionuț Țene, șef birou Învățământ, cultură culte, sport și societate, a deschis “maratonul” recitalului de poezie al poeților clujeni, vorbind despre actualitatea operei lui Eminescu, arătând, plastic și sugestiv, actualitatea publicisticii eminesciene, dar și al operei lirice. „În realitate, recitindu-l pe Mihai Eminescu îl regăsești din nou, mereu proaspăt, mereu surprinzător și te uimește prin noutatea ideilor, temelor abordate și mai ales prin stilul literar îndrăzneț. Mihai Eminescu nu poate fi încadrat în canoane, într-un pat al lui Procust, cum s-a încercat de-a lungul timpului, definit ca  întârziat sau un clasic al literaturii române. În concluzie, poezia lui Mihai Eminescu este de o actualitate debordantă, insolită și de un modernism cutremurător, transfigurator”.

La invitația acestuia, s-au perindat la microfon următorii poeți, care au citit câte o poezie semnată de Mihai Eminescu și una din creația proprie: Marius Țion, Victor Constantin Măruțoiu, Gavril Moisa, Iulian Patca, Raveca Vlașin, Al.Florin Țene, Rotar Laurențiu, Iulia Anamaria Ghidiu, Iulian Emil Coțofană, Camelia Hodiș, Alina Mizgan și Ionuț Țene, membrii ai Ligii Scriitorilor Români și tineri de la cenaclul Vox Napocensis de la Casa de Cultură a Studenților, coordonat de Victor Constantin Măruțoiu. Au impresionat publicul poeții din noul val liric clujean.

Manifestarea s-a încheiat cu concluziile organizatorilor, care au mulțumit participanților și elevilor prezenți de la școlile clujene: „Mihai Eminescu și-a depășit prin stil, concepție și limbaj secolul în care a trăit. Poetul nostru pare un impetuos bard al generației debutului de mileniu 2000, fiind cu adevărat un contemporan cu noul val liric post-decembrist și milenarist. Suflu liric eminescian străbate literatura română până în ziua de azi 15 iunie 2021”.

Al.Florin Țene

Constantin MOSOR: DOMNULE EMINESCU (Poesis)

DOMNULE EMINESCU

Domnule Eminescu, ce mai spui?

Eu nu sunt dintre cei ce dau cu piatra!

Ai auzit că ni se vinde vatra

Și am putea să fim ai nu știu cui?

*

Domnule Eminescu, ce mai scrii?

Nu vrei să rogi un înger, când coboară

Ca un arcuș cu aripi de vioară

Să ne răstălmăcească poezii!

*

Domnule Eminescu, sus, în cer,

Nu e așa că-i liniște adâncă?

Aici mai sunt și suflete de stâncă,

De-aceea uneori mă tem să sper!

*

Domnule Eminescu, de poeți

Nu duce lipsă țara! Știi proverbul…

Românul e poet! Iubește verbul,

Iar rima a rămas la mare preț!

*

Domnule Eminescu, vreau să-ți zic

Că e adevărat ce-ai spus Matale,

Că-s mulți înșirători de „vorbe goale”

Din care se va naște mai nimic!

*

Domnule Eminescu, mă auzi?

Eu te citesc, apoi, învăț să sufăr

Lângă tristețea florilor de nufăr!

Și ochii dimineților sunt uzi!

*

Domnule Eminescu, să fii bun

Cu cei ce te-au ascuns prin debarale,

Căci mintea nu le face trei parale!

Deocamdată…asta vreau să-ți spun!

Constantin Mosor, 14 iunie 2021, București.

