De vreo două zile intrasem în concediul de odihnă și tare mă mai mâncau tălpile însă Marin, partenerul meu de escapade se tot codea iar în cele din urmă, doar ca să nu rămân acasă, am fost de acord ca să-l însoțesc până la Brad unde trebuia să ajungă la Stelică, fratele lui, care lucra la una din minele aflate prin zonă. Așa că, drumul fiind destul de lung am ajuns cam pe înserat și fiind invitați de  Stelică, ne-am instalat la una din mesele grădinii restaurant aflată în colțul străzii lui unde ne-am cunoscut și cu Dadi, miner și el care, după ce ne-a cercetat cu atenție dându-mi astfel seama că știe cam prea multe despre noi din povestirile care-i fuseseră depănate de Stelică și astfel, îi împuiase capul cu fratele lui care era cel mai bun trăgător cu pușca de la Dinamo precum și despre mine, prietenul lui Marin, care eram cel mai mare vânător din România.

            După ce ne-am omenit cu câte o bere rece, Dadi s-a ridicat de la masă și pe un ton autoritar ne-a invitat ca să-i vizităm casa care se afla prin apropiere iar datorită și tonului lui autoritar am dat curs invitației mai ales că, Stelică ne-a explicat șoptit că, dacă l-am refuza l-am jigni groaznic. Drept urmare, ne-am ridicat de la masa din grădină și în scurt timp ne aflam acasă la Dadi unde am fost primiți mai mama lui, o femeie trupeșă, glumeață și extrem de primitoare.

            Nici nu ne-am așezat bine la masa din sufragerie pentru că mama lui Dadi a și umplut-o cu farfurii de toate formele și dimensiunile precum și cu păhărelele destinate tăriei care se impunea musai înainte de masă pentru asigurarea apetitului, după cum ne-a explicat foarte serioasă dumneaei așa că, deodată, până să ne dezmeticim și ajutată de Dadi, gazda a înșirat pe masă o mulțime de cutii și cutioare de toate formele despre care ne-a explicat că ele conțin numai peștele pescuit de Dadi din Mureș dar gătit de dumneaei.

            Eu și cu Marin tot măsuram uimiți mișcarea gazdelor care, pe nesimțite au umplut literalmente masa care era și ea destul de măricică.

            – Hai, serviți, ne-a îmbiat Dadi, evident tare mândru de opera măicuței lui după care, a început să-și prezinte tratația explicându-ne ce anume conținea fiecare cutiuță, adică, ce fel de sortiment de pește precum și rețeta utilizată de gazdă care, la fel de mândră de opera ei, ne explica prompt cum a fost preparat fiecare pește care fusese prins de Dadi personal.

            Drept urmare, bine documentați cu bogatele explicații primite, în cele din urmă am atacat cutiile înșiruite pe masă constatând astfel că explicațiile primite au fost extrem de sărace față de bogăția de arome, una mai parfumată decât alta, precum și de gustul minunat al peștilor aflați, în fiecare dintre cutii. Astfel că, permițându-le numai gazdelor să ne mai spună câte ceva, ne-am străduit ca să nu înfulecăm așa cum am fi dorit datorită foamei pe care o resimțisem din plin ceva mai devreme când, Dadi ne-a ridicat de la masa restaurantului unde, vrăjiți de mirosul grătarului, speram că ne vom delecta cu ceva mititei. Ce mai, una peste alta și spre meritata satisfacție a lui Dadi am recunoscut sincer că nu mai mâncasem niciodată asemenea pești gustoși satisfăcând astfel și mândria bine meritată a măicuței lui care, ținându-și mâinile împreunate la piept aștepta împietrită aprecierile noastre.

            Ce mai, seara s-a dovedit a fi minunată din toate punctele de vedere mai ales, după ce Dadi, înfoindu-se de mândrie asemenea unui curcan ce stăpânea ograda gospodarului, ne-a condus și în  cămara ale cărei rafturi erau tixite cu cutii și borcane de toate mărimile pline cu peștii pescuiți de el în Mureș și bineînțeles, gătiți artistic de măicuța lui care, și ea plecase smerită pleoapele de plăcerea laudelor bine meritate.

            Pînă la urmă, seara s-a încheiat cum nu se putea mai bine iar eu și Marin am devenit musafirii lui Dadi care ne-a oferit o cameră spațioasă aflată la etaj și unde să ne putem odihni pentru drumul destul de lung pe care urma să-l parcurgem a doua zi, mai concret, la insistențele lui Dadi, a trebuit ca să-l invităm și noi în Deltă așa că, prin București doar treceam pentru a ne dota cu ce aveam și noi nevoie iar punctul terminus al călătoriei era Tulcea unde eram deja așteptați de Vaniușa cu lotca lui.

