Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

III. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

                CAPITOLUL III este constituit din mici note ale recenzentei pe marginea unor proze publicate online de trei colegi în „Cercul literar de la Cluj”, din care face parte și Vasilica Grigoraș, și anume: Maria Cernegura, Petre Ioan Crețu, Teodor Sărăcuț-Comănescu. Scrierile cenacliștilor, interesante prin țesătură, sinceritatea exprimării, intrigă sau situații neprevăzute, sunt adesea nedeterminate ca dimensiune, specie, drept care adnotanta le numește vag texte, scriituri, proze.

„Scriitura” Mariei Cernegura, „Semințele fericirii”, bunăoară, redă dorul ființei adulte de copilărie; în ea își dau mâna inocența copilului și luciditatea maturului. O călătorie în timp și în spațiu înseamnă o revenire în locurile natale, la starea  duioasă de copil plin de candoare din mijlocul naturii, la seninul de altădată, la jocurile fermecătoare, înseamnă a trece încă o dată prin ipostazele antonimice ale vieții: fericit și trist, atent și distrat, ascultător și neastâmpărat, mângâiat și pișcat cu nuielușa lui moș Nicolae sau încălecat pe calul bălan ca Smărăndița popii. Comentatoarea constată cu bucurie că scriitoarei nu-i scapă nimic din trăirile copilului, anturajul în care trăiește și se manifestă acesta: descrierile de relief și peisaj, frumusețile mirifice ale naturii înconjurătoare: grădina cu flori, livada cu nuci, cireșul cu cireșe amare, agudul, merii, perii, vișinii vecinei, care amintesc de cireșele mătușii Mărioara din „Amintirile…” lui Creangă, narcisele… Prin fața ochilor ni se perindă portretele vii ale părinților, prietenilor de copilărie, ale cosițelor fetițelor din clasă, care ne distrăgeau atenția de la tabla înmulțirii, primul fior inexplicabil ce ne furnica simțirea… Totul extraordinar de plăcut, frumos, duios: întâmplările hazlii, relațiile sincere, curate dintre vecini, șmecheriile omului simplu, satisfacția în a-l păcăli pe altul, legătura profundă cu Dumnezeu, mersul la biserică, mirosul îmbătător al florilor de Florii. „Scriitura” are expresivitate prin lumina, căldura și sunetul-clinchet de clopoțel al glasului de copil, puritatea și tandrețea contemplării, prin tonul diafan și mireasma proaspătă a descrierilor de natură, prin reveria discret semănată cu „semințe de fericire”, prin „adierea intermitentă a seninului și a umbrelor”, această concluzie poetizantă trădează sufletul și măiestria de poet a recenzentei înseși. <Atenție, pericol de contaminare cu „Semințele fericirii”!>, se joacă ghiduș cu noi adnotanta, avertismentul provocându-ne mai degrabă la „păcatul” contaminării cu lectura amintirilor din copilărie ale Mariei Cernegura. Vă invităm și noi cu drag s-o faceți, iubiți cititori. Nu înainte de a citi mai întâi integral adnotările relativ extinse ale Vasilicăi Grigoraș la respectivele amintiri.

„Sindromul fricii” de Petre Ioan Crețu este o povestire a unui trecut de nu demult trist, un episod de istorie amară din societatea socialistă de până la 1990. Face parte din ceea ce noi am numit-o „literatură de sertar”. Textele scrise cu acribia anilor ’70-80 sunt scoase la lumina zilei în 2019 pentru noi și pentru cunoașterea tarelor sistemului socialist apus de către tânăra generație, ne explică recenzenta în marginaliile sale la volum actualitatea unor astfel de scrieri. Tot ea constată pe bună dreptate că faptele relatate nu sunt pur și simplu istorie, ci una ușor literaturizată, pentru că „trăirile sunt îmbrăcate în imagini dezolante și cutremurătoare”, iar condeiul scriitorului este bine ascuțit. Cele două personaje opuse, călăul și victima, sunt puse față-n față într-o incompatibilitate razantă: primul – needucat, slugoi servil al puterii, cel de-al doilea – învățat, educat, vertical, demn, omul opozant puterii, neînfricat, nesupus. Torționarii sunt sortiți la viață, întemnițații care nu se supuneau „reeducării”- sortiți la moarte. Se inocula senzația de FRICĂ permanentă. Tortura din închisori – iadul de pe pământ: <…Mi s-a spus să stau nemișcat.[…] „Singura ta șansă e moartea!” Beculețe care se aprind și se sting într-un ritm infernal. Un păienjeniș de cabluri electrice, creiere electronice. Electronica morții. Gestul disperat al mâinii, ca o fâlfâire de aripi, înainte de a te sinucide>. „Scriitura (lui Petre Ioan Crețu) este rece și încremenită, ca și atmosfera în care se desfășoară acțiunea, această situație te face să transpiri involuntar, să tremuri, să ai reacții, să pui întrebări, să te revolți”, conchide recenzenta. Și ne îndeamnă, ca un dangăt de clopote de la Buchenwald: „Să nu uităm!”, adăugăm noi.

Istorioara „O glumă …vindicativă” de Teodor Sărăcuțu Comănescu este întoarsă pe toate fețele de recenzentă în microeseul „Ce-ar face românul fără simțul umorului?”. Întâmplările relatate au loc la țară, într-o atmosferă de comportament natural, degajat, cu vorba și gluma la îndemână, spuse la locul potrivit fără ocolișuri, gluma, ironia, umorul, luatul în bășcălie fiind ca un fel de sport preferat. Cică un urs flămânzit de-a binelea s-ar fi înnădit la gospodăria unui țăran harnic, poreclit pentru un tic lipit de el ca un timbru de plic „Furcoi”. Acesta i s-a adresat primarului după ajutor, numai că edilul, în loc să-i satisfacă bietului om rugămintea, îl face de rușine în fața unor consăteni. „Apoi stai matale că ți-ai găsit nănașul, nenicule!..” În capul lui Furcoi încolțește un gând original de răzbunare: să-l adoarmă pe musafirul nepoftit cu miere și palincă. Zis și făcut! Ursul, turmentat, fu prins și jupuit de piele. Primarul, astfel, fu făcut de vorbă și el în fața satului. Mai bună răzbunare nici că se putea! Morala: oricât de mare ai fi, nu trebuie să-l ignori pe omul simplu, care, prin inteligența lui nativă și prin experiența lui de viață, poate veni oricând cu cele mai inspirate soluții.

