Victor RAVINI: Sala de lectură (8)

Reciprocitatea dintre societate și religie

Francezul Georges Dumézil (1898 – 1986) a fost militar în Primul Război Mondial, apoi filolog, istoric al religiilor și antropolog, doctor honoris causa la Uppsala și la mai multe universități, membru al mai multor academii din diferite țări, cunoscător a câtorva zeci de limbi vii și limbi moarte. În 1938, a lansat teoria sa despre cele trei funcții în religiile și societățile indoeuropene, cu care a deschis o nouă fereastră cognitivă. Nu e de mirare că a avut admiratori înfocați, dar și dușmani la fel de înfocați, ba chiar a și fost persecutat administrativ și târât în fața instanțelor să își justifice teoria. A avut dușmani suspuși în politică, dar și protectori la fel de suspuși. A avut admiratori și detractori chiar și printre ofițerii cei mai apropiați ai lui Hitler, care nu erau de acord ce să facă cu el. A întreținut o corespondență călduroasă cu Mircea Eliade, ca între prieteni de nădejde.¹

Presupunerile în legătură cu vatra de formare a indoeuropenilor au pus în valoare patriotismul savanților din diferite țări. Fiecare a încercat să tragă spuza pe turta sa. În ultima vreme, aproape toți savanții sunt de acord că vatra indouropenilor a fost la nord de Marea Neagră și de Marea Caspică, în afară de cei ce sunt siguri că nu e așa, ci nu poate fi altundeva decât în propria lor țară. Se știe fără îndoială că indoeuropenii, înainte de a se dispersa până la Oceanul Atlantic, la Oceanul Indian și în străfundurile Siberiei, au fost nomazi și trăiau preponderent din vânătoare și războaie de jaf. Culesul unor crescături vegetale, ciuperci, melci sau ce se mai găsea pe câmp ori prin pădure era lăsat pe seama femeilor.²

Încă înainte de a se despărți și deplasa spre noile teritorii unde au devenit sedentari, indoeuropenii au creat o mitologie cu zei de trei ranguri, după cum era alcătuită societatea lor, iar mitologia confirma și cristaliza structura socială. Fiecare ramură a indoeuropenilor, pe unde a ajuns, a dezvoltat mitologia sa proprie, pe aceeași structură tripartită, demonizând sau asimilând și subordonând unele zeități de la populația locală, cu care s-au amestecat.³ Legendele din mitologiile lor coincideau, dar aveau influențe de a populația peste care au venit.

Dumézil a analizat mitologiile din epopeile indiene, cele nordice și legendele romane, și a ajuns la concluzia că legendele considerate că ar fi istoria Romei nu puteau fi întâmplări adevărate, ci erau mituri ce corespundeau cu miturile din epopeile indiene și nordice. Erau aceleași mituri, desacralizate și căzute din mythos în logos, adaptate la condițiile locale. A mai ajuns și la concluzia că structura socială a divinităților din aceste mitologii și legende oglindește structura din societatea celor ce au creat aceste mitologii. În ele se vede că lumea indoeurpeană era patriarhală, împărțită în trei categorii sociale, structurate piramidal. Fiecare clasă socială își asuma o funcție bine precizată și consfințită de către zeii săi protectori, ce serveau ca model de orientare în opțiuni, decizii și comportare în viață. Astfel, el distinge printre divinități trei forțe, cu funcțiuni ierarhice. Acestea colaborează între ele, oricâte conflicte de interese și ambiții personale ar avea, și se oglindesc perfect în societate. Totodată, societatea se oglindește în divinități. Reciproc.

1. puterea magică și juridică. Zei de rangul unu: Zeus (Jupiter), Apollo, Mercur (Hermes), Odin (Wotan), Vișnu. Aceștia sunt zeitățile care apără interesele regilor⁴ sau căpeteniilor, sacerdoților, înțelepților, legiuitorilor, adică elita societății, care ia deciziile și dă ordine. Cum au fost la noi Burebista și Deceneu. Știm de la Herodot (480 î.Hr. – 425 î.Hr.) că regii tracilor descindeau direct din Mercur și depuneau jurământ numai pe el. Mercur îi proteja și era garanția puterii lor politice.
2. puterea fizică. Zei: Marte (Ares), Thor, Indra. Zei care protejează războinicii și asigură victoria asupra vrăjmașilor sau asupra celor jefuiți. Războinicii nu aveau nevoie să muncească și de aceea erau considerați aristocrații. Chiar și azi sunt oameni care nu au nevoie să muncească și îi disprețuiesc pe cei care muncesc. Dar așa e peste tot, nu numai în țara noastră.
3. producția și reproducția. În principal fertilitatea, asociată cu bunurile materiale, bunăstarea, plăcerile și sporul demografic. Aici sunt cei mai mulți zei, care protejează a treia categorie socială: producătorii de hrană și alte bunuri materiale sau spirituale.

Numai indoeuropenii din categoria a treia, cea mai de jos, aveau divinități feminine. Zeitățile indoeuropene feminine nu au nimic din atribuțiile rangului unu sau doi, în afară de Atena, și ne arată că rolul femeii în societate era doar pentru producție materială și reproducție demografică. De aici se poate ști care era condiția socială a femeii la indoeuropeni.

Zei: Hefaistos (Vulcan), față de care disprețul era exprimat prin aceea că era exclus din Olimp, aruncat în fundul Pământului, unde era fierar, meserie desconsiderată multă vreme, și era șchiop, ceea ce nu l-a împiedicat să alerge după zeița Atena ca să o violeze, însă nu a reușit. A ejaculat pe coapsa ei, iar ea s-a șters dezgustată. Acest mit consemnează conflicte între indoeuropenii veniți și pelasgii localnici. Atena provenea din mitologia pelasgilor, populația care a precedat instalarea grecilor în Peninsula Balcanică. Pelasgii aveau o structură socială matriarhală. Atena era zeița înțelepciunii, proteja torsul lânii sau al inului și țesutul, activități rezervate femeilor, ceea ce denotă că de către femei au fost inventate. Țesutul și tricotatul sunt premisa descoperirii numărătoarei binare, care stă la baza ciberneticii și a computerelor. Atena era și zeița războiului. Arma ei era furca de tors, deci o armă defensivă cu care își apăra fecioria. Rezultă că în matriarhat exista un cult al purității corporale și morale. Ea a fost acceptată în mitologia indoeuropeană, însă ca fiică a lui Jupiter, deci subordonată. Mai sunt zeitățile agriculturii, fertilității, dragostei, plăcerilor, fericirii și bunăstării materiale.

 În mitologia nordică, cuplul de zeități Frei și Freia, de la care avem cuvintele germane Frau (femeie), froh (vesel, voios, bucuros) și suedeze fru (soție), fröken (domnișoară), frö (sămânță), fröjd (fericit, bucuros, încântat). În Balcani avem personaje mitologice feminine, provenite din matriarhat și din paleolitic: Gea (Gaia), Afrodita (Venus sau Venera), Demeter, Persefona, Diana (Artemis, Bendis), Ceres (de unde avem cuvântul cereale). În India avem zeița mamă a universului, Sri Lakshmi, cu florile de lotus, stropită de trompele a doi elefanți, simboluri falice. Zeitățile antice nu au apus, cum a crezut Richard Wagner (1813 – 1883) (opera Götterdämmerung = amurgul zeilor). Această zeiță l-a inspirat pe arhitectul Jean Balladour să dea numele La Dame au Lotus blocului în care locuiesc eu, peste drum de blocul Isis, zeiță egipteană cu atribute asemănătoare. Arhitectul n-a vrut să spună cine e dama cu lotus, ca să rămână ambigue anumite simboluri ornamentale de pe fațada blocului, așa după cum a pus simboluri enigmatice, care se repetă pe fațadele mai multor blocuri, ca ghicitori ezoterice pentru toți. Cine descifrează simbolurile – bine. Cine nu le descifrează, iarăși bine. N-a știut că o să vină să locuiască aici un român și o să-i divulge visurile freudiene.

