Corneliu NEAGU: DE VREI SĂ FII POET…

DE VREI SĂ FII POET…

În pragul neuitării spre seară se adună

pe o retină falsă cu umbre din trecut,

iubitele rebele în straie de minciună

să-mi pună vrăji amare în apa de băut.

Eu le aștept pe toate, la ora cuvenită,

să le aduc aminte de frustele trădări

lasate dimineața în inima-mi rănită

când una după alta mă părăseau în zori.

Doar una dintre ele voia să mai râmână,

otravă să îmi toarne în visul hibernal,

cu un pocal de aur descoperit pe lună

de cel numit Oreste, răzbunător și pal.

De ar veni și astăzi, cu vrăja-i selenară

repusă în pocale cu vinuri din zenit,

aș aștepta cuminte pe banca de afară

cu dorurile toate venind din infinit.

E vremea să ajungă, îmi zic fără răbdare,

cu gândurile-ntinse pe umbre de regret,

dar mă ridic îndată, văzând că nu apare –

ce încurcată-i viața de vrei să fii poet!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Victor RAVINI: Baltagul și Miorița

S-a spus că romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930, este o monografie a satului românesc. Într-adevăr, prezintă panoramic lumea satului, cu tradiții și datini arhaice, cu firea, mentalitatea și valorile morale ale oamenilor ce trăiesc cel mai aproape de natură și de stratul profund al rădăcinilor culturii noastre ancestrale. S-a mai spus că este un roman polisemantic și poate fi citit pe mai multe niveluri: ca roman social cu implicații de etnologie juridică, ca un roman despre solidaritatea familiei și trăinicia dragostei, ca un roman al datoriei morale, ca o tragedie, ca un roman inițiatic de căutare a adevărului, a dreptății și de înțelegere superioară a vieții și morții, ba chiar și ca o alegorie mitologică. Un roman de largă anvergură, de la frescă a satului și psihologie sau filozofie a existenței, la metodologia criminalistică a detectivilor.

Este poate cea mai reușită scriere a lui Sadoveanu, poate cea mai cutremurătoare operă tragică din istoria literaturii române și în mod sigur o capodoperă a literaturii universale. Mult tradusă, retradusă și reeditată. Unii exegeți au făcut felurite comparații între Baltagul și alte opere clasice, au asociat-o pe Vitoria Lipan cu unele personaje feminine din tragediile antice grecești, cu Hamlet al lui Shakespeare și cu alte personaje, din romane sau din epopeile diferitelor culturi.

Baltagul este scris într-un stil concentrat, cu sonorități rurale. Fiecare pagină conține mai mult decât spun alți mari scriitori într-un capitol. Acest roman ar fi fost suficient pentru a asigura lui Mihail Sadoveanu un loc în prima linie a celor mai prestigioase nume de autori de pe toate meridianele. Pornind de la acest roman, s-au făcut asemănări și deosebiri între Sadoveanu și alți scriitori proeminenți din alte țări. Romanul Baltagul este de dimensiuni reduse, dar cuprinde o întreagă lume. Sadoveanu a creat această lume în zece zile. Iar după aceea, nu s-a odihnit.

Știm cu toții că Baltagul este inspirat din Miorița și din alte două balade culese de Vasile Alecsandri: Șalga și Dolca. Sadoveanu a preluat din Miorița victima, ucigașii și oile. Cât și căutarea ciobanului de către mama lui, îmbinată cu ciobănița din Șalga, care de asemenea pornește în căutarea hoților ce au prădat-o și se răzbună crâncen pe răufăcători. Din Dolca a preluat solidaritatea dintre om și animal. A mai preluat din Miorița și motto-ul Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ș-un câne. O mică observație fără importanță: În varianta lui Alecsandri scrie Îți cheamă ș-un câne. Subiectul subînțeles poate fi tu sau ei, criminalii. În nicio altă variantă a Mioriței nu am găsit versul menționat în motto.