Elena MITITELU: Sub paşii lui Eminescu

Sub paşii lui Eminescu

Eminescu – sufletul pustiit de viaţă şi de adevăr, acest izvor din care se adapă ziua de ieri si de azi, şi de mâine, înaltul catarg ce a cunoscut atât asprimea valurilor dar şi parfumul înaltului…

Eminescu – cuvântul ce ni-l şopteşte codrul, prea plin de versurile poetului, această chemare a foşnetului de frunze, roua frumosului, floare nestemată la reverul eternului, a coborât pe o rază într-o zi sticloasă de iarnă, în mijlocul lunii ianuarie 1850, ca să se înalţe la cer la 15 iunie 1889. În acelaşi an au plecat să-l caute cei mai buni prieteni – Veronica Micle (august ) şi Ion Creangă ( decembrie ).

S-a scris şi se va mai scrie despre Mihai Eminescu dar eu vreau să vă împărtăşesc cu mândrie ca paşii lui Eminescu au trecut prin Oşeşti, satul meu natal, după ce la 1 iulie 1875 a fost numit revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, când , „ca un adevărat Pestalozzi rătăcitor” a început să străbată drumurile de ţară, verificând şcolile de pe valea Stemnicului, printre care şi Şcoala din Oşeşti. Tot în această perioadă a fost trimis de către Mihai Eminescu la Şcoala de gradul I din comuna Negreşti, judeţul Vaslui, la 1 septembrie 1875, tânărul Grigore Georgescu, absolvent al Şcolii pedagogice normale din Bucureşti, urmând să primească numirea de la minister. Învăţătorul Georgescu revine în satul natal, Oşeşti, punând bazele învăţământului.

Sunt mândră că pământul satului meu a râs sub paşii revizorului şcolar, Eminescu!!!

Chiar dacă în toamna anului şcolar 2012 / 2013, Şcoala cu Clasele I-VIII Oşeşti a primit oficial botezul cu numele marelui poet, noi am numit-o Şcoala „Mihai Eminescu” cu mulţi ani în urmă. În şcoală au fost scoase câteva numere ale Revistei „Floare albastră”, la care am fost redactor şef. De asemenea, în şcoală a funcţionat un Cerc literar – „ Luceafărul” pe care l-am condus împreună cu profesorul de limbă română din şcoală, domnişoara Bădărău Nicoleta.

Eminescu rămâne întipărit în sufletul şi memoria mea aşa cum mi l-au strecurat cu mare drag părinţii mei in nopţile de iarnă, la gura sobei sau vara, pe prispa casei , cântându-ne frumoasele romanţe pe versurile poetului, recitându-ne şi citindu-ne din opera Luceafărului.

DOR DE EMINESCU

– rondel –

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-ntreagă s-a schimbat;

Alunecând totul în hău,

De când spre astre ai plecat…

.

Eu simt că ne priveşti mereu,

Te simt că eşti chiar supărat,

Luceafăr sfânt, de dorul tău,

Natura-ntreagă s-a schimbat.

.

De te-ar întoarce Dumnezeu,

Pe unde ai cutreierat,

Te-ai supăra poate mai rău…

Dar toate astăzi s-au schimbat,

.

Luceafăr sfânt, de dorul tău!

Rondelul dorului de Eminescu

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior,

Ne-ai fost lăsat de Demiurg,

În buciumul ce plânge-a dor,

.

În raze ce prin tei se scurg

Și-n susurul izvoarelor…

În versu-ți, inimii chirurg,

Găsit-am nesecat fior.

.

Pe dealurile în amurg,

În freamătul pădurilor

Și în zglobii oglinzi ce curg,

Îți simt sufletu-ți călător,

.

În versu-ți, inimii chirurg…

Autor: Elena Mititelu

MUSTETIU Anișoara Laura : Recenzie cartii -Printre umbrele Bucurestilor

RECENZIE DE CARTE, Anișoara Laura Mustețiu
Printre umbrele Bucureștilor, Ștefan Șeclăman, Editura Creator, 2019.