Nu s-au găsit vestigii arheologice de figurine masculine din paleolitic. Miile de statuete feminine din paleolitic reprezintă zeița mamă, sunt din matriarhat și nu au niciun echivalent masculin. Profesorul universitar francez Louis Bouyer (1913 – 2004), numit de către Papa Paul VI (papă între 1963 – 1978) ca membru al comisiei teologice internaționale, spune în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, că descoperirile arheologice arată cum „zeița mamă nu a primit un însoțitor masculin înainte de neolitic, când creșterea bovinelor, care la început era simplu pastorală și nomadă, a devenit sedentară și urmată de o agricultură incipientă.” Bouyer mai spune că: „rolul bărbatului în reproducție nu era la fel de evident ca al femeii și nu era clar până când creșterea vitelor mari s-a răspândit în societate.” Simboluri masculine sunt atestate numai începând din neolitic. Abia în neolitic zeița mamă capătă un echivalent masculin. Cu referire la Bouyer, perechea de la Hamangia poate fi din vremea când oamenii au devenit sedentari și s-au ocupat de prăsirea vitelor mari, ceea ce a evidențiat rolul bărbatului în reproducere, iar zeița mamă a primit un echivalent.

Marija Gimbutas (1921 – 1994), din Lituania, profesoară emerită de arheologie la universitatea din California, și care a fost în România, spune: „Infiltrarea indoeuropenilor în vestul Ucrainei, Moldova și la Dunărea de jos în timpul mileniului al patrulea î.Hr. a rezultat în adorarea unor importante zeități masculine și feminine, locale.” Gimbutas afirmă că femeia Gânditoare de la Hamangia reprezintă zeița mamă. Perechea de la Hamangia este datată prin diferite metode cu șapte sau opt milenii în urmă. Deci anterior venirii indoeuropenilor. Textul Mioriței oglindește o societate în care nu există vreun patriarh, ci un „matriarh.” Mama ciobanului are capacitatea de a vorbi cu divinitățile și se diferențiază de alte femei bătrâne printr-un brâu de lână, ca semn distinctiv de rang superior în sat.

Ciobanul din Miorița are o singură divinitate: Mândra crăiasă, sora soarelui (o divinitate uranică, cerească). În multe variante ea este înlocuită cu o Fată Frumoasă, ce se ivește pe munte împodobită cu simboluri solare (o divinitate chtonică, a pământului). Mama ciobanului vorbește în unele variante cu divinități ale naturii: Dunărea, Apșoara, Ceața sau Sfânta Negurice. Nici mama ciobanului și nici divinitățile din Miorița nu au un echivalent masculin. E de mirare că nimeni până acum nu a mai observat acest lucru, atât de evident. Cu sprijin la Bouyer, această observație ne ajută să datăm crearea Mioriței în matriarhat și deci în paleolitic. Rezultă că Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia au putut auzi sau chiar și cântau Miorița în forma ei de la începuturi, numită convențional Urballade.

Divinități masculine din categoria a treia: Eros, Priapus, Prometeu, Pan, Dionysos (Bachus), zeul viței de vie, al unei societăți sedentare, ce a făcut o descoperire tehnică fundamentală, căreia civilizația actuală doar i-a adus îmbunătățiri.

Unele divinități feminine din mitologia greco-romană sunt vechi zeițe supreme din matriarhat, asimilate ca soții sau fiice ale unor zei din primele două ranguri, ori au fost acceptate cu o altă situație subordonată, în rangul trei. Atena (Minerva), Themis, Muzele sau preotesele de la Delphi și Vestalele nu corespund cu mitologiile indoeuropene și deci pot proveni de la pre-indoeuropeni, rămase din matriarhatul pe care l-au răsturnat războinicii indoeuropeni. Atena fusese zeița înțelepciunii și războiului încă din paleolitic și matriarhat, conducătoare în războaiele pre-indoeuropenilor. Ea cumula din matriarhat funcțiile celor trei ranguri indoeuropene din patriarhat: este zeița înțelepciunii, a războiului, protectoarea torcătoarelor și țesătoarelor.⁵

Oamenii din paleolitic se orientau bine în spațiu, atât pe pământ, cât și pe bolta cerească. Aveau cultul ursului, răspândit din peninsula Iberică până în Kamceatka și Japonia, iar de la ei avem denumirile Ursa mare și Ursa mică. Antropologii occidentali au asistat acum mai bine de un secol la un ritual în nordul Japoniei, la populația aïnou numită și utari. Un ritual de sacrificare a unor urși. Sacrificatorii li se adresau urșilor cu multă afecțiune, iar antropologii au notat întreg textul și le-a fost tradus. Craniile și oasele urșilor au fost așezate la fel cum s-a descoperit mai târziu, că asemenea cranii și oase de urși erau aranjate exact întru totul identic în Grota Urșilor din Carpați. Este de presupus că și în Carpați li s-au adresat urșilor invocații asemănătoare, în ce limbă or fi vorbit strămoșii noștri.

De la indoeuropeni, inventatorii vehiculului tras de cai sau boi, avem Carul mare și Carul mic. La francezi, unde gastronomia e o virtute națională, aceste constelații se mai numesc și Cratița mare (la grande casserole), Cratița mică (la petite casserole).

Se presupune că unele personaje mitologice feminine, care la greci și romani erau înfricoșătoare sau întunecoase, cum ar fi Hecate, Meduza, Gorgona, Hydra, Amfisbena, Echidna, Euryale, Harpiile, Pandora, Párcele (ursitoarele din infern) ar putea fi foste zeități luminoase din matriarhat, diabolizate, detronate, ponegrite sau culpabilizate de către patriarhatul indoeuropean. Ursitoarele hotărau ursita oamenilor încă de pe vremea când au fost create, de către cei ce au creat cultul ursului și au pus Ursa Mare și Ursa Mică pe cer. De ceea se mai spunea că ursita e scrisă în stele. Încă de pe vremea când oamenii scriau în stele, nu altundeva.

Regatul amazoanelor pare să fie o formă de revoltă a unor societăți matriarhale sedentare împotriva patriarhatului cotropitor. Există teorii de inspirație freudiană, care spun că amazoanele ar fi un mit creat de spaima bărbaților să nu fie castrați de către femei. Dacă ar fi așa, mituri asemănătoare ar trebui să existe și în alte părți locuite de oameni, nu numai la Marea Neagră. Și poate că nu întâmplător, așa cum știm de la Strabon (63 î.Hr. – 20 d.Hr.) și de la alții, regatul amazoanelor era vecin cu zona în care, după cele mai recente concluzii trase din presupuneri, că din dovezi nu se poate, a fost vatra unde s-au format indoeuropenii. Ar fi în afara subiectului să discutăm aici despre regretabilele erori ale doctorului Freud sau despre existența amazoanelor prezente la războiul Troiei și ce alte dovezi arheologice mai sunt. Napoleon a apreciat exactitatea descrierilor și justețea strategică a acțiunilor militare ale amazoanelor. El a tras concluzia, cu o jumătate de secol înaintea lui Heinrich Schliemann, că războiul Troiei a fost o realitate istorică și nu s-a îndoit de existența amazoanelor. Observația lui Napoleon este încă un argument că amazoanele sunt personaje istorice, și nu mitologice, cum încă mai cred unii cercetători sau cercetătoare.