Sadoveanu a privit Miorița din perspectiva sociologică, economică, juridică și etnografică, ce a dominat dintotdeauna cercetarea celei mai importante creații a folclorului nostru. Interpretarea conținutului Mioriței ca o acțiune socială și reală a fost respinsă de către Dumitru Caracostea, George Călinescu și alții, care au afirmat că Miorița nu prezintă ceva social-realist, ci este un mit. Călinescu și toți ceilalți au fost ori ignorați, ori au fost vehement criticați, mai ales de către cercetătorii marxist-leniniști Adrian Fochi și Pavel Apostol, pe numele adevărat Pál Erdös, la care s-a alăturat chiar și Mircea Eliade.

În cercetarea de după Eliade, Alexandru Amzulescu afirmă că „…Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”¹ El arată că omorul în Miorița este ritual și simbolic. În Baltagul, nu este un omor ritual, ci e povestea unui înverșunat omor ca atare, cu pedepsirea criminalilor. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo pedepsire a ucigașilor. În Baltagul, criminalii tăinuiesc și neagă fapta, pe când în multe variante ale Mioriței, ucigașii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința întreaga societate că ei vor începe ritualul cu uciderea simbolică, conform datinei străbune. Ritualul lor este un fel de liturghie pre-creștină, care în diferite variante se oficiază la anumite zile din an sau la ceasuri din zi, bine fixate. Acest ritual se repeta periodic, cum se repetă colindele. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, în care ciobanul din textul cântat primește numele țăranului colindat și i se urează sănătate și belșug în anul ce vine. În Baltagul nu este așa ceva.

Cei doi ciobani din Miorița ucid personajul principal cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Într-o variantă culeasă în satul Leauț, lângă Brad, în Munții Apuseni, de către Romul S. Micluția în 1956 și aflată în monografia Miorița publicată de Adrain Fochi în Editura Academiei 1964 , (varianta CXCIII, pagina 651,versul 7), doi păcurari se vorbesc să îl ucidă pe al treilea cu nouă topoare. Unde este logica cu așa multe obiecte ucigătoare? Doi oameni nu au cum să folosească așa multe obiecte pentru a comite o crimă. Le-ar fi fost suficient un singur topor, ca în romanul lui Sadoveanu. Deci nu este o ucidere reală, ci o scenă de teatru folcloric cu recuzită și gesturi expresioniste, având semnificații simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Ce legătură poate fi între cele 9 topoare din textul rostit și cules de contemporanii noștri în Munții Apuseni și cele 9 topoare rituale vechi de mii de ani, găsite lângă Iași? Aceste topoare pot fi dovezi că în Miorița este vorba de un ritual răspândit de către ciobanii arhaici pe întreg teritoriul străbătut de ei cu oile în transhumanță. Fotografia alăturată, găsită pe Internet, s-ar putea să fie făcută în Munții Tatra. Topoarele celor trei ciobani din fotografie sunt mai mult rituale decât funcționale și seamănă cu topoarele de bronz găsite lângă Iași. Această fotografie s-ar putea să reprezinte o relicvă vie a dansului efectuat de ciobani în cadrul ritualului din Miorița. Straiele din fotografie seamănă cu alte straie românești din fotografii etnografice mai vechi și par să fie cusute într-un stil încă și mai vechi. Știm de la lingvistul italian Matteo Bartoli că zonele periferice ale unei arii de cultură sunt mai conservative decât aria centrală. S-ar putea ca ciobanii din fotografie, sub stăpânire polonă, să fi pierdut limba română și să vorbească limba poloneză. Dar au costumele identice cu ale valahilor din Moravia, în Slovacia. Aceștia au trecut la limba slovacă și păstrează cuvinte românești pentru obiectele casnice. La București se scrie brânză, iar la Praga brynza, dar se pronunță cam la fel. Pe vreun strămoș al compozitorului ceh Bedřich Smetana – care a compus simfonia Moldau (Vltava) – l-a chemat Smântână.