Povestioara se caracterizează prin căldură și eleganță, prin stil, arta de a povesti a autorului, prin dezinvoltură și nonconformism, finețea observațiilor, firescul istorisirii, dialog natural. De la tonul hâtru al relatării se trece în mod firesc la relatarea realistă a faptelor și viceversa, ceea ce face narațiunea naturală, verosimilă, credibilă. „Românii e deștepți!”, i-am răspunde cu o vorbă frecventă într-un anumit mediu de la noi recenzentei la întrebarea formulată în titlul eseului.

CAPITOLUL IV din cartea Vasilicăi Grigoraș cuprinde analiza a două lucrări din literatura pentru copii: volumul de autor „Cățelușul meu, Bijou” (Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), semnat de poeta Ana Anton, și antologia de literatură pentru copii și tineret „Călătorie pe tărâmul visării” (Editura Tritonic, București, 2019), carte editată de Biblioteca județeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui.

Cartea poetei Ana Anton, constată cu o bucurie nedisimulată recenzenta, este scrisă într-un stil colocvial vioi, săltăreț și într-un limbaj accesibil copiilor, pe placul lor, stimulându-le imaginația, spiritul inventiv, creator, plăcerea și dorința de a munci în echipă sau de a se distra împreună, bucurându-se de obiectele și lucrurile drăgălașe privirii, inimii și simțirii lor: un cățeluș albastru cum e cerul pentru că, zglobiu și neatent cum era, „căzuse în butoiul cu vopsea”, un cățeluș nostim, prostuț, dar și mofturos și nespus de drăguț, care „bea lăptic la CUȚU-BAR”, făcându-le poftă și picilor de la grădiniță; un arici morocănos, „deranjat de-un fluture”; niște păsărele „ciripele/ cu mărgele/ prinse-n pene// și rochițe cu fundițe,/ tricotate cu iglițe,/ ciripesc în gura mare:/ „Noi aducem mărțișoare/ și purtăm acum în cioc/ mărțișorul cu noroc”; un păun, ce „are coada-n evantai./ E păun, nu e tramvai!”; un cocoș arțăgos și fălos, care „cântă și cucurigește,/ pe cei leneși îi trezește”. Poeziile sunt indirect moralizatoare prin ceea ce se întâmplă cu ființele necuvântătoare din ele, nicidecum anoste, sâcâitoare, plictisitoare, le cultivă piticilor cele mai alese trăsături de caracter: agreabilul, bunătatea, atenția, delicatețea, gingășia, grația, discreția, dorința de a-și ajuta colegii, părinții, familia. Scrise cu „cea mai fină coardă a sufletului”, „hrană pentru o minte ascuțită și o inimă sensibilă, pentru delectare și dezvoltare armonioasă”, poeziile Anei Anton ne cheamă și pe noi, părinții, alăturându-ni-se și stimata recenzentă, să le căutăm și să le citim împreună cu copiii.

În ceea ce privește antologia de literatură pentru copii și tineret, menționată mai sus, ea include texte din creațiile a peste treizeci de scriitori: poeți, prozatori, dramaturgi, de la cei mai cunoscuți și dispăruți: Tudor Pamfile, Alexandru Vlahuță, Victor Ion Popa, Felix Aderca, Elena Farago, Iuliu Rațiu, Constantin Chiriță, Valentin Silvestru ș.a., prin cei mai în vârstă și relativ cunoscuți: Petruș Andrei, Coriolan Păunescu, Valentina Teclici, Vasilica Grigoraș etc., până la Victoria Blaj, Cezar Drăgoi, Sanda Ghinea etc., douăzeci și doi dintre care sunt prezenți cu mostre „zdrumicate” de către autoarea V. Grigoraș în cartea „Tâlcuiri la firul slovei”. Plonjare între visare și zbor, real și imaginar întru cunoașterea și înțelegerea lumii și a Universului, formarea unor caractere sănătoase, a unei atitudini corecte, serioase, respectuoase și respectabile față de lume și viață, a încrederii în viață și a credinței în Dumnezeu sunt câteva dintre obiectivele pe care le urmărește antologia. V. Grigoraș prezintă în cartea sa mostre din toate genurile și speciile literare din creațiile a 22 de scriitori din numita antologie de zile mari. „Cine are în casă o asemenea antologie este fericit” – sună acordul final al prezentării duminicale făcute de V. Grigoraș. Acest îndemn merită neapărat urmat de toți cei care țin la creșterea spirituală a bobocilor noștri de astăzi, florile de mâine ale societății noastre.

CAPITOLUL V găzduiește impresiile despre două cărți de eseuri fulminante din literatura și cultura noastră actuală: 1. Ben Todică „Cu brațele aripi” (Editura PIM, Iași, 2020) și 2. Dr. Valeriu Lupu „Istorie, familie și dăinuire” (Editura Tipo Moldova, Iași, 2018).

Articolul autoarei „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag” este, în realitate, o prefață la numita carte de eseuri a fecundului scriitor prozator și eseist, jurnalist, cineast, promotor cultural, realizator de emisiuni radio și TV, remarcabil artist-declamator Ben Todică, un român australian cu viguroase rădăcini și virtuți românești.

Eclectică din punctul de vedere al conținutului, cartea lui Ben Todică, prin problematică, este puternic ancorată în realitatea contemporană și abordează probleme majore și extrem de acute ale omului și societății contemporane, dintre care vom menționa câteva, evidențiate de recenzia Vasilicăi Grigoraș: a) drama oamenilor muncii onești și cu credință, dar săraci sub aspect material în raport  cu îmbogățiții peste noapte  prin mijloace ilicite; b) emigrarea în masă a românilor după 1990 din cauza îmbuibaților care au ruinat Țara și au acaparat bogățiile ei, promovând în funcțiile-cheie rubedeniile și acoliții; c) pericolul degradării, pierderii identității de neam, a sentimentului de demnitate și de mândrie de a fi român nu numai de către românii din vecinătatea imediată și din diaspora românească, ci și de cei rămași în Țară; pierderea legăturii românilor din diaspora cu semenii, neamul și Țara, a credinței strămoșești; d) dezolarea totală (omul nu mai crede în rugăciune, în izbăvirea prin rugăciune, în puternicia comunicării cu Dumnezeu); e) condamnarea vehementă a rolului distructiv al tăvălugului globalizării, a ocultei mondiale, care vrea să conducă o lume prin stabilirea unei Noi Ordini Mondiale; f) pierderea suveranității statelor naționale sub pretextul creării unor comunități mari și puternice; g) pandemia distrugătoare dirijată; h) ștergerea memoriei individuale și colective prin mancurtizare, genocid cultural; distrugerea esenței ființei umane; i) presiunea tehnologizării, coborârea ființei umane la nivelul instinctelor; j) internetul, telefonul mobil, smartphonul etc. – instrumente de îndobitocire, înrobire și control al planetei ș.a.