            A doua zi n-am mai putut onora masa cu care ne aștepta mama lui Dadi și spre regretul ei dar și al nostru, i-am sărutat mâinile fermecate și am pornit iute la drum. Pe drum am mai oprit numai pentru a sorbi câte o cafea la o benzinărie iar întâmplător, am descoperit în portbagaj câteva cutii destul de mari așa că l-am întrebat pe Marin ce cară în ele iar acesta, mi-a șoptit discret ferindu-se de Dadi:

            – Habar n-am ce are Dadi în ele că nu mi-a spus când le-a adus ca să i le bag la portbagaj.

            – Aoleo ! Or fi cutii cu conserve de pește ? – am întrebat eu în glumă dar și cu o notă de seriozitate în glas fapt ceea ce l-a pus pe gânduri și pe Marin moment în care a intervenit Dadi care ne-a explicat serios:

            – Păi, am acolo tot felul de momeli pentru că, nu cred că vom avea timp ca să umblăm după ele pe acolo și nici timp s-o facem deoarece, nu ajung în sfârșit și eu în Deltă ca să îmi pierd timpul căutând râme – iar ca să ne satisfacă curiozitatea a ridicat capacul celei mai mari dintre cutii și atât eu cât și Marin am rămas cu gurile căscate de ce am aflat deoarece, înăuntru se afla o cutie ceva mai voluminoasă plină cu râme groase care viermuiau calme încolăcindu-se între ele, o altă cutie cu șoricei morți, alta cu niște gândaci destul de mari care și ei viermuiau calmi iar celorlalte două sau trei cutii nu ne-a mai interesat conținutul astfel că, Marin a închis capacul portbagajului și am intrat în mașină.

            – Hai să pornim și noi că mai avem destul de mers – a mormăit Marin și aplecându-se discret spre mine mi-a făcut cu ochiul strâmbându-se de silă șoptindu-mi:

            – Dacă mai ridica vreun capac precis că-i arătam și eu peștele pe care l-am mâncat aseară la măicuța lui pentru că, îmi ajunsese deja la beregată și mai aveam puțin până să nu i-l arăt și lui.

            Drumul a fost plăcut și fără evenimente neplăcute așa că, pe la ora prânzului am intrat în Tulcea unde am lăsat mașina în parcarea din fața Hotelului Delta și unde, ne-am pomenit cu Vaniușa lângă noi:

            – Bine ați venit ! – ne-a întâmpinat el bine dispus – Adineauri am amarat și eu lotca lângă pasager contând că vom pleca și noi mai înaintea lor.

            – Păi, te-ai gândit bine – l-a lăudat Marin -, ce naiba, nu suntem noi sătui de atâta oraș cât ne oferă Bucureștiul ? – după care ne-am apucat ca să ne descărcăm lucrurile și să le aducem la lotcă unde Vaniușa le așeza gospodărește, apoi ne-a întrebat:

            – Mai avem ceva de luat ?

            – Doar pe noi – i-am răspuns eu fericit la culme că nu mai puteam de dorul Deltei unde de-abia așteptam ca să ajung iar în așteptarea acelui moment, îmi umpleam plămânii cu mirosul atât de iubit al Dunării.

            Deci, fiind gata de plecare, Vaniușa a pornit motorul și încet, încet ne-am instalat pe cursul Dunării îndreptându-ne spre scumpa noastră Deltă.

            – Mi-ai spus la telefon că rămâneți în Deltă doar vreo trei zile –  i-a spus el lui Marin – așa că, m-am gândit ca să vă faceți tabăra pe Litcov – unde ați mai fost – unde puteți da la pește și vâna ceva rațe sau gâște iar eu vin să vă iau peste trei zile. Aveți tot ce vă trebuie ?

            – Da Vaniușa – l-a liniștit Marin -, avem de toate mai puțin umbrelă. Dar nu cred că se va schimba vremea cât stăm noi acolo.

            – Nici eu nu cred – i-a dat Vaniușa dreptate -, prognoza de azi dimineață este pe vreme bună așa că, o să aveți vreme frumoasă, dar spune-mi ce pește vreți să duceți acasă ? Că am să mă opresc la Mila 23 și le cer să-mi pună deoparte ceva pește ca să nu vă întoarceți cu mâna goală.