De altfel, în general, orice mitologie conține o ideologie, care structurează atât societatea cât și credințele și manifestările religioase. Societatea a creat aceste funcții pentru zeii săi, iar mitologia justifică structura socială și o consolidează. Între mitologie și societate este o relație de influență reciprocă perfectă. Aceasta apare cel mai evident la popoarele indoeuropene, unde se văd cel mai bine cele trei funcții sociale: conducătorii, războinicii și producătorii. În mitologia și în legendele grecești, există această structură tripartită, însă nu este la fel de clară ca în cea indiană sau nordică, deoarece are puternice influențe de la populația pelasgică, anterioară grecilor, cât și de la culturile din Orientul Apropiat. Aceste influențe se văd și în lexicul grecesc, unde mult cuvinte comune și unele divinități au nume ce nu se pot explica prin limba greacă, astfel ca Apollo sau Dionysos. Unele nume din legendele și miturile grecești se pot compara cu cuvinte comune din limba albaneză, care este o relicvă vie a limbii pelasgilor, oricât ar nesocoti majoritatea savanților aceste două limbi. Astfel Dedal se poate explica prin Të dalë, Të dalën, care în albaneză înseamnă să ies, cei care au ieșit, ieșiți de unde ies. Dedal a evadat din Labirint, unde fusese închis. Icar se explică prin Hik aïr, Hik n’aïr, Hik ajr, care în albaneză însemnă acel care își ia zborul, care pleacă în aer. Exact ce a făcut Icar.

Afrodita în limba greacă nu înseamnă nimic altceva decât un nume. Nu se poate explica fonetic prin limba greacă. Corespunde fonetic cu substantivul albanez afrodite, compus din afro (sud, dinspre sud) și dite (zi sau lumină). În albaneză afrodite înseamnă lumina dinspre sud sau lumina de la amiază. Se pare că acesta era sensul numelui zeiței Afrodita, sens de care grecii nu știau. Grecii nu au preluat zeița Afrodita de la albanezi, ci de la pelasgi. Pelasgii nu aveau niciun interes să inițieze cuceritorii greci, în tainele mitologiei lor. Albanezii au moștenit substantivul afrodite de la pelasgi. Dar la sud de Peninsula Balcanică este Africa. Numele acestui continent poate proveni din limba pelasgilor. Nici numele zeiței Atena nu se poate explica prin limba greacă. Și această zeiță a fost preluată de la pelasgi. Pelasgii construiseră zidurile ciclopice deasupra cărora se înalță azi celebrele temple grecești de la Atena. Templele acelea erau în perfectă stare pe la mijlocul secolului al XVII-lea. Turcii aveau acolo un depozit cu praf de pușcă. O corabie engleză a bombardat acel punct strategic. Un obuz, unul singur, a nimerit depozitul. S-a produs o explozie, care a distrus templele.

Originea funcției lui Zeus și chiar a numelui său nu este unanim recunoscută. Pe lângă cea mai cunoscută origine, indoeuropeană, mai este și teoria că ar proveni dintr-o contaminație lingvistică între Deus (indoeuropean) și Zan (pelasgic), cum îl numea Pitagora (580 î.Hr. – 495 î.Hr.). Zan, cum zice Pitagora, dar nu numai el, corespunde cu Zan, Zani (voce, vocea) din dialectul albanez gheg și deci ar putea proveni din limba pelasgilor. Oamenii arhaici deslușeau vocea lui Zeus în foșnetul stejarilor. Însuși Homer spune că Zeus era divinitatea pelasgilor. Cât despre numele lui Homer, o ipoteză mai puțin cunoscută este aceea că ar proveni din exclamația admirativă Ô merë! pe care rapsozii pelasgi ar fi rostit-o la sfârșitul fiecărui capitol. Se presupune acest lucru deoarece în dialectul gheg, din nordul Albaniei, Ô merë! înseamnă O, ce bine! O, ce frumos! Grecii care cuceriseră teritoriul de azi al Greciei și îi supuseseră pe pelasgi, au putut să creadă că această exclamație a pelasgilor exprima numele autorului. Desigur, aceasta este doar o ipoteză, pe lângă multe altele.

La indoeuropeni și nu nu mai la ei, forțele divine se răsfrâng asupra societății și inspiră sau obligă societatea să acționeze după modelul caracterului și comportamentul divinităților:

Cum se făcea căsătoria la cele trei ranguri? Am aflat din cartea lui Bernard Sergent (1946 – ), istoric, arheolog, specialist în comparatism indo-european și președintele asociației franceze de mitologie, că :

1. Regii se căsătoreau cu fiice de regi, ca garanție a unor alianțe politice, obicei rămas până în vremuri destul de recente. Regelui, îi era oferită soția de către tatăl ei, într-un ritual solemn, cu o ceremonie sacră. Acest ritual a lăsat urme în obiceiul nostru, că tatăl conduce mireasa la altar și o oferă mirelui, apoi aceștia sunt încoronați ca rege și regină.⁶
2. Războinicii în vremurile preistorice se căsătoreau prin răpire, ca în legenda răpirii sabinelor. În vremurile istorice, vremea în care scria Herodot, războinicii traci, deveniți sedentari, mari proprietari de pământuri și aristocrați, pe care grecii îi numeau „particulari” întrucât aveau proprietăți particulare, nu obștești ca săracii, își cumpărau nevestele. De la acei strămoși războinici, care răpeau femeile, ne-a rămas obiceiul că mirele ia în brațe mireasa și o trece peste prag. Pragul mai semnifică și trecerea miresei de la o stare civilă la alta. Nunta e un obicei rămas de pe vremea când era un ritual de pasaj, de trecere sau de prag.⁷ În primele două ranguri, femeia nu era egală cu bărbatul. Îi era subordonată. Ea nu era protejată de divinitățile soțului ei, rege sau războinic, ci de divinitățile rangului 3, care îi arătau ce rol are în familie: producție și reproducție.
3. Numai în clasa producătorilor exista oarecare egalitate între femeie și bărbat. Dacă aveau avere, mariajul era un contract economic, încheiat de către părinți în contul mirilor, o înțelegere verbală la paritate, aranjată între cuscri, fără să mai întrebe tinerii în cauză.⁸ Familia la tracii lui Herodot și până mai încoace, la țăranii noștri, era o mică unitate de producție, cu sau fără vânzare de produse ori schimb în natură. Indoeuropenii care nu aveau avere se însurau după cum le plăcea lor, fără să mai țină cont de părinți, de rude sau de criterii materiale. Numai la aceștia, cei mai săraci, putea fi vorba de sentimente reciproce și unire liber consimțită, fără constrângeri din partea părinților. Numai fetele lipsite de orice avere aveau „libertatea să se unească cu cine le place”, pentru a folosi cuvintele lui Herodot.⁹ Nu se poate ști cât de mulți traci erau lipsiți de avere, știm numai că marile contraste sociale și economice sunt certificate de mitologia indoeuropeană. Înarmați cu aceste cunoștințe de mai sus, ca instrumente de lucru, putem analiza informațiile lui Herodot, care în mod eronat au fost considerate ca denigratoare pentru strămoșii noștri. Pentru textul lui Herodot, mă sprijin pe eseul lui George Pruteanu și pe ediția din 1850 a unei mai vechi traduceri în franceză făcută de Pierre-Henri Larcher (1726 – 1812).

În lumina teoriei lui Dumézil, putem să plasăm informațiile lui Herodot în contextul social și istoric din care sunt rupte și asupra căruia el era insuficient informat. Vom putea astfel reconsidera afirmațiile lui Herodot și să vedem că sunt întru totul favorabile tracilor și nouă. Le comprim și le cursivez.