Ben Todică, un mare român de la Antipozi, cu un dor  nestăvilit de  frumusețile plaiului natal și ale limbii române, ale melosului popular și cult românesc, omul care trăiește, gândește și visează în limba română, care, fără limba română, ar fi murit demult, îndrăgostit cu toată suflarea sa de Eminescu, pe care îl divinizează, militând pentru canonizarea acestuia de către BOR, luptă cu arma scrisului, a audiovizualului, critică, demască, înfierează racilele societății românești și ale omenirii în genere, este un polemist din spița lui Eminescu, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga ș.a. De multe ori dezolat, găsește, totuși, forțe să-și reîncarce bateriile, să creadă în forța rațiunii și a înțelepciunii omului, să nu-și piardă, până la urmă, încrederea în soluționarea cel puțin parțială a unor probleme stringente prin implicarea activă a acestuia în apărarea cetății. El însuși, prin exemplu personal, mereu în frământare, necunten pe baricade, prin poziția sa socială activă, speră că va fi văzut, susținut, urmat de alții. „Cuvântul său, în aprecierea admiratoarei-recenzente, este mângâiere și miere, dar și mitralieră care aruncă săgeți și anateme acolo unde se impune, în speranța de a trezi conștiința”. Eseurile freneticului luptător român-australian sunt o încercare de a-l face pe om mai înțelegător, capabil să creeze un viitor mai bun, mai uman, astfel încât copiii și urmașii noștri să nu mai repete greșelile noastre, erorile istoriei.

Pentru cei care încă nu au avut fericitul prilej să se înfrupte din eseurile lui Ben Todică, incluse în cartea recenzată de Vasilica Grigoraș, reiterez îndemnul din prefața subsemnatului la culegerea de eseuri respectivă: „Iubite grăbit cititor român din Țară și dinafară, oprește-ți un pic pașii și apleacă-te pentru puțin timp asupra meditațiilor în scris ale unui ales patriot român asupra unor probleme majore, după ce vei începe a citi nu te vei mai putea desprinde de lectură până la finele cărții”. La care acum țin să adaug: Cei dintre domniile voastre care nu ați luat cunoștință de prefața la cartea respectivă a lui Ben Todică, semnată de Vasilica Grigoraș, citiți-o acum sub formă de articol din această carte a distinsei scriitoare, intitulat cu un dulce zumzet de albine: „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”. Veți avea un ilustru model de prezentare al unui ilustru zbucium de zbor în zigzag!

Cea de-a doua culegere de eseuri, recenzată de V. Grigoraș, este semnată de medicul și scriitorul Valeriu Lupu. Lucrarea riguros structurată pe capitole și subcapitole, paragrafe și subparagrafe, tratează la fel de riguros subiectele punctuale abordate, la finele fiecărei diviziuni și sudiviziuni rezervându-se spațiu  pentru concluzii și bibliografie.

În capitolul I al lucrării sunt descrise evenimentele politice, sociale și culturale din secolele XIX și XX, apariția unor ilustre personalități din rândul tinerilor români școliți în instituții prestigioase din Occident, patrioți înflăcărați, mari intelectuali și oameni de stat, buni cunoscători și interpreți ai spiritului istoric, ai tendințelor și intereselor țărilor europene. Încă de pe atunci, de la 1848, a apărut și s-a manifestat acut ideea de unitate a poporului român, de reîntregire a teritoriilor românești, idee care, dezvoltându-se, a căpătat contur clar și, conform voinței românilor, a dus, la 1 Decembrie 1918, la realizarea Marii Uniri. Era o manifestare a profundului spirit de românism prin limbă, cultură, cuget și simțire românească, prin mândria de a fi român. Sunt evocate personalitățile notorii, care, prin eroismul și caracterul lor hotărât, au adus o contribuție personală enormă la lupta pentru unitatea neamului și integralitatea țării: neînfricata în lupte Ecaterina Teodoroiu, Regina Maria, mareșalul Alexandru Averescu, renumitul medic Grigore T. Popa, medicul și scriitorul Vasile  Voiculescu ș.a. Este subliniat în deosebi meritul Armatei Române.

Făcând un arc peste timp, autorul condamnă  comunismul, metodele barbare de distrugere a țăranilor gospodari, de exterminare a elitei intelectuale românești, ororile din închisorile comuniste, lașitățile și trădările din partea unor pretinși savanți și oameni de cultură, membri de partid, politicieni.

Capitolul II tratează conceptul de familie tradițională la români, mult dezbătut, atacat, denaturat și supus revizuirii de către neomarxiștii și sorosiștii actuali. Este subliniat expres rolul familiei în educarea copiilor, alături de școală și de biserică.

Capitolul „Tradiție și dăinuire” dezvăluie rolul limbii în formarea conștiinței de neam, dezvoltarea și  modernizarea limbii române, rolul Școlii ardelene în emanciparea românilor transilvăneni. Se pune accentul pe faptul că românii și limba română au rezistat de-a lungul vremii, înfruntând diverse obstacole și vitregii.

Există o relație intrinsecă între cultura, civilizația și spiritualitatea poporului român, se arată în următorul capitol. În toate aceste domenii România a dat mari cărturari, iluștri filozofi, scriitori, muzicieni, artiști plastici, actori, oameni de știință etc., care studiaseră și se formaseră în mari centre universitare europene și care, atunci când țara a avut stringentă nevoie de sprijinul lor, s-au reîntors acasă. Trecând la situația la zi, renumitul doctor atenționează asupra pericolului globalizării, scoate în vileag rolul extrem de nefast al emigrării în masă a românilor în perioada de după 1990, scurgerea de talente și creiere, instruite și educate în țară. Este deosebit de important, sună alarma medicului, și recenzenta e întru totul de acord cu autorul, să ne cunoaștem istoria adevărată, nedenaturată, netrunchiată, necosmetizată, nemachiată. În tratarea istoriei nimic nu e mai important decât adevărul!

