Aspecte pre-indoeuropene
Sir Edward Evan Evans-Pritchard (1902 – 1973), despre care mai vorbirăm în capitolașul 4, și care era profesor de antropologie socială la Oxford, nu îl numește niciodată pe Mircea Eliade. O să ziceți că asta este foarte ciudat. La fel de ciudat, nici Eliade nu îl numește niciodată. Ba, cam nu prea este chiar așa de ciudat. Am constatat că mai sunt și alți contemporani de ai lor care nu se citează între ei. Așa este cu respectarea reciprocității în lumea universitară. Ați auzit de vreun brutar care trece strada să cumpere pâine de la concurență? Niciun brutar nu suflă o vorbă, că mai sunt și alți brutari pe aceeași stradă. Eu am întrebat adesea un scriitor sau altul, dacă a citit ultima carte a unui alt scriitor, prezent în același dicționar de scriitori, în care e cel întrebat. Cei mai mulți mi-au răspuns cu vădit dispreț că nu au auzit de el. Cam suspect disprețul față de cineva de care nu au auzit. Ce ușor își dau unii arama pe față. Vă recomand să faceți acest test, ca să vă dați mai bine seama de importanța celui pe care îl testați.
Evans-Pritchard spune despre niște oameni de știință, pe care nu știu de ce nu îi numește, întrucât el este Sir, nu e brutar: „Ei căutară și găsiră în religiile primitive o armă, care, credeau ei, le-ar permite să dea o lovitură mortală creștinismului.”1 Am respectat în traducere perfectul simplu, din versiunea franceză a cărții lui. N-am găsit-o în engleză. Când am găsit-o la Birmingham – unde am fost cu universitatea, ca să ne conversarisim cu reprezentanții religioși din numeroase religii – n-am prea cam avut bani să o cumpăr și m-am lăsat în nădejdea ediției franceze. Mi-am zis că merge și așa, după bunul nostru dicton strămoșesc. Așadar, Evans-Pritchard nu numește niciunul și nu putem ști dacă se gândește cumva și la Eliade, a cărui preocupare pentru religiile arhaice este arhicunoscută și oricum e mai bine cunoscută decât a altora. Dar dacă Sir se gândea la Eliade, cum desigur că îl rodea la inimă și nu-l suporta la ficați, că așa e între confrați, înseamnă că făcea o mare eroare. Nu se poate să fie Eliade omul care să aibă ceva împotriva creștinismului. Noi știm mai multe despre Eliade, decât știu cei care îl acuză în fel și chip de o prea personală înțelegere a religiilor, pe care de fapt el le-a explicat mai bine decât explică ei. Obiectivitatea lui a fost răstălmăcită ca subiectivism. Nu era posibil să fie subiectiv, de la înălțimea catedrei universitare, de unde religiile se văd ca din satelit, cu o obiectivitate absolută. Nouă, chiar și ca studenți la facultatea de Știința religiilor, ni s-a interzis să mai spunem vreodată în public de ce religie aparținem și în niciun caz să nu facem apologia vreunei religii sau să denigrăm vreo religie. Și nici măcar să nu se poată face presupuneri despre apartenența noastră religioasă. Iată cum ura sau invidia poate împinge la regretabile erori chiar și un Sir englez, oricât s-ar abține să nu-i sară smalțul în public.
Renumita carte a lui Eliade Le sacré et le profane dezvoltă și explicitează tema centrală din scrierile lui Durkheim, cum ziceam anterior. Analiza mea se bazează pe deosebirea care o fac amândoi între timpul și spațiul sacru pe de o parte, iar pe de altă parte timpul și spațiul profan. Eliade spune în tratatul de istoria religiilor, că în cam toate religiile zeul obosit (deus otiosus) se retrage din lume și devine zeul ascuns (deus absconditus), când oamenii încep să nu prea mai creadă în eficiența lui sau când zeul e scârbit de nesupușenia și păcătoșenia oamenilor. Atunci se cam rupe legătura dintre om și divinitate.
Ne putem întreba: Cine a început? Divinitatea sau oamenii? Dar nu asta e important. Nu folosește la nimic să culpabilizăm, nici oamenii și nici divinitatea. Important este cum se poate lega din nou legătura ruptă. Chiar de la asta decurge etimologia, cât și definiția și scopul religiei. Religie vine din latină religare (a lega din nou), după cum spune Lactanțiu. Sau din relegere (a citi din nou), cum spune Cicero. Dilema aceasta o rezolvă Sf. Augustin, de care mai vorbirăm tot în capitolașul 4. Fiind avocat de meserie, Sfinția Sa le dă dreptate la amândoi. Nici Akbar și nici Avicena nu sunt primii cu adevărurile duble. Așadar Sf. Augustin ne propune a citi din nou Scriptura, pentru a îl lega din nou pe om de Dumnezeu. Teologi importanți din Evul Mediu îi dau dreptate lui, cu dubla etimologie. Ei vedeau o legătură pe vertical, între om și Dumnezeu. Omul ridică ochii și mâinile spre Dumnezeu, ca unul ce se îneacă. Sau Dumnezeu îi întinde omului o mână salvatoare. Una din două. Sau amândouă. Concepția că omul ia inițiativa, ridică ochii și mâinile spre divinitate este materializată simbolic în cele două turnuri ascuțite ale bisericilor în stil gotic, sau măcar unul, ca la Biserica Neagră din Brașov. Merge și așa. Concepția că divinitatea se uită la om și coboară ca să îl salveze este simbolizată de bolta cupolelor de la biserici, unde vedem imaginea lui Iisus Hristos Pantocrator (Atotputernicul), care ne privește drept în ochi. Cea mai mare boltă fiind cea de la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Lucian Blaga numește acest stil arhitectonic: sofianic. Ulterior, alți teologi de seamă, în special Calvin și alți protestanți, au încercat să dreagă etimologia religiei, fiecare cum i se potrivea mai bine să dreagă busuiocul în predici.