În multe variante ciobanul poruncește el însuși să fie ucis. Uneori, el cere să fie ucis de trei ori la rând: la răsăritul soarelui, la amiază și la asfințit. Nicio victimă nu cere criminalilor: ucideți-mă dimineața, la prânz și seara. În Miorița asistăm la o reprezentație de teatru popular cu funcție sacră, așa că nu este o ucidere adevărată, ca în Baltagul.

Afirmația lui Amzulescu este confirmată și întărită de Victor Kernbach, care precizează că moartea în Miorița „este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei.”² Moartea lui Nechifor Lipan nu este o moarte inițiatică rituală. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului din Miorița cu moartea lui Orfeu. Ion Filipciuc face o legătură între Miorița și oficierea curentă a misterelor și ritualurilor din cultul lui Mithra, adus de soldații romani. Baltagul nu poate avea nicio legătură cu Orfeu sau cu Mithra. Unii cercetători au făcut legătura între ciobanul din Miorița și Zalmoxis. Alții au asociat moartea ciobanului cu moartea simbolică a unui personaj important din dansul Călușarilor, eliminat din spectacolele folclorice de azi. Nechifor Lipan nu poate fi asociat cu Zalmoxis și nici cu Călușarii. Ciobanul din Baltagul este pur și simplu o victimă. Ion Filipciuc face o precizare importantă: „ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”³

Continue reading „Victor RAVINI: Baltagul și Miorița” →

Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)

„Dumnezeu pe role”, o carte, un bulgăre de soare care invită copilul din tine la Aventură. Aventura anilor ultimei jumătăți ale secolului al XX-lea. Pe Ana Blandiana o știu încă din fragedă copilărie, o tânără poetă, studentă, hărțuită de regimul Ceaușescu care se perinda regulat pe ecranele telejurnalului alb/negru al televizorului nostru din dormitor, pe care părinții și noi, copiii îl așteptam să se termine pentru a urmări serialul western american. Ea deranja prin poemele ei inteligente preluate de radio Europa liberă și tineri cântăreți de muzică ușoară și pop.

Jerry W. McDaniel, un binecunoscut ilustrator, grafician și pictor american, cunoscut nouă prin piesele sale de publicitate pentru Pan American Airlines, Philip Morris International, New York Times, profesor șef de catedră la mai multe universități americane a creat numeroase picturi și afișe cu subiecte românești ca: Simona Halep, Dumitru Prunariu, Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Ana Blandiana.

Îmi leg patinele cu roțile, așa cum sugestionează coperta cărții de un galben fierbinte a doamnei prof. Ileana Costea care a avut inspirația să fuzioneze acești doi mari artiști, frumoși creatori și rulez printre impresionantele ilustrații și poezii, descrieri, povestiri, amintiri și impresii despre întâlnirea lor și impactul asupra-mi. Răsfoind îmi vin în minte cuvintele regizorului de film italian, Luchian Visconti: Privind frumosul, privești sfârșitul. Ai ajuns în vârf și de aici descendența; îți privești moartea în față: „Frumosul absolut există. Pentru frumos îți dai viața, te sacrifici.” Frumosul absolut e finalul, apogeul după care te rostogolești în neant și dispari. Ileana ne spune că NU. Frumosul e infinit, ne spune, și ia cele două frumuseți, grafica și poezia, le îmbrățișează și le unește, și când se întâlnesc cele doua frumuseți una și cu una fac un NOU, adică se amorsează între cei doi electrozi flacăra adevărului și a luminii către frumosul divin și iubirea eternă.

Continue reading „Ben TODICĂ: MONEDA (reacție la cartea „Dumnezeu pe role”)” →

Maria FILIPOIU: Cămașa sufletului

Poartă-L pe Dumnezeu în sufletul tău și nu vei fi singur niciodată! – Maria Filipoiu

Cel mai greu de dăruit este cuvântul.

Cu cât se scrie mult, se citește tot mai puțin, dar foarte puține sunt cuvintele dăruite care ajung să îmbrace cămașa sufletească.