Cartea talentatului eseist V. Lupu are menirea de a trezi conștiința cititorului, trage concluzia recenzenta, este o carte a unor mari idei, un studiu fundamental pentru cunoașterea de către generația actuală și de către cele viitoare a obârșiei neamului. „Cei care uită trecutul sunt condamnați să îl repete”, ne reamintește V. Grigoraș o mare și tristă constatare a renumitului filozof, eseist și scriitor american de origine spaniolă George Santayana (1863-1952).

CAPITOLUL VI. În articolul „Girel Barbu sub zodia înțelepciunii” V. Grigoraș se referă la volumul de aforisme „Anaforisme din Țara Luanei” (Editura OMEGA, Buzău, 2019), semnat de cunoscutul poet, eseist și critic literar buzoian Girel Barbu. Apariția volumului a fost întâmpinată cu aplauze și de alți recenzenți, dovadă că și aforismele autohtone reușite sunt savurate de cei care urmăresc sclipirile de înțelepciune care iau naștere prin ciocnirile de sensuri foarte apropiate („Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”) sau, dimpotrivă, contrare ale cuvintelor („Fă-mă sclavul iubirii și voi fi liber”), din jocurile de cuvinte cu forme apropiate, dar cu sensuri diferite („Când poetul transpiră, criticul se inspiră”), din întrebuințarea unor cuvinte cu sens direct și sinonimele sau parasemantele lor făcând parte dintr-o expresie frazeologică („Un om cu scaun la cap nu se suie pe masă”) etc., etc. Principalul e să răsară scânteia, sclipirea unui gând original, înțelepciunea, să te invite la reflecție și la savurarea gândului exprimat într-o formă extrem de lapidară, concisă („Ca să te doară capul, trebuie să-l ai”). Pentru aceasta trebuie să ai un dezvoltat spirit de observație, să fii un bun cunoscător al caracterului oamenilor, trăsăturilor obiectelor, să dispui de un fin simț al limbii, al „perlelor” ei expresive, să poți face asemănări, comparații, să fii original, excluzând cu desăvârșire riscul de a relua sentințe de la antici și clasici. Dăltuite în formulări laconice, de o expresivitate deosebită, pot fi atinse de patina eternității. Girel Barbu este un maestru al ticluirii aforismelor, ba, mai mult, se pare că, din jocul de-a cuvintele și cu cuvintele (aforism, anafóră, anaforic, nafură, anafură, a-, ana ș.a.) ar vrea să „breveteze” un nou cuvânt – anaforismele (a se reține chiar titlul volumului: nu a spus: „Aforisme din Țara Luanei”, ci „Anaforisme…”), cu o semnificație nițel deosebitoare de a aforismelor propriu-zise, un fel de subspecie a aforismelor. Recenzenta, profitând de forma aproape identică a două cuvinte cu sensuri absolut diferite din limba noastră, a creat ad-hoc, pe baza jocului de cuvinte, un aforism nou, complimentându-l, într-un fel, o dată în plus, prin această zicere măiastră, pe scriitorul recenzat: „… cu ajutorul anaforei, Girel Barbu ne împărtășește cu anafura  cuvântului remarcabil scris”. Să-i fie de bine!

Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (III)” →

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

1. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

PRIMUL CAPITOL conține exegeze asupra creației/operei a 9 poeți (locuind în sau originari din: Vaslui, Huși, Bârlad, Galați, Buzău, Constanța, București…, la fel ca și majoritatea autorilor din celelalte capitole ale lucrării) moderni și postmoderni, unii mai cunoscuți, alții – mai puțin cunoscuți, dar la fel de înzestrați și promițători în evoluția lor ca și primii, de la Mihaela Meravei și Daniela Gâfu (ortografiată de recenzentă „Gîfu”, probabil, la insistența purtătoarei numelui respectiv, care, de rând cu intelectualitatea ieșeană, nu se supune directivei Academiei de la București privind scrierea lui „î” din „i” și a lui „â” din „a”,  și nu este singura, amintim și pe Viorel Birtu Pîrăianu) la Marcel Miron, Ioan Popoiu, Alina Necula, Dorina Carp Nenici, Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou (azi locuitoare în Grecia), Viorel Birtu-Pîrăianu, Maria Weishaupt Sarău. Vom zăbovi o clipă mai mult asupra modului în care recenzenta tinde să-l atragă pe cititor în mirifica lume a zbuciumului poetic. Volumul la al cărui titlu ne-am referit deja al poetei constăncence Mihaela Meravei s-ar impune în lirica actuală „prin originalitate, stil viu, profund și atractiv de a transmite stări și emoții”, „prin nevoia imperioasă de confesiune”, printr-o discreție ingenuă și rafinamentul cu care își împărtășește cititorului trăirile, durerile și suferințele inimii sale „rătăcite ori destrămate”, speranța la bucuria de a trăi, de a reveni la tihna sufletească jinduită, micile-mari bucurii de moment. Și toate acestea, cine știe, poate că nu ne-ar convinge dacă recenzenta nu le-ar ilustra cu reproduceri abundente din creația poetei. Când ne spune că poeta nu poate trăi fără cuvinte, că fără poezie aceasta devine orfană, când, în cumplită disperare, îl roagă pe Atotputernicul să-i descopere calea Cuvântului, când ne spune, repetăm, că pâine pe(ntru) inimă și hrană divină pe(ntru) suflet este poezia, că poezia neîmpărtășită cu alții „pare o colivie/ cu gânduri oarbe”, că omul este fericit prin poezie numai când iubește, când, în sfârșit, citează apoteotic din mărturisirile dezarmante ale poetei către iubit: „Sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului/ invizibil muritorilor/ mă hrănesc când tu zâmbești/ respir când îți aud inima/ dorm în geana gândurilor tale și când adormi/ mă înfășor pe încheietura mâinii tale/ să nu cumva visul să ne separe”, atunci și cel mai afon sau mai lipsit de simțuri cititor nu poate să nu se cutremure de măreția cuvântului poetic și a dragostei care, de la Dante citire, „mișcă sori și stele”. Concluzia firească la care urma să ne așteptăm la întrebarea din titlul eseului Vasilicăi Grigoraș este că acel „ceva CIUDAT” ce se întâmplă „cu orașul meu” (alias inima mea) în poezia distinsei poete Mihaela Meravei nu poate fi decât „ceva MIRACULOS, ADMIRABIL, MINUNAT, EXTRAORDINAR”.

