Kosta VIANU: Beștelică

Stelică al lui Popoiag era cunoscut tuturor ca Beștelică. Tac-su, Popoiag ăl batrân, era cam defect la vorbire, după cum spunea lumea despre el și când voia să-l strige pe fiu-su, „băi, Stelică”, iesea ceva gen „Bei, Ștelică”, de unde și porecla. Era gângav bătrânul, dar harnic, făcuse avere, strânsese ceva pogoane pe lunca Nișcovului. Avea și „sfoară” de pădure, de la poalele dealului până-n creasta Chilmiziului,  cam prin dreptul pârâului  Mierioara, pe partea cealată a văii. Degeaba, însă.  Ăl  mic, Beștelică, nu le avea cu strânsul averii, iar după ce se luase cu a lui Tutunaru, cu Loreta, mai tânără decât el cu mult și poreclită Trotineta, poate fiindcă rimează, ce știu eu, tocase tot, rămăsese doar cu o căruță destul de zdravănă și cu doi boi, cu care făcea „chirii” – căra, adică, ce avea lumea nevoie, lemne din pădure, porumbul din luncă, una-alta, dar nu se ajungea, joia, când era zi de târg la oborul Buzăului trebuia să  vândă niscai lemne, ca să mai facă rost de ceva parale, pentru cheltuiala casei. Dar lemne, de unde, că veniseră comuniștii și sfoara de pădure fusese trecută în patrimoniul statului, ca să poți tăia lemne trebuia să ai bon, și bonul te costa bani, așa că, de voie-de nevoie, Loreta a trebuit să răspundă cum trebuie la insistențele lui ′nea Cotoi, pădurarul care avea în grijă tot dealul Chilmiziului, din Săseni până încoace, spre Valea Salciei, unde începea alt canton, cu alt pădurar, mai ciufut, mai neomenos. Așa că, se știa. Miercurea Beștelică avea treabă, trebuia să scurteze, să încarce în căruță  și să care în curtea casei o grămadă, din cele deja pregătite de zilierii forestieri, alde Nae al lu Căpraru, alde Fasolică, ai lu’ Negustoru, doi flăcăi zdraveni, dar cam ceaclauzi, nu se înțelegea nimeni cu ei în afară de tac-su, care le trăgea uneori căte o bătaie zdravănă, iar ei răbdau tot fără să crâcnească, deși, amândoi, l-ar fi putut lăsa lat pe ăl batrân, căt erau de malaci. Beștelică avea bon, același de mai multe săptămâni, mâzgălit cu creion chimic de însuși  ′nea Cotoi, care-l și învățase cum să scrie un „unu”  înaintea lui șapte sau lui opt, așa că peste un timp avea iar voie să încarce, să scurteze și să pregătească pentru târg, căruța următoare.  Pe urmă, din acel  „unu” făcea, tot cu chimicul, un ”doi”, cam chinuit, dar treaba mergea încă odată,  spre bucuria tuturor, fiindcă nici nu apuca bine Beștelică să dea cotul drumului spre Mierioara,  că  ′nea Cotoi se și ivea la pârleazul din fundul grădinii lui Beștelică, cu pălăria lui verde cu pușca pe umăr și  cu tașca de piele bătându-i șoldul. Intra fără să mai bată la ușă, ca la el acasă și Loreta, după ce-i dădea să mănânce, dacă-i era foame, se drăgălea cu el în voie, fără frica bărbatului și fără frică de consecințe, că era stearpă, nu putea face copii.

Ocolul Silvic era mai în susul văii, înspre Căsău și toată grija exploatarii pădurii rămăsese în seama pădurarilor, ei tăiau, ei spânzurau, iar cine era prieten cu pădurarul „avea de ce să-și ungă carul”, cum zicea bunica, Dumnezeu s-o ierte pe baba Zinca, femeie fără carte dar cu un simț al realității ieșit din comun.