Herodot V.VII. zice: Tracii nu adoră decât pe Marte, Bachus și Diana. Se referă deci la rangul doi, războinicii cu Marte și la rangul trei, producătorii, cu un zeu masculin Bachus¹⁰(responsabil cu via și cu vinul) și unul feminin Diana¹¹ (responsabilă cu vânătoarea și cu asigurarea hranei).¹²

Dar numai regii îl onorează în principal pe Mercur, din care se cred descendenți și nu jură decât pe el. Știm de la Cezar (De bello gallico), că la gali, zeul cel mai onorat era Mercur. Tacitus (58 d.Hr. – 120 d.Hr.) spune că germanii îl adorau în primul rând pe Mercur, căruia în anumite zile îi aduceau jertfe omenești (Deorum maxime Mercurium colunt, cui certis diebus humanis quoque hostiis litare fas habent).¹³ Comentatorii literaturii antice spun că „din păcate” romanii și grecii aveau obiceiul de a interpreta credințele străine prin prisma propriei lor mitologii și că asimilarea lui Wotan sau Odin cu Mercur se bazează pe asemănarea atributelor acestora. Din puținul cât am citit eu, nu am găsit comentatori ai lui Cezar (100 î.Hr. – 44 î.Hr.) sau Tacitus, care să facă vreo referire la Dumézil, ceea ce explică de ce comentatorii ignoră cauza acestor asemănări și fac afirmații hazardate.

De reținut informația lui Herodot că Mercur este zeul principal al regilor traci, la fel ca la galii lui Cezar și la germanii lui Tacitus. Iată cum teoria lui Dumézil ne ajută să reconsiderăm una după alta afirmațiile lui Herodot despre traci în contextul lor social și istoric, de unde au fost rupte și amestecate, ceea ce a iscat confuzii pentru posteritate, până la noi azi. Mica și nepretențioasa mea analiză aici ne ajută să punem informațiile lui Herodot în ordine, ca într-un puzzle bine închegat, din care vedem cu cea mai mare claritate că structura tripartită a societății tracilor era conformă cu cea din toate mitologiile și societățile indoeuropene. Societatea tracilor era structurată după modelul zeilor lor, pe trei ranguri ierarhice, la fel cum toți indoeuropenii și-au modelat societatea și zeii.

Herodot V.III: După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi de neînfrânt. Dar unirea lor e cu neputință şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. Tracii au nume diferite, după cantonul pe care îl ocupă. Din moment ce au nume diferite după regiuni, înseamnă că sunt triburi diferite, fiecare cu regele său local. Numeroasele triburi ale tracilor, numite de Herodot, trăiau pe întinderi mai mari decât ale contemporanilor lor. Din centrul Europei până în Siberia, unde erau Massageții (geții mari, sau numeroși), tribul Saka, Saki (=sciți), din care provenea Buddha Sakyamuni (=din neamul sciților) (563 î.Hr. – 483 î.Hr.) și misterioșii tohari, de la care au rămas scrieri într-o limbă indoeurpeană însă cu litere arabe. Ceea ce poate fi un indiciu că au fost masacrați sau asimilați. Cum să se fi unit tracii din centrul Europei cu tracii din străfundurile Siberiei? Răspândirea teritorială a triburilor trace poate fi una din cauzele pentru care Herodot zice că unirea lor e cu neputință, iar multitudinea triburilor și a regilor, cu diferitele lor interese, o a doua cauză. Lipsa de unitate a triburilor trace nu este unică în epocă. Cu atât mai greu de unit erau tracii, care erau mai numeroși și ocupau o întindere mult mai mare, separați de munți și ape mari. Tracii nu erau uniți, dar nici nu s-au războit între ei, ca grecii, galii sau germanii. Și nici nu s-au aliat cu romanii împotriva neamurilor lor, cum au făcut galii sau germanii. O unire parțială a triburilor trace au reușit Burebista și Decebal, pe când galii, germanii sau grecii nu au reușit mai nimic în acest sens.

Totuși legile și obiceiurile tracilor sunt aproape aceleași peste tot, cu excepția geților (și a altora, pe care îi numește). Întrucât legile și obiceiurile lor sunt aproape aceleași peste tot, înseamnă că fac parte din același ansamblu de triburi indoeuropene. Excepție fac geții și alții, ceea ce înseamnă că geții și ceilalți nu pot fi indoeuropeni. Herodot precizează că geții au alte obiceiuri, alte tradiții decât tracii și deci altă cultură. De aici, putem trage concluzia că geții nu pot fi indoeuropeni, cum sunt tracii. Geții (numiți daci de către romani) pot fi populația anterioară tracilor. În consecință, geții sau dacii pot fi pre-indoeuropeni.¹⁴ Herodot îi amestecă pe geți printre traci, așa cum Tacitus îi amestecă pe finlandezi, estonieni și alte popoare baltice, cu germanii, din cauza unei relative comunități de teritoriu, la fel cum a clasificat printre germani și pe goți care, după mai mulți istorici vechi, nu erau germani ci erau geți. Nu abordez aici acest subiect, pentru că sunt prea multe argumente și pro- și contra acestei teorii. Nu putem exclude că aici s-ar putea aplica silogismul lui Akbar (vezi Sala de lectură 1, introducerea.)

Herodot V.IV vorbește de imortalitatea geților, nu a tracilor. Aceasta corespunde cu ceea ce știm deja, că indoeuropenii nu aveau credința în nemurire. Nici chiar misterele lui Dionysos, cele mai generoase și mai atrăgătoare, nu promiteau nemurirea. Despre credința în nemurire a geților, Herodot a mai transmis și alte informații, pe care le-a înțeles cum le-a înțeles el, din perspectiva pragmatică a negustorilor greci, care l-au informat.

Herodot V.V: Fiecare particular avea mai multe femei. Cezar a scris că Ariovist avea două neveste (Duae fuerunt Ariovisti uxores). Despre britoni, din Britania, Anglia de azi, înainte de a veni aceștia în peninsula Bretagne din Franța, Cezar scrie: Uxores habent deni duodenique inter se communes et maxime fratres cum fratribus parentesque cum liberis (Neveste au câte zece, douăsprezece, în comun, mai ales între frați, tați și fii). Herodot nu menționează promiscuitate sau incest la traci. Dacă ar fi fost așa ceva la vreuna din cele trei clase sociale, asta s-ar fi auzit, ar fi spus și ar fi generalizat la toți tracii.

Văduvele tracilor concurau între ele care să fie arsă pe rug la funeraliile soțului. Una singură obținea onoarea de a fi arsă. Obiceiul arderii văduvelor s-a menținut în India până când l-au interzis englezii. Se pare că s-ar fi continuat pe ascuns.

Herodot V.VI: Ceilalți traci (deci nu particularii din paragraful anterior, care puteau cumpăra mai multe neveste, ci numai cei săraci) au obiceiul să-și vândă copiii, cu condiția să fie duși în afara țării. Pe vremea lui Herodot și chiar mai târziu, la Roma, tatăl avea dreptul să-și vândă proprii copii, iar soția sa avea statutul juridic de copil adoptat, așa că o putea vinde ca pe orice copil al lui. Legea nu permitea ca un cetățean al Romei să cumpere libertatea unui concetățean, așa că fiii, fiicele sau soția erau vânduți în afara Romei, unor cetățeni străini. Este de remarcat similitudinea dintre felul cum era reglementată vânzarea copiilor la traci și la romani, numai către străini. Putem trage concluzia că acest obicei provenea din vremea când indoeuropenii încă nu părăsiseră vatra geografică în care s-au format.