Cartea poetei ieșene Daniela Gîfu „Păcatul neliniștii” (Editura Paralela 45, București, 2011) încearcă – și, până la urmă, reușește splendid – să creeze un portret al dragostei dintre două persoane, Mirele și Mireasa, este „un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și pământ”, o „Cântare a Cântărilor modernă”, cum s-a exprimat, cu altă ocazie, referindu-se la o carte a subsemnatului, regretatul poet și cărturar bucureștean Tudor Opriș. Un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal, constată recenzenta, caracterizează poezia erotică a Danielei Gîfu, viguroasă, expresivă, stăpânită de un echilibru interior greu de înfrânat: „El: Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezența ta”. Deși limbajul utilizat de exegetă este, în genere, riguros, profesionist, doct, livresc, înțesat de neologisme, pentru a înviora stilul expunerii, dar mai ales pentru a nu-l îndepărta pe eventualul cititor, recurge în mod frecvent la comentarii colorate poetic și emoțional și la un vocabular accesibil de sorginte populară: „Aici se îmbină armonios razele solare cu umbrele pururea vii ale sentimentelor. Măestria firului liric din borangicul fin al trăirii fascinează și atrage”. Las cititorului plăcerea de a lua singur cunoștință de rigoarea științifică și de îngemănarea acesteia cu coloritul poetic al stilului  utilizat la caracterizarea frământului celor doi îndrăgostiți din poezia de dragoste a Danielei Gîfu.

Preotul Marcel Miron și teologul Ioan Popoiu, scriu o poezie cu un pronunțat conținut religios, primul – una blândă, liniștitoare, fluidă, unduindă, cel de-al doilea – una tumultuoasă, cu scene înfiorătoare, apocaliptice. Volumul lui Marcel Miron poartă numele de „Poeme din anticamera vieții” (Editura Timpul, Iași, 2020). Anticamera se referă la viața pământeană a omului, finită, camera – la viața de după moarte, de dincolo, de pe celălalt tărâm, viața veșnică. În viața de aici în poezie se face trimitere la naștere și botez, pregătirea pentru înviere, păcătuirea inevitabilă, calea omului spre descoperirea lui Dumnezeu și a Dumnezeului  din noi, la psalmi, la durerea fizică a icoanelor părăsite prin prăvălii cu destin de copii orfani: „În prăvălie/ icoanele  expuse/ nu au nici o putere/ privesc la trecătorii indiferenți// Așteaptă să fie identificate/ înfiate/ ca și copiii de la orfelinat/ care spun fiecărei femei/ mamă și fiecărui bărbat/ tată”. „De la alfa la omega” intrăm în „anticamera vieții” prin naștere și botez și ieșim prin „ușa albastră”, trecem peste pragul care desparte pământul de cer, „naosul” de „altar”,  explică evlavios recenzenta calea omului prin viața terestră, tălmăcind, concomitent, simbolistica „ușii albastre” ca ușă de trecere pe celălalt tărâm, în cealaltă – veșnică – viață, prin referirea la interpretarea populară a semnificației culorilor: „albastru-închis inspiră încredere, demnitate și inteligență, cel strălucitor denotă purificare, putere și sprijin, iar cel deschis – pace și infinitate”. Concluzia generală: „Poemele poetului sunt rafinate, versurile au o formă concentrată de substanță fluidă și discret unduitoare, ceea ce dovedește inventivitatea discursului liric, din care se desprinde un fior cuceritor”.

Poezia teologului Ioan Popoiu, de asemenea religioasă, este (spre deosebire de a colegului Marcel Miron, precizăm noi, căci recenzenta nu face comparație între maniera de scriere a celor doi) una tumultuoasă, viguroasă, plină de scene de groază. Astfel, în poezia care a dat titlul întregului volum, „Întoarcerea fiarei” (Editura PIM, Iași, 2020), întrebând mai mult retoric „Quo vadis, Domine?”, poetul face o descriere aproape vizuală  a momentului când ne aflăm în pragul intrării în iad: „…și am văzut ridicându-se din mare o Fiară/ care avea zece coarne și șapte capete/ și purta nume de hulă…/ … și s-a dat Fiarei puterea și scaunul și stăpânirea/ să facă război cu sfinții și să biruiască/ și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția/ și limba și neamul”. Comunicarea poetică a lui Ioan Popoiu este o sinteză a poeziei laice și a celei religioase, o viziune mistică și, în același timp, puternic realistă. În secolul al XXI-lea poezia religioasă abundă în scene de Apocalipsă: „agonia acoperă lumea/ ca o lavă fierbinte// hienele mișună în jur/ îmi sfârtecă inima/ nu mai pot respira// în lături/ năpârci lighioane târâtoare/ abisul își deschide gura lacomă/ gata să ne înghită/ întoarcerea Fiarei/ este vestită la răspântii/ coloane negre de orci/ întunecă orizontul// e vremea lor/ vremea canaliilor” („Hidalgo”), aidoma celor din secolul XII: „De-acum prăpădul îl pândește/ pasărea prin stejari/ lupii urlă din coclauri/ latră vulpi la scuturile roșii” („Cântec despre oastea lui Igor”). Multe poezii sunt inspirate din Biblie. Mesajul este un avertisment omenirii: se întoarce Fiara! Numai prin credință, prin rugă, prin jertfă ne mai putem mântui. Scenele biblice apocaliptice relevate, lexicul abundent bisericesc îmbinat cu neologismele din perioada modernă și postmodernă îi conferă și poeziei o alură de modernitate.

Poeta debutantă Alina Necula, prin volumul „Merit eu?!” (Editura Monitorul Oficial, București, 2018), vine să completeze lirica de dragoste feminină de la noi. Întrebarea și mirarea din titlu, ne explică în stilul său deja cunoscut recenzenta, redau perfect, iar reluate în finalul poemului, vin să accentueze starea de consternare a eu-lui liric, căruia nu îi vine să creadă că merită atâta dragoste. Iubirea e reciprocă, firește, cele două chipuri de îndrăgostiți se identifică în versurile poetei, ambii trăind într-un al cincilea anotimp, anotimpul iubirii: „Vreau să mă îmbrățișezi dincolo de cuvinte,/… Vreau să privești dincolo de cuvinte./ …Vreau să-mi vorbești dincolo de cuvinte./ …Vreau să mă iubești dincolo de cuvinte./ Punct” („Dincolo de cuvinte”). Îndorurată de iubire, când aceasta e departe de ea sau nu mai e, poeta o invocă prin intermediul năvalnicului, nestăvilitului dor sau apelează la poezie, care îi va tămădui dorul lipsei, așteptării, îi va fi confident și prieten, și, dacă vreți, iubitul ei. Un debut strălucit în poezie al poetei, își formulează verdictul recenzenta, atribuindu-i calități de sentimentalism lucid, prospețime, sinceritate, simplitate.