            – I-auzi, brâul !! – a sărit Dadi de pe locul lui clătinând lotca binișor – Adică, cum ?! Ce, am venit în deltă ca să cumpăr pește ? Ori aici e alimentara ?! Noi ce naiba suntem, pescari ori zgârie brânză ?! – și pufnind supărat s-a trântit la loc pe banchetă clătinând iar lotca – Mâncăm ce prindem și vânăm – a continuat el încruntat după care a arătat în direcția mea – Dacă noi n-o să prindem nimic, mâncăm ce împușcă el – și m-a indicat pe mine – că și Marin e mare campion la tras cu pușca ! – și-a încheiat Dadi cuvântarea pufnind încruntat.

            – Mă rog, … mă rog – l-a ponderat Vaniușa făcându-mi discret cu ochiul – Mă voi bucura ca să reușiți și să vă descurcați așa cum doriți însă, n-am spus-o cu răutate deoarece eu cunosc bine delta și știu că, uneori este cam cusurgioaică și când ea nu are chef, nici de țânțari nu ai parte, dar mite de pește iar de vânat nu mai vorbesc.

            – Lasă, că trei zile dacă nu vom mânca, nu vom crăpa noi de foame, … nu-i așa ? – și Dadi s-a răsucit spre noi așa că i-am încuviințat iute afirmația după care s-a instalat liniștea în barcă pe fondul uruitului calm al motorului.

            Pe drum, ne-am mai salutat cu alți lipoveni cunoscuți de-ai lui Vaniușa apoi, am trecut de Milă și am virat la dreapta pe intrarea spre canalul spre Litcov. Văzând iar locurile atât de bine cunoscute mi-a tresăltat sufletul de bucurie dându-mi senzația că și aerul a căpătat un alt miros mai familiar.

            Conform planului comunicat de Vaniușa, acesta a oprit lotca în dreptul singurului pom de pe malul Canalului Litcov iar urmele provelor lotcilor care au poposit acolo erau adânc întipărite în pământul uscat așa că, Vaniușa a cârmit și el lotca înfigându-i prova într-una din adânciturile astfel imprimate în mal.

            In sfârșit, eram în Deltă ! Nu mai puteam de bucurie așa că, urmăriți de zâmbetul plăcut al lui Vaniușa ne-am apucat iute ca să ne descărcăm lucrurile din lotcă și imediat ce am terminat acesta s-a ridicat în picioare și ne-a salutat militărește cu palma la borul pălărioarei terciuite de purtat:

            – Eu plec și vă urez vacanță frumoasă iar peste trei zile, așa cum am stabilit, mă prezint aici ca să vă duc înapoi la Tulcea. Deci, precis nu mai aveți nevoie de ceva ?

            – Nu Vaniușa – i-a răspuns Marin zâmbindu-i prietenește -, mergi liniștit că avem tot ce ne trebuie.

            – Atunci e bine – i-a răspuns Vaniușa după care, s-a aplecat și a tras de sub bancheta din mijloc un sul mare de folie de plastic transparentă și ni l-a aruncat pe mal la picioare – Dacă nu vă va trebui, mi-l dați înapoi când mă voi întoarce ca să vă iau. Bine ? – și cu această urare pe buze a pornit motorul și s-a întors în viteză pe canal pornind spre Tulcea după ce, potrivit obiceiului, a mai fluturat încă odată mâna în semn de rămas bun.

            După ce a dispărut și doar i se mai auzea din ce în ce mai încet zumzetul motorului, ne-am apucat ca să organizăm tabăra și primul lucru foarte util pe care l-am descoperit a fost sulul foliei de plastic pe care l-am desfășurat și i-am apreciat mărimea adică, altfel spus, la nevoie, fiind desfășurat, ne acoperea pe toți așa că încet, încet ne-am apucat ca să ne depozităm toate lucrurile noastre pe un capăt al foliei prilej cu care am descoperit cu mare bucurie câteva dintre cutiile cu pește în ulei din care ne tratase cu o seară înainte mama lui Dadi:

            – Hm – a mormăit Marin gânditor în timp ce înmuia un colț de pâine în uleiul cu gust și miros de pește , – noi am plecat de la Brad de parcă aici ne aștepta cineva cu masa întinsă !

            Deoarece iarba încă mai era umedă de rouă, am întins bine folia iar eu am apucat celălalt capăt și am pliat-o în două:

            – Ce naiba faci acolo? – m-a întrebat Marin – lasă folia așa, întinsă, că poate avem nevoie ca să ne așezăm pe ea.