Fiecare om a trecut sau va trece la un moment dat prin momente grele, simțind gustul amar al ignoranței „prietenilor” sau rudelor cu potențial material și spiritual. Viața nu este ușoară, dar devine povară, când cei pe care îi simțim aproape de suflet dispar în clipele grele sau îți întorc spatele, politicos, prin cuvinte mai dure și mai reci ca piatra. Așa sunt majoritatea semenilor, fără a recunoaște, de-a nu fi „considerați – slabi de înger”, uitând povața Domnului:

„Fericiți cei săraci cu duhul, ca a lor este Împărăția cerurilor.” – Matei: 5, 3

Dar câți dintre ei știu că:

– Oamenii care sunt cei mai puternici sunt, de obicei, și cei mai sensibili.

– Oamenii care manifestă cea mai mare bunătate sunt primii care sunt ignorați sau rău tratați.

– Oamenii care au grijă de alții tot timpul sunt cei care au cea mai mare nevoie de ajutor.

– Cuvintele cel mai greu de spus sunt:

Iartă-mă!

Te iubesc!

Îmi pare rău!

Ajută-mă!

– Uneori, drama sufletească este înveșmântată în surâsul de pe chip, pentru ca persoana să pară fericită și mai ales de-a nu primi un tratament comportamental mai dureros ca propria suferință, adâncind prăpastia.

Când nu ști să privești dincolo de zâmbetul ei, pentru a vedea cât de multă durere se ascunde sub el, este de preferat ignoranța dubioasă.

O intenție pozitivă nu costă nimic, dar valorează mult, atunci când simți că te prăbușești în propriul suflet.

Așa ajung marile personalități să sfârșească în ignoranță și singurătate, deși au contribuit la bunăstarea materială și spirituală a majorității din comunitatea în care trăiește, adeseori prin prisma profesiei. Cele mai frecvente probleme fiind cele de sănătate și cele din familie, dar de fiecare dată ajutorul căutat în aproapele tău este inexistent și numai credința în Dumnezeu este salvatoare, când îți luminează cărarea spre care să-ți îndrepți pașii pentru a ieși la liman.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Cămașa sufletului” →

Ionuț ȚENE: Cultul științei fără nicio îndoială! Orientalizarea conformă și autoritară a Occidentului

În ultimii ani, Occidentul cunoaște o orientalizare accelerată în gândire. Îndoiala, care este esența modernității, treptat este eliminată din filosofia europeană. Se naște un cult al științei și rațiunii, a unei utopii perfecționiste, care elimină cugetul liber și interogația. Este o formă de neo-comunism, marxism sau o eschatologie islamistă a viziunii societare ”fericite” cu forța. De fapt asistăm la nașterea unei noi ”religii” fără nicio umbră de îndoială firească din partea omului, care este dedicată științei și rațiunii controlate de stat, guverne sau multinaționale globale. Imperfecțiunea este specifică umanității. Perfecțiunea este utopie. În noua ”religie” nu mai există cetățeni cu drepturi, ci doar simpli consumatori, care nu pun sub semnul întrebării realitatea existentă sau propusă, preferând o lume virtuală impusă de rețele sociale și indicații ale guvernelor. Inclusiv politica de vaccinare este prezentată mediatic într-un mod eschatologic, sub forma unei viziuni salvaționiste. ”Crede în vaccin” înlocuiește credința omului în transcendent. Poate nu întâmplător a fost aleasă ziua de Crăciun ca naștere a noului vaccin ”mântuitor” în locul Nașterii Domnului. Transformarea gândirii occidentale, din îndoială specifică spiritului critic în credință absolută a ceva imanent este paradigma orientalizării societății europene. Recent un rector de universitate cu profil medical din Ardeal se lăuda că ”ea crede, deci se vaccinează”, parafrazându-l greșit pe Decartes. În realitatea, rectorul UMF parafraza cea mai orientală butadă din epoca inconștientului: ”crede și nu cerceta”, care nu este creștină cum se specifică în mentalitatea populară, ci o acuzație inventată de un filosof păgân grec Celsus din secolul II a.Hr., care dorea să lovească în biserica apostolică primară. Progresul este produsul îndoielii, Europa este creația spiritului critic, nu a lozincilor. Moda actuală în politică și în lumea intelectuală este aceea de a crea o nouă religie din rațiune și știință, deci eliminând spiritul critic și îndoiala care sunt forțele motrice ale progresului. Deci cei care se îndoiesc de semnalele transmise de către putere și media de a gândi la fel, egalitar, în totate privințele, chiar și în cazul cenzurii, restricțiilor pandemice sau vaccinării, sunt de fapt urmașii raționaliștilor și iluminiștilor, a celor care prin spirit critic au creat Europa modernă, liberală și democrată.