O altă debutantă în ale poeziei, hușeanca Dorina Carp Nenici (volumul „Cu timpul de mână”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), filozofează asupra timpului profan, care „curge, devine și se transformă”, și a timpului sacru, care e static, cosmic și ciclic. Plină de curaj, „cu timpul de mână”, face un periplu prin toate anotimpurile (și hățișurile vieții), dar și prin diversele stări și trăiri, cu adormiri și visări, căderi și treziri, „cu zborul statornic/ al unui pescăruș eșuat”. În toamna vieții, aidoma unei frunze căzătoare, în două cu aceasta, „pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare,/ sub ninsori, amândouă/ ne vom preface … pământ” („Metamorfoză”). Așa e timpul profan: finit, ca și omul în această relativ scurtă și strâmtă „anticameră a vieții”. Iubirea față de familie, semeni, ființa dragă este, la fel, finită; ea devine infinită când îi este adresată lui Dumnezeu. Cu trecerea de la iubirea finită la cea infinită, deduce în mod diogenic recenzenta, ne pregătim pentru a trece  „pragul  timpului profan spre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii”. Trecând prin variile secvențe și manifestări ale timpului profan, cu lumini și umbre, urmăm cu speranță calea spre Seninul Celest.

Poezia Dorinei Carp Nenici „te invită, cititorule, să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie, o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care „impresionează prin simplitatea și prin claritatea mesajului”, iar această invitație rămâne valabilă și pentru comentariul plin de înțelepciune, bine dozat, deosebit de cald și binevoitor al sensibilei recenzente.

„Aripi de nisip” este titlul volumului lui Viorel Birtu-Pîrăianu (Editura PIM, Iași, 2016), aflat în atenția ochiului de observator al mișcării literelor românești Vasilica Grigoraș. Cum ne-a obișnuit, autoarea își începe exegeza prin explicarea titlului lucrării. Aripile, care, în mod firesc, ar trebui să fie construite dintr-un material ușor, lunecos, rezistent, neperisabil, ca elemente de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă sau cu turbulențe mai mici sau mai mari, de ce să fie ele de nisip? – se întreabă și ne intrigă și pe noi comentatoarea, după care încearcă să găsească o explicație plauzibilă și credibilă. Aderă la explicația dată de autorul operei înseși, care, în modestia sa exagerată, spune că opera sa, nava poetică gata de zbor, este încă neîmplinită, iar poemele sale, firicele de nisip perisabile, încă nu sunt unite într-o operă de proporții și duritate unanim recunoscute. După care explicație, V. Grigoraș purcede la un periplu prin versurile poetului. Acesta încearcă să iasă din „sălbatica dramă a existenței”, din atmosfera de spital, în care își urma cariera de medic, și să intre în lumea poeziei, unde spera să găsească o minune,  dar nu a găsit decât arghezienile „gunoi și puroi”, „jar, cenușă și scrum”, zbateri și tristeți inutile, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile i se uscaseră în suflet”. Mai există, totuși, poezia, dragostea, lumina, singurele care îi mai insuflă tărie, încredere, speranță: „mă cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/ eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind lumini/ vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”. „Cuvântul Lui”, adică al Domnului, în strădaniile de a accede în tăcere „Cerul veșniciei, înmugurind dincolo de trecere”.

Laitmotivul poeziilor lui Viorel Birtu-Pîrăianu din volumul recenzat este tăcerea, care și ea poate provoca durere. Pentru că în tăcere, explică răbdător recenzenta, se amplifică forfota a tot și a toate cele de pe pământ, din apă și din cer, tăcere pe care omul o umple cu meditațiile sale despre trecerea ireversibilă a timpului și a vieții, iar clepsidra măsoară fără milă firele de nisip din interiorul vieții… Este, apreciază judicios comentatoarea versurilor, un liric profund meditativ, un poet al sufletelor bine individualizate, o voce distinctă a liricii actuale, receptiv la problemele existențiale, de o modernitate  indiscutabilă. Poezia sa, un fălfâit viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip, cum spuneam, în modesta autoapreciere a poetului), este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul omului în fața propriului destin – această pe deplin îndreptățită caracterizare a creației poetului ne incită, onorate cititor, să citim până la capăt întreg studiul „Zborul liric al poetului Viorel Birtu–Pîrăianu”, precum și să căutăm în biblioteci și librării creațiile literare ale poetului plasat cu un curaj nesperat de redutabila noastră exegetă în vecinătatea unor poeți remarcabili ca Nichita Stănescu și Arthur Rimbaud.

Urmează, în sfârșit, două poete, cu un destin în parte asemănător: ambele s-au căsătorit și au plecat pe meleaguri străine: Maria Weishaupt Sarău în Elveția și Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou în Grecia, ducând și purtând cu ele și acel sfâșietor dor mioritic de Țară, de locurile natale, de ființele dragi rămase acolo, (dor) care și-a găsit o mai bună sau mai puțin reușită exprimare în poezie, pe care o practică ambele, dar în măsură inegală ca valoare artistică, am anticipa noi relatarea.

1. Grigoraș își exprimă extrem de călduros și vibrant emoțiile personale privind versurile Mariei Weishaupt Sarău din volumul „În sălaș de liturghie” (Editura PAX AURA MUNDI, Galați, 2019). Universul poeziei poetei gălățene (dorul de Țară a mutat familia din Elveția pe plai dunărean, iar regretatul soț, care s-a îndrăgostit de România, este îngropat în sol românesc) se reduce, în fond, la meleagul natal, nețărmurita dragoste și sfâșietorul dor mioritic nemărginit față de plai, grai, neam și Țară, principalele etape ale vieții: nașterea, copilăria, adolescența, tinerețea, amurgul (utima lună de toamnă a) vieții, dragostea față de familie, copii, satul în care a văzut lumina zilei și în care a crescut, Dunărea zbuciumată. Poeta creează, prin mijloace modeste, nesofisticate, simple, dar de o sinceritate debordantă, secvențe și tablouri din viața ei nemetonă, plină de împliniri, dar și umbrită de neprevăzute praguri, cumpene. În ceea ce privește dorul  sfâșietor de neam, Țară, limbă, despre care vorbeam mai sus, dragostea față de aceste comori nepieritoare, aceste sentimente și-au găsit o extinsă reflectare în poezia rimată, duioasă și tandră, a poetei. Recenzenta se face a nu le observa, dar, în reluarea frecventă a motivelor dorului și despărțirii, există, pe alocuri, alunecări spre patetism, sentimentalism dulceag, declarativism. Spre onoarea autoarei, nu a căzut întru totul în mreaja lor, le-a salvat, în bună parte, tonul grav, sinceritatea înduioșătoare, apropierea de linia melodică a creației populare orale. Poeta iubește românește, moare de dor românește, jelește românește, plânge românește, cântă românește, speră la mântuire și izbăvire de asemenea românește, am avea de adăugat la reflecțiile recenzentei V. Grigoraș.

