În volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, am inclus și capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Pentru început: ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

A devenit o cutumă pentru mulţi dintre noi, ca la un moment dat să ne mai şi copilărim. Dar nu oricum, ci reînviind fragmente, părţi din propria copilărie din sânul familiei şi comunităţii în care ne-am născut şi am trăit, acestea făcând parte din bagajul nostru de amintiri. În acest perimetru se înscrie şi scriitura Mariei Cernegura „Seminţele fericirii“, care ne mărturiseşte: „Mi-e dor de vremurile din urmă când fericirea țesea sub mine mușchiul curajului de mai târziu. Mi-e dor de copilul care am fost și nu mai sunt…“ Şi cine nu are un asemenea dor?

În atare situaţie, adultul şi copilul, întruchipări ale aceleiaşi entităţi, fiinţe îşi dau mâna; pe de o parte, luciditatea, pe de alta, inocenţa devin aliaţi şi fac un pact de bună înţelegere pentru o călătorie în timp şi spaţiu. Un joc, să-i zicem sportiv (şi unde este sport, este şi fairplay), în care fiecare vine cu partea lui de contribuţie. Şi dacă e să le cântărim (pe cât posibil), copilul plin de candoare este cel care poartă făclia aprinsă a amintirilor. De la început se deschide cufărul cu trăiri de tot felul. Ambii jucători se bucură din plin. Maria Cernegura ne invită să ne bucurăm şi noi, cititorii de seninul de altădată, să ne îmbrăcăm în haina atitudinii ludice, împodobită din belşug cu lirism. Întoarcerea în timp, în anii împrimăvărării, în care natura întreagă se trezeşte, creşte şi dăruieşte culoare, lumină, triluri…. Fiinţa umană parcă înfloreşte şi ea, sufletul copilului fiind un bun receptor al mesajelor din natură este mişcat de tot ceea ce se întâmplă.

Întâlnim în „Seminţele fericirii“, multiple ipostaze ale trăirii copilului: este fericit şi trist, atent şi distrat, ascultător şi neastâmpărat… Nu-i scapă nimic Mariei Cernegura din ceea ce reprezintă copilăria în satul românesc. Lucru întâlnit la mulţi dintre scriitorii români: Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu… Ceea ce îi deosebeşte, sunt trăirile fiecăruia şi modul de expunere a acestora de către scriitor.

Autoarea reuşeşte să facă o prezentare realistă, nevedită după propriile modele până la detaliu. Suntem beneficiarii unui tablou complex şi simplu în aceeaşi măsură. Imagini în care sunt zugrăvite descrieri ale reliefului şi frumuseţilor naturii, grădina cu nuci, cireşul amar, meri, perii vecinei, agudul, vişinii, narcisele… În câmpul descrierilor de natură apar personajele: părinţi, fraţi, soră, vecini, oameni din comunitate. Printr-o atentă angajare a privirii şi o reală receptare a mediului natural şi a oamenilor, scriitoarea realizează portete vii ale părinţilor. Constatăm că avea cui să-i semene fata: „am fost copil vesel, iubitoare de oameni de mică și ascultătoare, și când n-am ascultat de vorba bună am ascultat de băț și de ceartă și tot am ascultat. Și cel mai frumos pare să fi vorbit despre mine oamenii, mai ales când am început să cânt în corul bisericii, îndemnată de vecina…“

Întâmplător sau nu, povestea copilăriei Mariei Cernegura se petrece pe strada Florilor, însă uneori pe lângă flori, pomi şi fructe de tot felul, apărea şi nuieluşa lui Moş Nicolae (asemenea poveştilor lui Ion Creangă). Bunătatea şi exigenţa făceau casă bună în educaţia sănătoasă a copiilor; astăzi exigenţa fiind respinsă. O fi bine, n-o fi?!

Bine conturată este şi arhitectura sufletului celor care trăiau şi munceau în comunitate. De multe ori, aceştia erau şi actorii unor întâmplări hazlii (Anicuţa şi soţul băutor…), tărăşenii povestite cu talc de pe „delușorul ce se năștea generos așa din nimic, curbat fără curaj, atât cât să pară coama unui cal deşălat de atâta cărat femei grase pe spinarea lui.” Din modul de exprimare se degajă un suav simţ al umorului. Nu-i scapă Mariei Cernegura nici micile şmecherii ale omului simplu, dorinţa de a păcăli: „Moș Canțăr îşi croise câteva păhărele din lemn cu fundul fals”, însă, asta nu ţinea mult pentru că ştia să remedieze intenţia primară.

La polul opus, relaţiile dintre vecini erau curate, sincere „vecina era pentru mama, ca o mamă”. Şi credinţa era înstăpânită în sufletul oamenilor, aveau o relaţie profundă cu Dumnezeu, pe care a moştenit-o şi autoarea: „Păstrez în sufletul meu visul Maicii Domnului ca fiind sămânţa inocenței din mine care n-a pierit nici astăzi”.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!” →