De la Herodot, putem deduce că tracii făceau un fel de contracte pentru export de forță de muncă, cu cel puțin o condiție importantă, bine precizată. La fel se făcea în toată Europa chiar și în vremuri destul de recente. Familia recrutului pentru războaiele Franței, sau ale altor țări, primea o pungă de bani, ca o compensație avantajoasă pentru că rămâneau cu unul mai puțin la muncile câmpului. Când se recrutau marinari pentru Compania Indiilor Orientale din Suedia (1731–1813), familia recrutului primea o pungă de galbeni, tot ca o compensație de același fel. Străbunii noștri vindeau copii acum două milenii și jumătate, iar elvețienii au vândut, în secolul al XIX-lea și al XX-lea, până mai deunăzi, sute de mii de copiii elvețieni, din părinți elvețieni sadea. Vânduți de proprii lor părinți sau răpiți de către statul elvețian pentru a fi vânduți ca sclavi la alți elvețieni, industriași sau simpli particulari. Unii dintre acești copii încă mai trăiesc și au depus mărturii despre bestialitățile și abuzurile sexuale la care au fost supuși în propria lor țară, de către compatrioți. Puteți căuta pe internet Enfants placés și veți găsi https://fr.wikipedia.org/wiki/Enfants_plac%C3%A9s cât și sumedenie de alte informații exacte. Veți găsi nenumărate site-uri elvețiene ce denunță crimele de acest fel ale Elveției contemporane cu noi.

Pe vremea lui Herodot, strămoșii noștri făceau sacrificii umane, unul la patru ani. La fel făceau pe atunci strămoșii francezilor și ai germanilor, dar mai des și mai în masă. La festivitatea în cinstea victoriilor militare ale lui Cezar, la Roma au fost sacrificați nenumărați oameni, ca un simplu decor de spectacol. In țările scandinave s-au făcut sacrificii umane până când vikingii au fost creștinați cu forța, prin ordin de sus, în a doua jumătate a secolului al XI-lea.¹⁵ În țările catolice, biserica a făcut masive sacrificii umane, prin ardere pe rug. Michel Servet, medicul care a descoperit circulația sanguină pulmonară, a fost ars de viu pe rug din ordinul lui Calvin la Geneva în 1553. Giordano Bruno a fost ars în anul 1600. Biserica catolică a ucis și a torturat pentru a își întări poziția. Biserica ortodoxă nu a făcut asemenea monstruozități. Nu a avut nevoie să folosească violența pentru a întări credința. Și la noi s-a vărsat sânge în istorie, dar nu cu atâta cinism, de dragul spectacolului sângeros, cum au făcut bisericile Catolică și Protestantă sau Revoluția Franceză. Ne dă nouă Occidentul lecții de morală și de omenie?

Tracii nu veghează asupra fiicelor lor și le lasă libertatea să se unească cu cine le place. Informația se poate referi numai la clasa producătorilor fără nicio avere. Așadar cei mai săraci aveau o mentalitate comparabilă cu a noastră de azi.

Dar ei își păzesc cu strășnicie femeile și le cumpără scump de la părinții lor. Este vorba de clasa de rangul întâi (regi, sacerdoți) și rangul doi (războinici, aristocrați).

Se tatuau, ca un semn de noblețe. Și azi, cei ce se tatuează fac asta ca un semn de distincție.

Nimic nu e mai frumos în ochii tracilor ca trândăvia, nimic mai onorabil decât războiul și jaful, nimic mai umilitor decât munca câmpului. Aici e vorba de rangul doi, războinicii (cu Marte), care trăiau din jefuirea celor de rangul trei (cu Bachus și Diana), agricultorii, pe care îi disprețuiau și îi umileau. Îi umileau pe proprii lor agricultori, care îi hrăneau în timp de pace și pe care îi protejau de invazia altora, ca să-i jefuiască numai ei, nu și alții. La fel trăiau aristocrații în Galia lui Cezar, la germanii lui Tacitus sau la perși, până în India, din războaie inter-tribale și disprețuiau pe cei din categoria a treia, a agricultorilor și meserioșilor.¹⁶

Trec peste paragraful VIII cu funeraliile la cei bogați, din care rezultă că nu toți tracii aveau aceleași ritualuri funerare. Herodot nu vorbește și de ritualurile funerare ale celor săraci, acestea fiind mai puțin interesante pentru negustorii greci, care aveau ca parteneri de comerț elitele sociale ale tracilor.

Herodot V.IX: La nord de Istru oamenii au cai și căruțe. Indoeuropenii au venit cu așa ceva la nordul Dunării. Hainele celor la nord de Istru seamănă cu ale mezilor (în Persia). Deci cei de la nord de Dunăre aveau aceeași cultură materială ca și mezii, care știm că erau indoeuropeni. La fel ne informează și Ovidiu de îmbrăcămintea și felul de a călări al geților, asemănător cu al sciților, înrudiți cu persanii, tot indoeuropeni.

Herodot X zice că albinele umpleau teritoriul de la nord de Dunăre. Informația trebuie să fie corectă, deși exprimată bombastic. Dar el se îndoia de valabilitatea acesteia și zice că albinele nu puteau suporta frigul de la noi. Se știe din multe alte surse că dacii aveau albine și obțineau miere, pe care o și exportau, în principal negustorilor greci, ceea ce pune sub semnul întrebării seriozitatea informatorilor lui Herodot asupra climei la nord de Dunăre. Se vede cât de limitate, sporadice și în afara contextului real erau informațiile lui Herodot aflate de la grecii lui, navigatori și negustori, din porturile grecești, la rândul lor insuficient de documentați de la sursă.

Dintr-un aspect, ce era specific unei singure clase sau categorii sociale, Herodot a făcut generalizări nejustificate asupra tuturor tracilor. Nu toți tracii trândăveau și disprețuiau munca la câmp, ci numai războinicii sau aristocrația, la fel ca la toate popoarele indoeuropene. Nu toți tracii își vindeau copiii, ci numai cei mai săraci, ce făceau export de forță de muncă, așa cum s-a făcut în multe țări occidentale în vremuri moderne și chiar până în vremurile noastre. Nu toți își cumpărau nevestele și le păzeau cu strășnicie, ci numai cei bogați. Nu toți tracii își lăsau fetele să se unească cu cine le plăcea lor, ci numai cei săraci, care nu aveau nicio avere, nimic de primit sau de lăsat moștenire, nimic de pierdut sau de câștigat. Cei mai săraci erau moderni avant la lettre.

Am arătat aici că informațiile sau dezinformațiile rămase de la Herodot, pot fi reconsiderate cu ajutorul teoriei lui Dumézil și constatăm că nicidecum nu sunt spre rușinea tracilor sau a noastră, ci arată că strămoșii noștri aveau aceleași norme sociale, la fel ca toate popoarele indoeuropene de atunci, dar pe care grecii nu le puteau înțelege corect, din cauză că societatea și mitologia greacă nu aveau o structură tripartită la fel de clară, ci aveau un amestec de cultură indoeuropeană, cu puternice influențe din afară, aspect pe care îl prezintă și limba greacă veche. O parte din zeii Greciei antice sunt de origine indoeuropeană, iar alții sunt preluați din alte culturi, mai vechi sau contemporane, cu care au venit grecii în contact, și nu se încadrează în structura lui Dumézil. Grecii nu puteau înțelege o societate clădită pe alte criterii etice decât ale lor. Cum puteau ei înțelege fenomenele sau aspectele sociale, religioase și morale ale tracilor, ce sunt mult mai abstracte decât albinele și clima la nord de Dunăre? Vedem cât de incomplete sunt cunoștințele lui Herodot, încât el însuși contestă informația corectă: albinele umpleau teritoriul.

În concluzie, Herodot a spus adevărul și numai adevărul, însă nu întreg adevărul. El ne oferă date din care rezultă că strămoșii noștri traci aveau o societate temeinic constituită, clar structurată ierarhic și piramidal, consfințită de religia lor, în același fel ca la toate popoarele indoeuropene de atunci, din nordul Europei până în India. Fiecare clasă socială își avea modelul său etic în zeii săi protectori, care inspirau virtuțile acelei clase sociale. Nu avem motive să ne rușinăm de strămoșii noștri. Erau cel puțin la fel de virtuoși și onorabili ca toți indoeuropenii. Nu ne putem rușina nici de ignoranța lui Herodot, ci numai de propria noastră ignoranță.