       Treaba mergea ca pe roate, Beștelică era mulțumit, Loreta, ce să mai zic, iar  ′nea Cotoi avea grijă ca grămada lui Beștelică să aibă numai lemne ca lumea, ca pe picior, cu toate că, în acte, grămezile erau trecute „crăci de lemn pentru foc”.

       O singură dată s-a întâmplat ca Beștelică să se întoarcă din drum pe neașteptate, taman din Dârlănești, cu biciul în mână și înjurând supărat: uitase bonul acasă! Schimbase haina cu șuba, că afară ploua cam mocănește, iar bonul îi rămăsese în buzunarul hainei. L-a găsit pe  ′nea Cotoi în izmene și în cămașă, fumând liniștit lângă sobă si tot pe Loreta a înjurat-o lung, cu năduf:

-Ce ții, fă, rumânul ăsta în picere, tu-ți nafura mă-ti de paceaură, descalță-l, suie-l în pat, nu vezi că e ud tot? Și dă fuga la beci de scoate un ibric de țuică, de-aia de anul trecut și fierbe-i, să nu care cumva să-i cauzeze răceala la plămâni! Continue reading „Kosta VIANU: Beștelică”

Kosta VIANU: ”CIRC CINIC”, de Adrian Botez – O EVANGHELIE LAICĂ

 

          Omul de vastă cultură și scriitorul Adrian Botez, despre care am mai scris în câteva rânduri, exprimându-mi admirația, uluirea, ba, uneori, chiar un fel de invidie, nu îndeajuns de secretă, față de talentul și priceperea sa în ale literaturii, în general, dar și față de acribia și minuțiozitatea savantă, cu care disecă aspecte și fațete ale realității, a scos la iveală, recent, un volum de prozo-poeme negre, după cum le intitulează chiar autorul  –  cu titlul “Circ cinic[1].  Cititorul  intuiește, de la primul contact cu cartea, că este vorba mai puțin, sau deloc, de atitudinea filosofică socratică, față de viață – ci, mai degrabă, de cinism, în forma sa brută, atitudinală ; fiindcă, după cum ne explică, cu răbdare didactică, autorul (în Prefața cărții sale : Câteva cuvinte despre funcția sacră și soteriologică, a prozopoemului), cuvântul “cinic” pare să aibă originea în numele grecesc al câinelui. Bietul animal! Nici pe departe nu este el atât de nemilos si de “câine”, cum sunt unii semeni, puși pe prăduială și pe căpătuială, în disprețul a orice : a semenilor, a legilor sau a bunului-simț.

            Dacă societatea românească actuală ar mai putea, printr-un miracol extraordinar , să-și regăsească drumul către normalitate,  cartea maestrului Adrian Botez ar trebui să fie un fel de evanghelie laică, generatoare a unui fel de religie socială, îndemnând la normalitate și bun simț, prin parabole adânc cugetate și măiestrit alcătuite, nu doar din punct de vedere rece, filosofic, ci dintr-unul profund, cald și uman, cu toată disperarea și lipsa de orizont, care răzbat din texte.

            Multe din prozo-poemele din carte sunt, de fapt, microistorii, în așa fel ticluite, încât cele mai multe sunt metafore extinse, nu doar la nivelul unei simple expresii, ci al întregului text.  Un exemplu grăitor, în acest sens, ilustrativ pentru ce vreau să spun, este prozopoemul “Un dialog despre implicare”, pe care eu l-aș fi numit, mai puțin inspirat, poate, Gâlceava cuțitului cu furculița… De la acest dialog, cu parfum de fabulă esopiană:

“- Câte  brațe  de înțepat ai! Dacă ai avea și Tăiș… o, dacă ai avea și Tăiș! – ai fi soția mea perfectă!

Sunt Fermă, sunt Reacționară și împung, spre a fi respectată – dar sunt Miloasă ! Nu ca tine, Măcelarule ! – îl <<hutuchi>>, ursùză, unealta de-nfurcat Mâncarea.