Cu părere de rău, nu în aceeași măsură sunt reflectate trăirile similare din poeziile colegei de destin și dor Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou din Grecia, a cărei poezie este mai degrabă o versificație de uz restrâns, limitat la familie, cercul de prieteni familiali, colegii de  serviciu, decât ieșirea la șoseaua largă a poeziei românești actuale. E vorba de volumul „Pe tărâmuri neumblate” (Editura Hoffman, Caracal, 2020), în care, pentru a cunoaște mai bine ce se petrece cu sine și ce este viața în genere, autoarea inițiază o călătorie lirică, punctând, cum ne atrage atenția recenzenta, nu numai nuanțele roz, dar și pe cele cenușii ale vieții. Aceste „nuanțe” sunt redate declarativ, fără a-ți trezi vreun fior emoțional, prin cuvinte și expresii bătătorite, văduvite de culoare poetică, ba încă și stângaci folosite, riscând să devină și chiar devenind, pe ici-pe colo, veritabile platitudini: „Viața-ntreagă ți-e doar o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu cele rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă (?!), fă curaj (?!), răbdare fă (?!) și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune./ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!” („Călătorie în timp”). Toată călătoria poetei prin viață, toate obstacolele pe care le întâlnește în cale, toate încercările de a se ridica și de a continua drumul, amintirile din viața de familie, visările, tot dorul de Țară, toată dragostea de neam, tot îndemnul poetei la trezirea neamului din somnul cel de moarte, mărețe prin mobilul pentru care sunt rostite și sinceritatea cu care sunt declarate, toate aceste gânduri și simțiri, repetăm, contabilizate conștiincios de recenzentă, chiar dacă gândurile trezite de ele sunt așternute pe hârtie „cu mintea trează și dragoste nețărmurită” și cu o sinceritate dezarmantă, sunt, totuși, niște însăilări de versuri lipsite de expresivitate și emoție poetică, rămân doar afișate, spuse, declarative. Generosul așa-botezatul „continent liric” dorit de recenzentă și nerealizat de versificatoare este presărat doar cu intenții cetățenești și morale dintre cele mai nobile.

Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (II)” →

Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!

Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.

1. IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”

Autoarea lucrării de față nu este un novice în ale scrisului. De vreo douăzeci și ceva de ani paginile revistelor de specialitate, dar și ale presei online din Țară și de peste hotare publică aproape cu regularitate de metronom materiale semnate de profesoara de filozofie de formație și scriitoarea de vocație Vasilica Grigoraș, materiale aparținând unor diverse genuri și specii literare: proză artistică (povestiri pentru copii); eseistică; reflecții și meditații filozofice și de scriitor (despre senectute, relațiile dintre generații, relațiile dintre semeni, virtuțile cetățenești, arta de a trăi frumos, exodul alarmant de mare al românilor peste hotare, pierderea rădăcinilor sau acutizarea sentimentului de dor de Țară, sfâșietorul și polisemanticul dor românesc, racilele societății contemporane etc., etc.); note și impresii de călătorie (pe tărâmuri exotice și prin România pitorească a lui Calistrat Hogaș și Alexandru Vlahuță), înțesate cu micropoeme-intervenții poetice lapidare de sorginte japoneză; convorbiri și interviuri (numai cât face, bunăoară, interviul cu o personalitate multilaterală cum e scriitoarea Daniela Gîfu!); cercetări monografice despre personalități ilustre ale locului (Anghel Rugină, Petre Iosub); prefețe, prezentări de apariții editoriale, adnotări, recenzii, cronici de întâmpinare; relatări ample și detaliate despre evenimente culturale și literare; poezie (pentru copii și adulți, în vers clasic, cu rimă și în vers liber; scriitoarea excelează în micropoeme de factură niponă de formă fixă: tanka, haiku, senryu, gogyohka, haibun, veritabile bijuterii literare traduse și în limba engleză și pentru care a fost distinsă cu mai multe premii de prestigiu). Palmaresul de creație al Vasilicăi Grigoraș îl constituie 20 de volume de autor tipărite (până la ora actuală), prezența în tot atâtea antologii literare, precum și, așa cum menționam mai sus, publicarea în nenumărate reviste literare editate în scris, în cele din spațiul virtual din Țară și din diaspora românească, inclusiv pe paginile de Facebook.

Ceea ce ținem să menționăm de la început și în mod expres este că scriitoarea, fire extrem de emotivă, sensibilă și aspirantă la frumos și sublim, are o atitudine de pioșenie față de cuvântul scris și rostit, îndeosebi față de cel poetic, utilizat măiestrit și la locul potrivit. În calitate de bibliotecară de aproape o viață (numai o perioadă relativ scurtă, după absolvirea Facultății de Filozofie de la Universitatea ieșeană „Al.I. Cuza”, ca profesor școlar, a predat discipline umaniste în învățământul liceal), a trăit și a visat în lumea cărților, a crescut civic, spiritual și emotiv împreună cu personajele și evenimentele ce i s-au perindat prin minte și simțire, s-a înfruptat din cărți copios, devenind, ca ființă plăpândă, bonomă, visătoare ce era și care a rămas așa pentru partea din viață care i-a fost hărăzită de Cel de Sus (n-o cunosc personal: o trădează fața și ochelarii concrescuți din pozele sporadice de pe cărțile proprii!), mai blândă, mai blajină, mai bună la suflet, mai sensibilă, mai candidă, mai elegantă în comportament, mai atentă la propria exprimare, mai pioasă față de măreția cuvântului poetic înălțător, mai delicată față de purtătorii nativi ai unei exprimări frumoase și corecte.