¹ Dumézil îi scrie lui Eliade pe 2 martie 1952: … înainte de plecarea dumneavoastră în Suedia. Am primit de la Geo Widengren o scrisoare crudă, inumană, în care el îl îngroapă cu voioșie pe prietenul dumneavoastră Stig Wikander, care a încetat să îi mai placă. „e terminat, fizic și intelectual” îndrăznește să îmi scrie : – fără îndoială ca să justifice de ce torpilează ultima candidatură a lui Wikander la catedra de limba sanscrită de la Uppsala. Este forma modernă, odioasă, de sacrificiu uman. Păstrați asta pentru dumneavoastră, dar când veți fi în Nord, să nu uitați ! (… avant votre départ pour la Suède. J’ai reçu de Widengren une lettre cruelle, inhumaine, où il enterre allègrement votre ami Wikander qui a cessé de lui plaire : ”il est fini, physiquement et intellectuellement”, ose-t-il m’écrire – sans doute pour se justifier de torpiller la dernière candidature de Wikander, à la chaire de sanscrit de Uppsala! C’est la forme moderne, odieuse, du sacrifice humain. Gardez cela pour vous, mais quand vous serez dans le Nord, ne l’oubliez pas!…). Manuscriptum, XIX nr 2, București, 1988, paginile 180-181. Dumézil nu putea să scrie că îl roagă să intervină. Eliade a priceput aluzia, că să nu uite și nu a uitat. Pricepea Eliade că Dumézil îl roagă să îl ajute pe Wikander. Datorită intervenției lui Eliade la Uppsala, Wikander a obținut postul imediat, chiar în a doua săptămână a lunii martie. Însă confirmarea administrativă a primit-o abia un an mai târziu, pe 13 martie 1953. Profesorul meu de indoeuropenistică Prof. Dr. Univ. Emeritus Folke Josephson a fost studentul lui Wikander și a moștenit catedra acestuia. A rămas șocat când i-am relatat aceste amănunte. Era student pe atunci și n-avea cum să știe ce bătălii se desfășurau între profesorii lui. Eliade a fost unul dintre cele mai marcante personalități din vremea lui, după cum afirmă într-un dicționar de literatură Britt Dahlström (1939 – ) istoric și critic literar, o celebritate în Suedia. Eliade a fost totodată un om cu suflet de aur și influent la cel mai înalt nivel universitar.

² Vatra inițială a indoeuropenilor rămâne în afara discuției noastre aici. Las în afara discuției și neclaritatea dacă indoeuropenii au imigrat pașnic sau au fost invadatori și cotropitori. Este suficient să menționez lingvistul Jean Best, care spune că arheologii obișnuiesc să gândească la nivel de liceeni, iar înainte de sfârșitul anilor 1960 aveau în memorie ambele războaie mondiale și credeau că vechii indoeuropeni erau la fel de războinici și destructivi. El mai zice că noua generație de arheologi, crescuți în state cu bunăstare, transferă modelul lor de comodități și siguranță socială asupra preistoriei.

³ Cele trei ranguri sau caste s-au păstrat mai bine în India, unde paria sunt cei mai vechi locuitori ai Indiei, înfrânți și neasimilați de către indoeuropeni. Aceștia au distrus uluitoarea civilizație de la Mohenjo Daro (Pakistan) și ce au mai distrus cam peste tot, asimilând sau neasimilând părți din populația subjugată, disprețuită și marginalizată social.

⁴ Uneori, în societățile indoeuropene mai simple, regele deținea trei funcții: politică, religioasă și juridică. Multe aspecte din cultura indoeuropeană pot fi recunoscute în istoria Europei și s-au păstrat până azi, ca tradiții de neclintit, chiar dacă originile, sensul sau utilitatea acestora au fost uitate. Împărații romani aveau și funcția religioasă de pontifex maximus (mare preot), preluată de papi. Constantin cel Mare (272 – 337), dac din Timoc, a cumulat și funcția religioasă de conducător al sinodului de la Nicea în anul 325. Împăratul Iustinian (482 – 565) rămâne în istorie ca un celebru legiuitor, care a definitivat dreptul roman. În timpul vieții i se reproșa, iar ulterior istoricii i-au reproșat, că se ocupa mai mult de treburile religioase decât de cele politice și administrative. Iustinian cumula cele trei funcții rezervate celor din prima categorie a indoeuropenilor. La noi, domnitorii puteau fi și legiuitori: Pravila lui Matei Basarab, Pravila lui Vasile Lupu, Condica lui Caragea. Totodată, domnitorii erau unșii lui Dumnezeu, ctitori de biserici, aveau un tron special în biserică. Actualul regele al Suediei este capul bisericii, mai presus de toți clericii. Regele ține legătura directă între Suedia și Dumnezeu, nu vreun ecleziast. Biserica suedeză e biserică de Stat și e a doua putere, după Fisc. Înainte de intrarea în Uniunea Europeană era prima putere, mai puternică și decât armata. Cuvântul bisericii era mai puternic decât orice, chiar și decât Afacerile Externe. Bruxelles nu putea îngădui așa ceva. Cuvântul de la Bruxelles era mai puternic decât toate armatele Europei. Așa este cu puterea Cuvântului. Însăși Biblia spune că la început a fost cuvântul. Cuvântul a fost întotdeauna și va fi întotdeauna.

⁵ Cele trei funcții ale zeiței Atena nu pot să provină de la indoeuropeni. Indoeuropenii nu puteau să acorde aceste funcții unei femei. Atena le-a păstrat din matriarhat. Ea a fost acceptată de către indoeuropeni întrucât era patroană a meseriilor rezervate femeilor: torsul, țesutul, tricotatul, cusutul, broderiile, ceea ce este o dovadă clară că femeile au inventat aceste meserii. Țesutul și tricotatul stau la baza numărătoarei binare, care este fundamentul ciberneticii și computerelor.

⁶ Obiceiul acesta a fost preluat de către biserică din pre-creștinism. Regele la indoeuropeni primea neveste secundare din clasele inferioare, însă drepturile acestora și ale copiilor lor erau limitate. Părinții nevestei secundare primeau daruri și alte avantaje materiale, plus protecție socială. Era un fel de a vinde fetele și a le asigura o situație materială și socială mai bună. Abia în vremurile noastre s-a putut accepta o excepție de la arhaica regulă indoeuropeană a alegerii soției dintr-o altă casă regală, când actualul rege al Suediei s-a căsătorit cum a vrut el, nu cum era constrâns de procedurile tradiționale, și a dat memorabila replică, pentru care Suedia întreagă l-a admirat: „Întrucât sunt rege, pot să fac ce vreau și mă însor cu cine vreau eu!” După el, s-au mai luat și alții, din alte case regale.

⁷ Din rangul doi al indoeuropenilor provenea cea mai veche boierime de la noi, dacă nu cumva, unele familii își mențineau averile, poziția socială și rețeaua de relații încă de la pre-indoeuropeni. Un argument în acest sens ar putea fi dreptul cutumiar cu moștenirile matri-liniare. Pământul moștenit de femei de la mamele lor era păstrat mai cu sfințenie decât pământul cu care venea în căsnicie bărbatul.

₈ Acest obicei a rămas în vigoare la noi multă vreme. În acest fel s-au căsătorit bunicii mei paterni la țară cât și cei materni la oraș.

