Vântul începe să adie şi îmbrăţişează cu ale sale braţe nevăzute frunzele uscate. Un brad rătăcit printre pâlcurile de stejari pare a spune o poveste tânguitore. Freamătul ciudat îi aminteşte lui Ioan de mătuşa sa. Parcă îi aude vocea în plânsul bradului:”Ioane, învaţă din greşeala mea!”
Mătuşa lui a iubit, a fost îndrăgostită o viaţă întreagă de un singur om.
Îşi făcuse din el un ideal unic, absolut, îl aşezase pe un piedestal în inima sa. Întâmplarea, destinul a făcut ca el să plece peste mări si ţări, iar ea să se mărite cu altul. A doua zi după nuntă, soţul a avut un accident şi a plecat la stele. Nu l-a plâns prea tare, căsătoria fusese aranjată de părinţi, să nu rămână fată bătrână. Ea era îndrăgostită de acel om plecat departe, peste ocean. Trăia mereu cu speranţa că într-o zi va fi al ei. Anii treceau pe lângă ea, dar tot tânără şi frumoasă era. Fire argintii au început să apară în al sau păr, iar ochii îi erau melancolici şi gânditori. A dus o viaţă simplă, modestă şi resemnată. A fost curtată, dar nimeni nu s-a putut apropia de ea, fiindcă trăia în puritatea visului de odinioară. Sufletul său ştia că cel iubit va veni odată şi odată. L-a visat şi l-a aşteptat mult. Într-o zi când nu se aştepta el a apărut. S-a reîntors pictisit de viaţă şi schimbat. Devenise un om cu un caracter schimbător, nelinişit, nestatornic, dus de boarea vântului, care în permanenţă juca o piesă de teatru, un om cu nenumărate măşti. Pe ea o credea o pradă usoară, o făptură slabă, ca toate celelate femei pe care le-a avut.Viaţa făcuse din el un actor seducător, un adevărat magician, căruia nicio femeie nu-i rezista.
Şi-a dat seama de superficialitatea sentimentelor lui. S-a convins mai mult ca niciodată că inima a greşit enorm când a făcut această alegere. Juca în faţa ei rolul de arhanghel înaripat vorbind de viitor, un rol pe care-l jucase de zeci de ori în faţa femeilor slabe, credule, naïve şi dornice de aventuri. I-a vorbit de iluziile ei înşelate, de viaţa lui uşoară, sperând că se va îndrepta. Dar totul a fost în zadar. El îi vorbea frumos, liniştit şi patetic, dar ea simţea minciuna şi prefăcătoria din vocea lui. Era un om care juca permanent un rol al aparenţelor, care nu a cunoscut niciodată acea forţă care înnobilează sufletul şi trezeşte conştiinţa. Când a citit în adâncul sufletului lui, a căzut din al nouălea cer, în prapastia cea mai adâncă a iadului. Devenise palidă şi umbla agitată şi plânsă.Ce tristă prabuşire! Ce mare dezamăgire! A înţeles că acel Făt-Frumos cu tâmplele cărunte nu-şi va reveni niciodată. Aşteptarea ei a fost o aşteptare zadarnică, un vis pierdut şi risipit în neant. Cuvintele mătuşei răsună în mintea sa:”Ioane, ai mare grijă cui îţi dăruieşti inima! Învaţă, băiete, din greşeala mea! Să nu te laşi amăgit de frumuseţea chipului sau de cuvintele mieroase, ci descoperă sufletul. Ai grijă, băiete! ”
————————————–
Carmen GIGÂRTU