A citit munți de cărți, și nu ca un simplu cititor, ci ca unul select, format, urmărind îndeaproape nu doar subiectul, intriga, coliziunile, evenimentele, descrierile de peisaje și stări ale ființelor pe fundalul lor, acțiunile și comportamentul personajelor, conflictele, relațiile dintre ele, deznodămintele, ci și strălucirile diamantine ale cuvântului artistic, fațetele deschise, dar și ascunse, de descoperit, ale acestuia; a cules din cărțile citite izvoare nesecate de înțelepciune, dar a descoperit și vraja cuvintelor potrivite, jocul de culori și sensuri noi și vii luând naștere din aceste potriviri magice. S-a întâmplat ceea ce urma logic să se întâmple: s-a îndrăgostit de cuvânt, s-a îmbolnăvit de cuvânt! A ajuns singură la înțelegerea atotputerniciei cuvântului: un cuvânt spus la locul sau la nelalocul lui te poate urca, dar și coborî, te poate trezi la viață, dar și, Doamne ferește, ucide. A înțeles, după cum releva și un distins critic literar ce se referea la opera poetică a scriitoarei, că prin cuvinte ne osândim și tot prin ele ne mântuim; că toate, așa cum spune Cartea Cărților, prin cuvânt s-au făcut, pentru că „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Scriitoarea noastră, creștin adevărat, și nu bigot sau credincios de spoială, dăltuitoare în granitul cuvintelor, are această credință în măreția cuvântului, precum o are în existența lui Dumnezeu, ale cărui nume și ajutor le invocă și în care face dovadă că se încrede în mai toate scrierile sale.

Nu ne va surprinde, prin urmare, faptul că autoarea, în admirația sa față de cuvânt, până la urmă ajunge să-l îndumnezeiască: „Literele nu numai că sunt de genul feminin,/ dar au o delicatețe intrinsecă,/ o candoare zglobie,/ un șarm cu totul aparte,/ și-l au pe vino-ncoa,/ de aceea treptat ne îndrăgostim de ele/ și le iubim întreaga viață.// Literele ne sunt mamă, fiică, soție…/ toate unite sub oblăduirea cuvântului,/ care ne este Tatăl” (poezia „Împărăția Cuvântului”). Îndrăgostită, cum spuneam, până peste urechi de cuvântul artistic, la un moment dat (încă) tânăra bibliotecară și-a luat inima-n dinți și a început să-i încredințeze unei foi de hârtie imaculate precum propria inocență stările și sentimentele numai de ea trăite care o asaltau și o copleșeau: îndrăgostire, așteptare dătătoare de dulci fiori, dragoste, iubirea față de ființa iubită, de copii, părinți, frați, surori, străbuni, neam, Țară, față de fereastra cu trei mușcate, de grădina cu sonete; puritate, candoare, inocență, visare, zbucium sufletesc, elan tineresc, lumini, speranțe, descoperirea frumuseților lumii… Într-un cuvânt, cuminciorul, aproape neobservabilul șoarece de bibliotecă, devorator de cărți și izvoade, s-a făcut … scriitor!

În toată scriitura Vasilicăi Grigoraș, fie că e vorba de propriile trăiri și contemplări (nu doar filozofice, ci și) artistice ale realității, fie că relatează despre roadele zbuciumului creator ale altor mânuitori de condei, în centrul atenției se află întotdeauna și cu sfințenie forța sugestivă a cuvântului care ne înnobilează în trăirile și făptuirile noastre lumești. Deprinsă în mod organic cu și îmbolnăvită în mod iremediabil de lecturi sistematice în îndelungul periplu de călător prin lumea de basm a cărților, dumneaei citește și astăzi tot ce îi cade în mână: proză, poezie, dramaturgie, eseistică, memorialistică, interviuri, critică literară. Ba, de la un timp, a început să-și dea în vileag și impresiile mai întâi de cititor de rând, ulterior, când a devenit mai stăpână pe pană și pe resursele de analiză, și de critic literar în devenire. Ca și în cadrul lecturilor de texte străine sau al propriilor exersări artistice, nici în activitatea de critic literar, în modestia sa nedeclarată și neafișată, nu aspiră la mărire, slavă, accederea în categoria criticilor cunoscuți prin referirea numai la scriitorii clasici sau contemporani de mărimea întâi. Când simte stringenta necesitate de a împărtăși și altora bucuria întâlnirii cu o lucrare nouă sau cu un autor nou, nu neapărat cunoscut, cel mai des mai puțin cunoscut, uneori chiar debutant în ale scrisului, o face cu lejeritate și generozitate admirabilă, după cum i-i și sufletul: sincer, deschis, bonom, de o larghețe de necuprins.

Deși este printre primii care primește de la autori consacrați sau mai puțin (uneori deloc) cunoscuți, unii la debut editorial, noutățile editoriale cu autografe măgulitoare, ditirambice sau cu subtext, nu cred că rugămințile franci sau voalate ale acestora din urmă ar fi mobilul reacțiilor prompte din partea recenzentei de carte la care ne referim aici (iar dacă ar face-o, cu tot respectul și regretul, ar fi taxată imediat). O face, suntem convinși, dintr-o chemare a sufletului și, anticipând prezentarea concretă, cu mult suflet, binevoitor, fără luări peste picior, invidie, răutate, fără urmă de împăunare, tentație de epatare, paradă de cunoștințe și erudiție, pretenție de omniscient (deși cunoaște multe!), cu atât mai mult fără infatuare și aroganță. Ni se confesa undeva că prima cunoștință cu o carte nouă o face la repeziciune, răsfoind-o pe diagonală. Nu e singura. Așa procedează bibliografii, doctoranzii, oamenii de știință etc., care trebuie să fie la curent cu aparițiile editoriale în domeniu, să citească tone de literatură de specialitate într-un timp destul de limitat. Răsfoiesc tipăritura începând cu consultarea cuprinsului, ca să vadă despre ce e vorba, să și-o noteze și s-o citească, dacă au nevoie de informație, în timpul apropiat ori s-o pună de o parte, pentru a apela la ea când le va fi strict necesară sau vor dispune de timp mai mult. Am deprins meșteșugul de la îndrumătorul tezei de doctorat (1964-1967) de la Sankt-Petersburg, regretatul mare romanist și specialist în lingvistica matematică (inclusiv românist, care ne iubea, cunoștea și ne vorbea limba și avea studii temeinice despre limba română), omul de omenie Raymund Gh. Piotrowski.

Continue reading „Nicolae MĂTCAȘ: Irizații de „Tâlcuiri la firul slovei” (I)” →