Oamenii mor, dar istoria unui popor, deși însângerată, rămâne în viață, spunea odată
profesorul și poetul Petre Strihan. Așa și istoria zbuciumată a românilor, trăiește adânc
înrădăcinată în inima lor, oriunde s-ar afla ei în lume. Unul dintre acești români iubitori de
istorie și cultură este Ștefan Șeclaman, autorul cărții Printre umbrele Bucureștilor, care a
reînviat vremurile cetății București din anul 1821, într-o creație literară însuflețită cu vise de
oameni și fapte de neuitat. Aici, spiritul autorului se dedică cu pasiune oamenilor, locurilor și
faptelor, amintindu-ne că “fondul literaturii adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul”
(IONESCU-RION), care este reflectat în abundență nu numai în cartea Printre umbrele
Bucureștilor dar și în următorul său roman publicat în anul 2020, La răscurucea timpului. S-
ar putea spune că atmosfera cărților scrise de Ștefan Șeclaman reamintește de magia lăsată de
Rodica Ojog-Braşoveanu în Agentul secret al lui Altîn-Bey sau Vulturul dincolo de cornul
lunii.
În Printre umbrele Bucureștilor, ‘orașul colinelor’ este pictat cu minuțiozitate, Ștefan
Șeclaman comparându-l cu un “imens cirochine de strugure,” cu un oraș care atrage oamenii
ca “mierea pe urs,” dar care face o impresie grandioasă numai până când “cizmele ating
țărâna ulițelor”. Locurile sunt desenate în cuvinte plastice, casele au “cerdacuri lucrate cu
măiestrie, spoite cu păcură”, râuri “cu apă nebună ce-și schimbă cursul după bunul plac”,
mahalale sunt locuite de mahalagii care “înrădăcinează ură în sufletul nenorociților”, unde
“porcii sunt lăsați liberi” și “dulăii fioroși sunt legați în lanțuri de fier.” Locurile se încarcă cu
tensiune atunci când “nori negri cu burțile pline de apă așteaptă să se deșerte”, când “cupola
cerului fierbe și fulgerele crestează întunericul” și “tunetele gonesc păsările speriate,
aruncîndu-le printre tufele orașului.” Narațiunea se desfășoară în valuri abundente de
descrieri ce declanșează scântei de curiozitate și care atrag cititorul tot mai adânc în inima
faptelor.
Fiecare capitol aduce cu sine o mică istorisire, în care acțiunea prinde viață cu căpitani
albanezi, turci, comercianți, cârciumari, panduri curajoși, alaiuri de arnăuti și țigănci
frumoase cu părul negru prins în năframă roșie și cu miros de iasomie. Întâmplările par legate
pe un șirag de mărgăritare ce oglindesc veracitatea acelor timpuri. Tensiunea narativă este
amplificată prin prin comploturi culminate în asasinarea lui Tudor Vladimirescu. Climaxul