Marele gânditor liberal al secolului XX, Sir Karl Popper, afirma că această calitate de a te îndoi mereu de toate este trăsătura noastră esențială specific europeană și simultan, principalul avantaj al Occidentului liber în competiția cu Orientul. Azi, spunea Popper, ar trebui să ne mândrim că avem nu o idee unificatoare ”ci mai multe idei”. Aceasta e Europa, dezbaterea de idei, nu impunerea fără nicio îndoială a unei singure idei de către guverne, multinaționale sau presă. Istoriograful german contemporan Alexander von Schonburg avertizează că ”în locul dogmelor religioase și liberale ar putea să apară într-o bună zi dogma științifică, potrivit căreia totul este permis, atât timp cât este în folosul omului”. O societate care urmărește cu forța buna înțelegere este profund antieuropeană. În ADN-ul nostru european funcționează pluralismul, care nu este identic cu liberalismul, care încearcă să-și impună propria viziune cu autoritate. Deci ceea ce se întâmplă astăzi prin eliminarea îndoielii și spiritul critic asupra lumii și societății, iar convingerea unui liberalism care creează instrumente de apărare de tip autoritar și chiar totalitar pentru a impunerea propriei Continue reading „Ionuț ȚENE: Cultul științei fără nicio îndoială! Orientalizarea conformă și autoritară a Occidentului” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (7)

Aspecte pre-indoeuropene

Sir Edward Evan Evans-Pritchard (1902 – 1973), despre care mai vorbirăm în capitolașul 4, și care era profesor de antropologie socială la Oxford, nu îl numește niciodată pe Mircea Eliade. O să ziceți că asta este foarte ciudat. La fel de ciudat, nici Eliade nu îl numește niciodată. Ba, cam nu prea este chiar așa de ciudat. Am constatat că mai sunt și alți contemporani de ai lor care nu se citează între ei. Așa este cu respectarea reciprocității în lumea universitară. Ați auzit de vreun brutar care trece strada să cumpere pâine de la concurență? Niciun brutar nu suflă o vorbă, că mai sunt și alți brutari pe aceeași stradă. Eu am întrebat adesea un scriitor sau altul, dacă a citit ultima carte a unui alt scriitor, prezent în același dicționar de scriitori, în care e cel întrebat. Cei mai mulți mi-au răspuns cu vădit dispreț că nu au auzit de el. Cam suspect disprețul față de cineva de care nu au auzit. Ce ușor își dau unii arama pe față. Vă recomand să faceți acest test, ca să vă dați mai bine seama de importanța celui pe care îl testați.