…Adevărat : Multstimata Furculiță doar apùcă, lacomă, ceea ce au ucis alții – cum fac Hienele, Vulturii Hoitari ori Șacalii :  ea nu se implìcă, Niciodată, Direct, în Crima Propriu-Zisă” –

Autorul ajunge, astfel, la un fel de comparație, neexprimată, între autorul crimei și complicele,  care nu se implică, decât contemplativ, în crima propriu-zisă, preferând poziția, mai comodă, de beneficiar direct.

            Am dat un exemplu de text-metaforă, cu virtuți  parabolice atât de iscusit integrate, într-un dialog aparent banal,  încât orice explicație ar fi inutilă. Aceasta este forța care răzbate din toate textele.  Din relatări aparent nevinovate, cititorul ajunge să tragă concluzii de un tragism atât de categoric, încât eu, unul, aș asimila aceste texte cu un fel de lapidări, în public, a metehnelor, multe și diverse, ale lumii acesteia, în general, dar mai ales, ale realității social-politico-morale românești, fiindcă de aceea autorul numește aceste prozopoeme NEGRE: deoarece el nu mai vede, în orizontul cât de cât apropiat, nicio scăpare, nicio salvare din marasm.

            Multe ar fi de spus despre măiestria cu care sunt alese subiectele sau temele prozopoemelor. Cel care dă și titlul volumului, pare să descrie zădărnicia și inutilitatea unei vieți, trăite ca un spectacol de circ, fără nimic spectaculos, fără folos, iar soluția găsită, aceea de a asista la un circ adevărat, nu este, nici ea, aducătoare de mari beneficii:  spectacolul se termină, actorii zgomotoși pleacă și numai Moartea apare, ca un om de serviciu sui-generis, ca să netezească, cu coasa, nisipul frământat al arenei. Metafora aceasta, a Morții care aduce la zero, care nivelează, care potolește, în final, orice zbucium, pare să i se fi părut și autorului reprezentativă, de vreme ce a ales exact acest text, pentru titlul cărții.

Pus în fața cărții, cititorul trăiește un fel de autentic embarras du choix:  să admire povestea, cu virtuțile ei, sau să se bucure de puterea sugestivă a metaforei, care are forța de a-l ajuta să valorifice, concluziv, ceea ce i se sugerează, ca valoare filosofică a contextului? Mărturisesc faptul că eu nu am avut întotdeauna puterea să aleg ce m-a interesat mai mult: cinismul concluziei NEGRE , sau povestea – la rândul ei, fascinantă, prin ingeniozitatea găsirii pretextelor narative.  Într-un singur text, am găsit cea mai neagră mărturie, cel mai dezastruos neant personal al autorului –  mărturisirea lehamitei și a lipsei oricărei speranțe, aduse la cel mai înalt grad, anume în textul cu numele, laconic si neprevestitor – Practic”.  Acolo, autorul își mărturisește, deschis, cinstit, înfrângerea sa, în efortul de a se reconcilia cu o lume care-l refuză, care-l exclude, care-i interzice, aproape, statutul de ființă vie:

        “…așa că…tăiați-mi capul (Inutil, Visător, Imbecil…),  umpleți-l cu Sârmă Ghimpată și Paie – și, astfel garnisit, oferiți-l, la Lecțiile de Anatomie – Studenților, ca Material Didactic”.

Această înfrângere, mărturisită în mod atât de violent-sincer, dă măsura percepției totale a acelui cinism despre care vorbeam. Desigur, rostul majusculelor, cu care este împănat acest text, are noimele sale, venind din atingeri cu zone pe care cititorul sper să aibă istețimea de a le descoperi. Dau un singur “hint”: tabloul “Lecția de anatomie”, al lui Rembrandt.

Continue reading „Kosta VIANU: ”CIRC CINIC”, de Adrian Botez – O EVANGHELIE LAICĂ”