narativ apare în capitolul Dezlănțuirea prăpădului, prin lupta sângeroasă dintre arnăuții
conduși de Bimbașa Sava și turcii aflați sub puterea comandantului Chehaia bei. Tema cărții
este însuflețită cu personaje istorice reînviate, ca și pandurul Dumitru Zăcoianu, fostul
căpitan al lui Tudor Vladimirescu, cârciumarul Niculaie Botezatu, fosta lui iscoadă, Anatasie
Chimariotul, căpitanul arnăuților, Jeton, căpitanul albanez “cu privire rece dar răscolitoare”,
dar și prin personje fictive ca și Radu Mână de Aur, “fecior chipeș, cu un hanger cu mânerul
bătut în pietre colorate,” sau Ioniță Motanul, “cu ochi albaștri, în care se vede o sclipire
șireată.”
Autorul oscilează între limbajul literar și figurativ, sporind efectul și tensiunea dramatică a
întâmplărilor. Scrisul în stil arhaic, potrivit acelor vremuri, este dinamic, “caleștile trec in
goană, burjarii țipă la mahalagii”, “caii izbesc cu copitele de pământ,” iar “scroafa slabă își
târăște țâțele prin mocirlă.” Aceste scene par rupte din realitate. Limbajul figurativ e
abundent, creat cu măiestrie. Bucureștiul e văzut “ca un furnicar pestriț și gălăgios,” tărăboiul
are “un muget prelung”, “frunzele tremură amețite de biciul vântului”, “salciile au urechi să
asculte,” iar “flăcările lunguiețe șerpuiesc, aruncă peste ziduri ciudatul dans al umbrelor.”
Dar nu lipsește nici umorul care apare prin povești cu huhurezi, unde “care de foc sunt trase
de draci,” iar “pe luciul apei se întinde hora stafiilor.” Elementele prefigurative creează o
atmosferă de suspans, printr-o natură părtașă la întâmplări, când “soarele săgetează cerul”,
“nori negri aruncă peste apa plină de mistere o umbră aducătoare de teamă”, iar “clocotele de
lumini, norii turbați și un urlet prelung de câine” anunță lupta sângeroasă ce va urma.
Tensiunea și atmosfera mistică se amplifică prin “geamăte ieșite din sufletul bătrân al
zidurilor,” prin ciorile descrise ca “îngeri ai infernului ce trec printre luminile cerului,” și prin
bălțile de unde “se ridică ghemotoace de aburi care strălucesc în razele lunii.” Cum se poate
observa, autorul se joacă cu cuvintele creând descrieri originale, pline de har. Dar uneori,
momentele ajung la apogeu, când furtuna “izbește în zidurile unei cârciumi” iar fulgerele “ce
luminează curțile răvășite dispar înghițite de întuneric, dând voie tunetelor să îngrozească
femeile slabe de înger și puradeii.” În aceste descrieri, Ștefan Șeclaman atinge domeniul
suprasensibilului folosind elemente metafizice, prin imagini ieșite din comun și fenomene
care depășesc experiența umană.
Dar autorul nu omite să menționeze și perpetuarea credinței adânc înfiptă în inima valahilor,
“care ar muri de foame dar tot nu ar rupe o bucată de aur din icoană ca să-și cumpere
mâncare” și “își vor apăra bisericile până la moarte.” Prin transpunerea într-o lume de mult

trecută ochiul creator redă gândirea acelor vremuri, descrisă prin modul de manifestare al
caracterelor. De exemplu, la asasinarea lui Tudor Vladimirescu căpitanul Dumitru are în
suflet groază, “fiori de gheata îi străbat trupul” și cade în genunchi “rugându-se la sfinți și
blestemând trădătorii.” Întreaga natură pare să aducă jertfă celui care a iubit Valahia, prin
asfințitul roșu al soarelui, unde ciocârlia trimite o doină de tristețe peste dealuri, “picături de
apă se prăvălesc într-o burniță rece” și “umbrele reci trec peste Dealul Muierii și se lasă în
valea Ploscăi.”
Printre umbrele Bucureștilor ne invită la o aventură captivantă, unde cititorul se pierde în
profunzimea trăirilor și faptelor. Lectura ne oferă în abundență indicii etnice, sociale și
culturale, documentate prin cercetările făcute de autor înainte de a scrie cartea. Scenele,
uneori cenușii și sinistre, oglindesc umilința poporului român îngenuncheat la străini, o
perioadă ce marchează disfuncționalitatea dintre dreptul de a exista în țara ta și realitatea
cotropitoare. Dar nu doresc să dezvălui prea mult din miezul întâmplărilor. Această plăcere o
voi lăsa cititorilor. La sfîrșit, se poate spune că Ștefan Șeclaman, maestrul ce pictează în
cuvinte, creează scene vii cu puterea unei camere de filmat, dar și cu un talent de descriere
figurativă rar întâlnit. Prin frumusețea vie și nemărginită a acestor împărtășiri, cu o scriitură
bogată înzestrată cu valoare istorică, cartea Printre umbrele Bucureștilor poate fi considerată
o nouă perlă pe plaiurile literaturii contemporane.
Anișoara Laura Mustețiu,
Sydney, Australia