Evans-Pritchard spune despre niște oameni de știință, pe care nu știu de ce nu îi numește, întrucât el este Sir, nu e brutar: „Ei căutară și găsiră în religiile primitive o armă, care, credeau ei, le-ar permite să dea o lovitură mortală creștinismului.”¹ Am respectat în traducere perfectul simplu, din versiunea franceză a cărții lui. N-am găsit-o în engleză. Când am găsit-o la Birmingham – unde am fost cu universitatea, ca să ne conversarisim cu reprezentanții religioși din numeroase religii – n-am prea cam avut bani să o cumpăr și m-am lăsat în nădejdea ediției franceze. Mi-am zis că merge și așa, după bunul nostru dicton strămoșesc. Așadar, Evans-Pritchard nu numește niciunul și nu putem ști dacă se gândește cumva și la Eliade, a cărui preocupare pentru religiile arhaice este arhicunoscută și oricum e mai bine cunoscută decât a altora. Dar dacă Sir se gândea la Eliade, cum desigur că îl rodea la inimă și nu-l suporta la ficați, că așa e între confrați, înseamnă că făcea o mare eroare. Nu se poate să fie Eliade omul care să aibă ceva împotriva creștinismului. Noi știm mai multe despre Eliade, decât știu cei care îl acuză în fel și chip de o prea personală înțelegere a religiilor, pe care de fapt el le-a explicat mai bine decât explică ei. Obiectivitatea lui a fost răstălmăcită ca subiectivism. Nu era posibil să fie subiectiv, de la înălțimea catedrei universitare, de unde religiile se văd ca din satelit, cu o obiectivitate absolută. Nouă, chiar și ca studenți la facultatea de Știința religiilor, ni s-a interzis să mai spunem vreodată în public de ce religie aparținem și în niciun caz să nu facem apologia vreunei religii sau să denigrăm vreo religie. Și nici măcar să nu se poată face presupuneri despre apartenența noastră religioasă. Iată cum ura sau invidia poate împinge la regretabile erori chiar și un Sir englez, oricât s-ar abține să nu-i sară smalțul în public.

Renumita carte a lui Eliade Le sacré et le profane dezvoltă și explicitează tema centrală din scrierile lui Durkheim, cum ziceam anterior. Analiza mea se bazează pe deosebirea care o fac amândoi între timpul și spațiul sacru pe de o parte, iar pe de altă parte timpul și spațiul profan. Eliade spune în tratatul de istoria religiilor, că în cam toate religiile zeul obosit (deus otiosus) se retrage din lume și devine zeul ascuns (deus absconditus), când oamenii încep să nu prea mai creadă în eficiența lui sau când zeul e scârbit de nesupușenia și păcătoșenia oamenilor. Atunci se cam rupe legătura dintre om și divinitate.

Ne putem întreba: Cine a început? Divinitatea sau oamenii? Dar nu asta e important. Nu folosește la nimic să culpabilizăm, nici oamenii și nici divinitatea. Important este cum se poate lega din nou legătura ruptă. Chiar de la asta decurge etimologia, cât și definiția și scopul religiei. Religie vine din latină religare (a lega din nou), după cum spune Lactanțiu. Sau din relegere (a citi din nou), cum spune Cicero. Dilema aceasta o rezolvă Sf. Augustin, de care mai vorbirăm tot în capitolașul 4. Fiind avocat de meserie, Sfinția Sa le dă dreptate la amândoi. Nici Akbar și nici Avicena nu sunt primii cu adevărurile duble. Așadar Sf. Augustin ne propune a citi din nou Scriptura, pentru a îl lega din nou pe om de Dumnezeu. Teologi importanți din Evul Mediu îi dau dreptate lui, cu dubla etimologie. Ei vedeau o legătură pe vertical, între om și Dumnezeu. Omul ridică ochii și mâinile spre Dumnezeu, ca unul ce se îneacă. Sau Dumnezeu îi întinde omului o mână salvatoare. Una din două. Sau amândouă. Concepția că omul ia inițiativa, ridică ochii și mâinile spre divinitate este materializată simbolic în cele două turnuri ascuțite ale bisericilor în stil gotic, sau măcar unul, ca la Biserica Neagră din Brașov. Merge și așa. Concepția că divinitatea se uită la om și coboară ca să îl salveze este simbolizată de bolta cupolelor de la biserici, unde vedem imaginea lui Iisus Hristos Pantocrator (Atotputernicul), care ne privește drept în ochi. Cea mai mare boltă fiind cea de la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Lucian Blaga numește acest stil arhitectonic: sofianic. Ulterior, alți teologi de seamă, în special Calvin și alți protestanți, au încercat să dreagă etimologia religiei, fiecare cum i se potrivea mai bine să dreagă busuiocul în predici.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (7)” →

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Dincolo de mine (poeme)

IDEEI

M-a apucat o inspirație nebună

Să cunosc oameni.