⁹ Dintre toate straturile sociale ale indoeuropenilor preistorici, aceștia aveau cele mai bune premize pentru a forma un cuplu fericit, neperturbat de părerile altora sau de criterii economice. Aceștia, cei mai săraci, sunt singurii al căror criteriu etic pentru mariaj – egalitatea dintre femeie și bărbat – poate fi și astăzi unanim acceptat și recunoscut în drepturile omului. Criteriul egalității în drepturi și obligații între femeie și bărbat, instaurat în categoria socială cea mai săracă din preistorie, este singurul rămas valabil în etica noastră azi și care poate fi model pentru cei ce încă nu l-au adoptat în viață, în cultura europeană sau în alte culturi.

În toate mitologiile indoeuropene, zeitățile de rangul trei se revoltă la un moment dat și duc un război crâncen contra zeilor de rangul doi și unu. Amintesc doar războiul din mitologia nordică, dintre zeii buni numiți Vaner (categoria 3) și zeii răi Asar (categoria 2 și 1) sau răzvrătirea lui Prometeu, așa cum e înfățișată mai pe larg în poemul Prometheus al lui Goethe. Zeitățile din rangul trei nu urmăresc să răstoarne structura tripartită, nu vor să ia locul celor din rangul unu și doi, ci vor doar să fie recunoscuți ca egali, să înceteze nedreptățile și să propage binele și egalitatea pentru toți. Revoluția Franceză (1789) sau cea rusă (1917) nu corespund cu mitologia indoeuropeană, ci mai degrabă cu balada Ucenicul vrăjitor (Der Zauberlehrling) a lui Goethe, căruia nu îi reușește ce și-a propus, strică totul și creează haos.

Unele aspecte din structura socială și din ritualuri s-au păstrat de la indoeuropeni până azi sub forma unor frumoase obiceiuri tradiționale sau urâte apucături, prejudecăți ori comportament misogin sau falocrat.

Dacă ne-am încumeta noi să judecăm societățile indoeuropene, din Europa de atunci și până în India, după criteriile noastre etice de azi, cu totul nesemnificative pentru vremurile de atunci, am putea recapitula structura tripartită a lui Dumézil astfel:

Rangul unu: șmecherii, cu darul cuvântului, care îi mințeau pe toți și culegeau toate avantajele posibile. Nu s-a schimbat nimic din preistorie și până acum. Asta da, continuitate.

Rangul doi: bandiții, cu arma în mână, care duceau războaie inter-tribale și jefuiau propria populație, care îi hrănea.

Rangul trei: producătorii, cu uneltele în mână, mai mult sau mai puțin apărați de clasele superioare, pe care le hrăneau, și mai sigur jefuiți, disprețuiți și oropsiți, pedepsiți mai mult pe nedrept decât pe dreptate, ca Hefaistos, Prometeu, Sisif sau alții.

¹⁰ Bachus (Dionysos), zeu relativ nou, al unei populații sedentarizate, ce cultiva vița de vie și obținea vinul, era fiul lui Mercur și al Afroditei, reprezentat ca hermafrodit (de la Hermes și Afrodita), cu sâni de femeie și organe genitale de bărbat. Nimic nou sub soare.

¹¹ Atribuțiile Dianei duc la concluzia că zeița poate proveni din cel mai arhaic matriarhat, când rolul femeilor și al bărbaților încă nu era suficient diferențiat, iar femeile conduceau vânătoarea și protejau bărbații sau îi puteau pedepsi, cum l-a pedepsit Diana pe Acteon, pentru că s-a uitat la ea când se scălda. Mitul vorbește despre arhaice valori morale ca pudoarea, respectul intimității și integrității absolute a femeii. Femeile și-au consolidat supremația socială și respectul din partea bărbaților în paleolitic, sub protecția Dianei, cât și a altor zeități feminine, a căror importanță a scăzut în patriarhat. De la Diana și de la nimfele ei ne-au rămas Ielele, al căror nume este de fapt un pronume, bun exemplu de tabu lingvistic, cum știm de la Freud. (Sala de lectură 6)

¹² De la indoeuropeni a rămas obiceiul, că femeia pune mâncarea pe masă, iar bărbatul desface sticla de vin și toarnă în pahare. Mii de ani de evoluție a mentalităților și descoperiri geografice sau științifice n-au adus decât dopul din cocean de porumb sau de plută și tirbușonul. Cine a spus că zeii antici au murit? În ciuda bisericii, care a impus vinerea ca zi de abstinență, fiind ziua răstignirii lui Iisus, în cele mai puritane țări, ca țările nordice, lumea rezervă vinerea lui Bachus și Venus. Se știe că o multitudine de elemente precreștine, cum ar fi principalele sărbători bisericești, cultul sfinților sau cultul icoanelor și încă altele încă insuficient identificate și cercetate, au fost preluate de creștinism din pre-creștinism și „botezate”.

Teologii musulmani reproșează teologilor creștini că religia creștină nu ar fi monoteistă. Ei consideră cultul sfinților ca o formă de politeism și că nici cultul Trinității nu se încadrează în definiția de monoteism. Ei pretind că Trinitatea creștină este o supraviețuire a trinității ce proteja Roma antică: Jupiter, Marte și Quirinus. Așa văd ei, din afara creștinismului. Teologii creștini nu văd așa. La fel nici teologii musulmani nu consideră că ginii și alte duhuri cu puteri supranaturale, atât de prezente în 1001 de nopți, ar fi o reminiscență din politeismul ce a precedat Coranul.

Vorbeam în capitolașul 4, că Durkheim observă atașamentul față de două alcătuiri religioase și afirmă că în toate sistemele religioase, mai vechi sau mai noi, putem vedea cum două religii cu forme diferite pot totuși să coexiste. Se împacă una cu alta, se împletesc și sunt unite încât se întrepătrund una cu alta. Cu toate acestea, rămân foarte bine delimitate. Cu referire la cele constatate de Durkheim, se poate pune întrebarea dacă biserica, printr-o strategie subtilă, a anexat păgânismul și astfel a supraviețuit în concurența cu acesta și cu mitraismul, cultul zeului Mitra, adus în Europa de soldații Imperiului Roman, cât și cu alte mistere religioase ce înfloreau în epocă. Sau dacă păgânismul, printr-o strategie și mai subtilă, s-a permanentizat și a anexat biserica. Se știe din istoria creștinismului că în ciuda conflictelor ideologice și adesea sângeroase, dintre creștini și păgâni, politeismul a conviețuit multă vreme în paralel cu creștinismul, așa cum bine a observat Durkheim și se pune întrebarea: Politeismul a asigurat supraviețuirea bisericii, sau biserica a asigurat supraviețuirea politeismului? Oricum, vechile valori culturale preistorice sunt evidente sub noi odăjdii sau denumiri actualizate și ar merita o cercetare cât se poate de atentă.

¹³ Mercur era un zeu mai complex, care transgresa categoriile sociale. Nu face parte, suficient de limpede, dintr-o singură categorie. Savanții sunt de acord că Mercur provine de la pre-indoeuropeni, de la care l-au preluat și dezvoltat indoeuropenii. Mercur alerga peste tot și putea fi adorat sau invocat ca protector de către cei din toate clasele sociale: de la cei mai respectabili regi și venerabili druizi sau alți înțelepți inițiați în misterele oculte, până la cei marginalizați de societatea arhaică, bandiții la drumul mare. Pe treapta cea mai onorabilă a preocupărilor în societățile arhaice erau ocultismul și ritualurile mistice ale inițiaților, care se revendicau în primul rând de la Mercur (Hermes Trismegistos), ceea ce consolida funcția religioasă a regilor traci. Faptul că regii traci îl adoră în principal pe Mercur poate fi o dovadă a unei continuități de la pre-indoeuropeni la indoeuropeni și a posibilității unei ascensiuni sociale a celor ce aveau însușirile morale protejate de către Mercur. Știm tot de la Herodot că «Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci». Este de presupus că societatea tracilor dădea șanse de afirmare oricui era destoinic și corect, cam așa cum vikingii aveau o democrație militară, ce permitea oricărui scandinav să devină războinic și, din simplu luptător să ajungă comandant, ba chiar să fie propus și încoronat rege. Maximin Thrax (Tracul) (173 d.Hr. – 238 d.Hr.) a fost proclamat împărat (235 – 238) de către soldați (adoratori ai lui Marte), iar gurile rele (senatorii de la Roma, cărora el nu le-a mai trimis de-ale gurii) spuneau că el fusese hoț de cai (protejat de Mercur). Chiar dacă o fi fost un zvon fals, pentru a circula, trebuia să fie plauzibil în acele vremuri.