            – Păi, … precis ne vom așeza pe ea deoarece, acolo sus, se pare că se va pune de o mică ploicică – le-am comunicat eu vestea cea nouă – Vedeți și voi norișorul acela simpatic ? Ei bine, se cam  îndreaptă spre noi mânat de vânt. V-ați prins ?

            Surprinși, au privit și ei în direcția indicată de mine apoi, fără grabă, am pliat folia în două iar astfel, dacă ne-ar fi plouat, ne-am fi putut adăposti de ploaie în jumătatea ei iar în cealaltă jumătate am fi putut adăposti lucrurile noastre așa că, după ce ne-am gospodărit, cu ochii spre cer m-am apropiat de stuf de unde am recuperat mai multe așchii de lemn și bețe ceva mai groase pe care le-am depozitat în jumătatea noastră de folie.

            – Ce naiba faci cu lemnele alea ? – m-a luat Marin la zor – Sper că n-ai de gând ca să ne strici aerul cu fumul tău ?

            – Fii liniștit, că nu ți-l stric însă, mai e puțin și se lasă întunericul iar în afară de fum nu avem nimic cu care să le urăm țânțarilor bun venit, nu crezi și tu asta ?

            Marin nu mi-a răspuns și bosumflat și-a aprins o țigară făcându-mi cu ochiul și bombănind:

            – Eu voi avea fumul meu iar voi, n-aveți decât să vă apucați de fumat.

            Nici nu a terminat bine replica pentru că, Dadi s-a și apropiat de noi cu o sticlă plină cu o băutură roșiatică pe care mi-a întins-o bine dispus:

            – Poate să plouă cu spume pentru că, ginarsul ăsta făcut de mine gonește și ploaia – iar pentru a ne convinge de adevărul spuselor lui, am dat iute sticla din mână în mână și i-am degustat conținutul dându-i dreptate.

            – Hm – a bombănit iar Marin zâmbindu-ne șmecherește -, bine că m-am înșelat când am văzut sticla printre bagaje deoarece am fost sigur că a luat cu el și ceva comestibil în afară de râme și gândaci !

            Intre timp, am scos și eu arma de vânătoare din toc și am pus-o undeva ferit împreună cu câteva cartușe iar revenind spre ei tot priveam spre cer:

            – Lasă norul ăla în pace și nu-l mai tot zgândări atâta – m-a certat Dadi -, chiar ți-e așa de dor de o ploaie ?

            – Nu Dadi, îmi pun arma la-ndemână că cine știe, poate trece pe deasupra vreo rață ori vreo gâscă și va mirosi a friptură prin jur. Ar fi rău ?

            – Ei, … n-ar fi rău deloc – a mormăit el bine dispus la auzul fripturii..

            Intre timp seara s-a apropiat cu pași repezi iar norul suspect a trecut pe deasupra noastră scuturându-și ploaia prin alte părți și în schimb ne-a lăsat în grija întunericului așa că, în așteptarea dimineții ne-am ghemuit așa cum am putut umplând jumătatea de folie sub care ne-am ascuns de cei câțiva stropi căzuți din coada norului apoi, încet, încet, după o zi destul de lungă, am ațipit ascultând semnalul celor câțiva stropi pe care norul i-a scăpat și deasupra noastră după care s-a tot dus mânat de la spate de vânt în timp ce noi am picotit un timp după care am adormit buștean lăsând în urmă o zi plină.

            Eu nu reușeam să adorm așa că, un timp am mai numărat cei câțiva stropi aruncați spre noi de norișorul ce zburdalnic după care, încercând ca să adorm, m-am pomenit cu o picătură zdravănă de apă căzută pe obraz așa că, am tresărit enervat bănuind că folia ar fi perforată pe undeva pe unde s-a strecurat picătura de apă așa că, am pipăit bagajele până mi-am descoperit rucsacul meu din care am scos lanterna și astfel am cercetat folia de deasupra mea iar astfel, am descoperit că folia de deasupra noastră care ne acoperea se umpluse cu picături de apă rezultată din respirația noastră și care astfel s-a condensat transformându-se în picături cam mari și care, pe măsură ce se măreau, cădeau pe noi umezindu-ne hainele.

            Ca urmare, iritat de întâmplare, m-am târât afară de sub folie iar în drum, am simțit sub palmă răceala sticlei cu vinars care rămăsese pe jos în iarbă și pe care astfel, am salvat-o rapid iar apoi  am ieșit la aerul curat de afară unde am mai băut o înghițitură din licoare în așteptarea somnului iar deodată, mi-a atras atenția o bălăceală care se auzea de undeva de lângă mal așa că, am Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: DULCELE SOMN AL DELTEI” →