Hei!!! E cineva acolo?

Tăcerea mă lovește cu pietre.

Acum ți-ai găsit să cunoști oameni

când nimeni nu mai vrea să fie cum e

când toți se ascund

după perdele de nori.

Puțini sunt cei ce fac cum gândesc.

Cuvântul dat, deși-i de prisos

mulți îl încalcă

precum iarba uscată.

Dar mie nu îmi plac grădinile obișnuite

Am învățat să iubesc natura sălbatică

Să iubesc florile plăpânde și neștiutoare

Dar să mă feresc de spinii lor.

Aș…

Aș plânge de tine, cu mine, de noi

aș râde cu poftă, dar ochii-mi sunt goi,

se scurge doar seva din inima mea

spre tine iubite m-aș îndrepta.

Aș trece prin pietre, cu talpa să calc

cu sângele cald, ca lava în clocot,

urme să fac…

drum de-ntors să-mi las pe uscat,

Căci odată ajunsă la tine

cale întoarsă, prin spini am să fac,

căci nu voi putea să calc în păcat.

Și ploaia ce-mi va curge

din ochii de smarald

curăța-va-mi sufletul

mult prea-ncărcat.

DINCOLO

Am luat în mână penelul

pe-o albă velină a scrie

un curcubeu de gânduri

din mintea-mi străvezie.

Și-ncep a-nșira la cuvinte

fără o noimă îmi pare

mareea de litere goale

ce foaia o umplu agale.

Și scriu un poem,

despre un nou început,

de dincolo de stele.

Unde noaptea smulge priviri,

cu raze de –ntuneric topit.

Și unde mă trezesc, pudrată cu neliniști

De făina tăcerii…

Tăcerea celor care astăzi nu mai sunt.

Nu mai sunt printre noi,

Nu mai sunt pe pământ,

s-au transformat în praf de stele

și se plimbă alene în necunoscut.

ÎN ZORI

Când între noi s-a prins iubirea

Tu juruință mi-ai făcut

Că-n suflet nu mai ai niciuna

Eu cu candoare te-am crezut.

Brigand de suflete cum ești,

vorace de iubire,

nu știu de ce-ți mai stau alături

și te iubesc pe tine.

În mintea mea tu ai intrat,

și nu te pot a scoate

gândești ca de amoc profund

mă zbat în hainele dungate.

Și în tenebrele uitării,

adast să treacă noaptea grea

sperând cu-odată de cu zorii

să părăsești gândirea mea.

CUM AR FI FOST

Cutez să mă gândesc la viață

cum ar fi fost dacă nu te aflam

și nu văd firul mai în față…

în smog de stele, eu mă prefăceam.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Dincolo de mine (poeme)” →

Valeriu DULGHERU: POETUL NAȚIONAL GRIGORE VIERU AR FI ÎMPLINIT ASTĂZI 86 DE ANI

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în s. Pererâta (chiar pe malul Prutului), județul Hotin, Regatul României. A fost cel mai mare poet român contemporan din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul „Tînărul leninist„, actualmente „Florile Dalbe„, apoi ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, din preajma baștinei mele Carpești, de la poalele codrilor la hotar cu Bugeacul, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

La sfârșitul anilor ’80, Grigore Vieru se găsește în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

Grigore Vieru a decedat într-un stupid accident rutier pe data de 18 ianuarie 2009 la vârsta de doar 73 de ani. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, diviziile lui Grigore Vieru, cum le-a denumit profesorul Dan Dungaciu într-un articol. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ținând un moment de reculegere.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: POETUL NAȚIONAL GRIGORE VIERU AR FI ÎMPLINIT ASTĂZI 86 DE ANI” →

Maria FILIPOIU: Rugăciunea de Duminică

Duminica este ziua Învierii lui Iisus Hristos și zi de repaus, după cele șase zile în care Dumnezeu a făcut Lumea.