¹⁴ Desigur că putem presupune orice, însă aflăm de la Herodot că religia și societatea tracilor era structurată tripartit, deci erau indoeuropeni. Întrucât Herodot zice că geții fac excepție de la legile (în primul rând religioase) și de la obiceiurile tracilor, rezultă că geții (numiți de către romani daci) nu sunt traci, ci sunt pre-indoeuropeni. Întrucât Herodot îi deosebește pe geți categoric de traci, geții nu pot să fie proto-traci, cum zice un lingvist, pe care îl apreciez suficient de mult ca să-l mai și numesc și să-l pun de față cu eroarea, pe care o face aventurându-se în afara domeniului său, neînarmat cu o metodologie riguroasă. Proto-tracii sunt tot traci, deci indoeuropeni. E regretabil, dar nimeni nu are nicio vină, că nu i-au căzut în mână cărțile lui Dumézil și nici ale continuatorilor lui, indoeuropeniști.

¹⁵ Misionarii creștini, trimiși de papă, au fost uciși de către populația scandinavă. Vikingii erau războinici de temut și nu acceptau să adore un zeu umilit, răstignit și cu lancea în coaste. Au primit creștinismul ca o formă de trădare din partea conducătorilor lor, corupți de avantajele personale ale primei ideologii universale, ce concentra puterea și submina democrația firească a societăților arhaice. Vikingii porniți din Scandinavia în vestul Europei, stabiliți în nord-vestul Franței și numiți normanzi, au cucerit Anglia, Sicilia și sudului Italiei. Suedezii porniți spre est, prin actuala Rusie, numiți varegi sau varangi, de la varjag = vânători de lupi și negustori bine înarmați, au organizat primele formațiuni statale din actuala Rusie, de unde au ajuns până la Constantinopol, unde au asediat fără succes, și la Bagdad. Cuvântul Rusia vine de la Rous’ ce provine din Ruotsi, care în limba finlandeză înseamnă cei ce vâslesc, adică suedezii. Numele Suediei în limba finlandeză este Ruotsi. Numele Rusiei vine de la suedezii varangi care au unit triburile slave pentru prima oară și au format primele cnezate, la Novgorod, Kiev și Smolensk. Acest cuvânt se pronunță la fel în suedeză unde este adjectiv, se scrie Småländsk și provine de la Småland, o regiune în sud-estul Suediei. Ravagiile pe care le făceau wikingii și noile formațiuni statale pe care le înființau în Normandie, în Anglia, Sicilia și prin Rusia, au îngrijorat papii de la Roma. Vigoarea militară și organizatorică a nordicilor, precum și identitatea lor culturală, au fost anihilate prin singura strategie posibilă: prin creștinare și prin impunerea unei ideologii contrare mitologiei lor indoeuropene, care îi făcea invincibili. Eu, în calitate de român căruia i s-a acordat naționalitatea suedeză, nu văd creștinarea nordicilor ca un act civilizator, ci ca o conspirație pentru distrugerea identității unei națiuni viguroase, ce punea în pericol puterea papală. Ca absolvent al facultății de știința religiilor la o universitate suedeză, eu consider că a doua lovitură pentru subjugarea nordicilor de către biserică a fost protestantismul.

¹⁶ Disprețul elitelor sociale din diferite țări față de țărani nu a dispărut nici în zilele noastre, nici chiar în Franța, unde tracasările administrative împing sute de țărani pe an la sinucidere.

• Georges Dumézil, Mythe et Épopée, vol I, L’idéologie des trois fonctions dans les épopées des peuples indoeuropéens, Gallimard, Paris, 1968.
• Bernard Sergent, Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995
• Jean Best, Comparative Indo-European Linguistics and Archaeology: Towards a Historical Integration, în JIES, 17, 3-4, pag. 335, Washington 1989.
• Manuscriptum, XIX nr 2, București, 1988
• Louis Bouyer, The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990
• Marija Aljeikaite Gimbutas, The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, London and Hudson, 1974
• Klaus Mylius, Wörterbuch Sanskrit-Deutsch, VEB Verlag Enzyklopädie, Leipzig, 1975.

Am cumpărat acest dicționar în decembrie același an, la Schwerin, unde lucram pe un șantier românesc. Când i-am spus profesorului Folke Josephson – pomenit mai sus în nota ¹ – că am acest dicționar, a făcut ochii mari, întrucât și el avea același dicționar în servietă. Mi-a pus întrebări de verificare și m-a admis la cursurile lui, peste formalitățile administrative de admitere, peste capul secretariatului. Scuzați această notiță autobiografică.

În legătură cu acest dicționar, permiteți-mi să vă povestesc o nostimadă. Am străbătut toate paginile dicționarului cu creionul în mână, am făcut însemnări pe text și mi-am făcut fișe pe hârtii separate. Totul în timpul programului. Șeful exportului, un miștocar fără pereche, îmi zicea:

„- Când ați terminat de învățat pe dinafară limba sanscrită scris și oral, poate mai faceți ceva și pentru întreprinderea noastră, ca să știm și noi de ce luați salariu.” Sau:

„- Au dat telefon de la minister și m-au întrebat dacă munciți aici. Iar eu nu am știut ce să răspund.” Când mă prezenta pe unde ne duceam împreună, zicea:

„- E translator de limba sanscrită și de orice limbă mai vreți dumneavoastră.” Sau:

„- Când ați terminat de mâncat lespezile alea, poate ne mai povestiți și nouă câte ceva din ce ați mai citit. Că altfel adormim pe noi înșine.”

Odată, a intrat val-vârtej în birou și a venit glonț la mine. S-a uitat peste umărul meu să vadă ce scriam. Nu cumva iarăși mi-a dat careva să traduc instrucțiunile de folosire de la vreun medicament sau de la vreun prăjitor de pâine adus din străinătate și nu l-a rugat pe el să îmi dea de tradus. S-a uitat peste umărul meu și nu m-am întrerupt din scris. Îi scriam o scrisoare tizului meu. Șeful s-a îndepărtat cu gesturi teatrale, cu pași tiptil, ca să nu mă deranjeze și a spus cu voce potrivită, ca să nu îi trezească din somn pe cei de sforăiau cu capul pe masă:

„- A înnebunit complet. Își scrie scrisori lui însuși.”

Când se făcea ora prânzului, se ridica, arăta cu degetul câțiva dintre noi, printre care și pe mine și zicea:

„- Pe cai, că ne așteaptă la minister și suntem în întârziere. Luați-vă toate alea cu voi, că o să ne jupoaie de vii și nu scăpăm din ghearele lor până la noapte!” Și ne duceam la restaurantul de la Casa Scriitorilor, de lângă minister. Mâncam acolo, șeful plătea și deconta chitanțele la financiar. Și ne mai mirăm de falimentul comunismului. Am făcut și eu ce am putut pentru a sabota comunismul.

O tempora, o mores! (Cicero)

Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria. (Dante Aligheri, Inferno, V, 121-123.)

————————————-

Victor RAVINI

La Grande-Motte, Franța

Februarie 2021

Va urma: Sala de lectură (9) Topirea sinelui și aliajul cu divinitatea