Este prima zi a creaţiei, ceea ce înseamnă sărbătoarea recunoştinţei şi a bucuriei pentru creaţia lui Dumnezeu, pentru care Sfinții Părinți propovăduiesc:

„Duminica este ziua în care se aduce laudă lui Dumnezeu, ziua în care este celebrat Domnul Iisus Hristos”.

Ca Ziua Domnului – Duminica este sufletul celorlalte zile din săptămână, cu semnificaţiile importante ale vieţii, ale bucuriei și întrunirii familiei, zi a recunoștinței şi a bucuriei pentru creaţia lui Dumnezeu, care ar fi nesemnificativă fără rugăciune – Maria Filipoiu

Doamne, Dumnezeule-Atotputernic,

Ziua de Duminică îmi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stăpâne, cu care ai zidit lumea și ai răscumpărat pe om, pentru aceasta iubitorule de oameni, Doamne, mă închin Ție și-Ți mulțumesc foarte pentru darurile cele mari, ce ai făcut la toate zidirile Tale.

Cu adevărat se bucură și se veselește inima mea, când stau și cuget, că numai Tu singur ești Dumnezeu, sfânt, înțelept, milostiv, purtător de grijă, bun, puternic, necuprins, și în scurte cuvinte, vreo bunătate și vreo mărire nu-Ți lipsește.

Mă bucur să știu Crezul Tău, Doamne, și să-l mărturisesc în Sfânta Treime, prin care Te-ai arătat credincioșilor creștini, care nu au alți dumnezei.

Pentru aceasta fă să sporească slava și închinăciunea turmei Tale către Bunul Păstor, care Te cunosc Dumnezeu adevărat, Te mărturisesc și Ți se închină din toată inima și cu toată puterea:

– O, Părinte Sfinte, miluiește-mă!

– O, binecuvântate Hristoase – Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-ne de toi Ți-am greșit cu gândul sau cu fapta, cu sau fără știință!

– O, Duhule Sfinte, dă-ne nouă darul Tău și acoperământul Tău!

– Doamne, Dumnezeul și Ziditorul meu, ascultă rugăciunile sufletului meu cel păcătos și dă-mi smerenie și cuviință, cu harul Tău să cinstesc ziua de Duminică, după porunca Ta, a Bisericii și a Maicii Tale – Preasfânta Fecioară Maria.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Rugăciunea de Duminică” →

Cristina HOROTAN: DE ZIUA MEA

Motto:

„Pentru mine, 35 a fost fatidic; un pod de sfoară la mare înălțime aș spune, între doi versanți….vechea și noua eu. Traversarea a fost plină de peripeții, de emoții iridescente, de finaluri și de noi începuturi…a fost un tom voluminos cu multe adnotări, cu anexe, chiar cu lupă atașată. L-am parcurs cu umerii încărcați de balast și cu fiecare pagină, l-am aruncat ușurată în hăul adânc; m-am încărcat cu altfel de energie, m-am bucurat de o altfel de lumină, mi-am redescoperit prieteni vechi….m-am reîntors la mine, cea de demult rătăcită. Îmi doresc, de ziua mea, să-mi rămân mie, credințelor și valorilor mele originare… până la final. La mulți ani, dragă eu! 36…”

Draga mea, îmi spun azi, mie

În geroasă zi de iarnă:

Cât de minunat să fie,

Anii tăi din cer să cearnă?

Cum să fii tu plămădită

Din zăpadă și din gheață,

Să emani nestingherită

Când căldură și când ceață?

Și să mergi în continuare

Pe-acest drum sticlos, de țurțuri,

Și-n urmă-ți să lași cărare

Pentru porumbei și vulturi.

Continue reading „Cristina HOROTAN: DE ZIUA MEA” →