Mariana GURZA: Poetul – copilul Luminii

             Motto:

 Omul e o creație desăvârșită ca speță, are tot ce-i trebuie ca să lupte cu dușmanii săi. Are însă un singur dușman, pe care dacă a ajuns să și-l facă, acest dușman devine invincibil: este el însuși”  – Marin Preda

Cu bucurie am primit volumul de versuri ,,Întoarcera fiarei”, autor Ioan Popoiu, editura Pim, Iași, 2020. Recunosc, titlul surprinzător, dar cunoscând profilul autorului cel de teolog și istoric, autorul este un fin observator al vremurilor pe care le parcurgem. Volumul se bucură de o grafică excelentă și este prefațat de o scriitură bine ancorată în spectrul literar actual, semnată de omul de cultură, Liana Nicolae.

Încă de la început, autorul se întreabă: cum poți trăi/într-o lume/transformată/într-un imens deșert/câtă stăruință/câtă răbdare/să poți continua/acolo unde normalitatea/a fost îngropată/să-ncepi o zi/ce te acoperă de tristețe/ca o cenușă/cel mai greu este/să accepți/haosul acesta/organizat și dirijat/oare nu înțelegem/ ce ni se-ntâmplă//așteptăm…/oare ce-așteptăm…?.

Descoperim un poet care dă dovadă de o măestrie stilistică remarcabilă, invitându-ne spre un univers spiritual propriu. Sunt șoaptele unei lumi aflate în divinitate și filozofia înălțimilor, întreaga meditație lirică, ne indică misiunea poetului.

În singurătatea lumii, neînțeles într-o lume dezlănțuită spre rău, se simte dezarmat: ,,nu reușesc să-nțeleg/ce se petrece/cu mine/e un sentiment straniu/inima mea zdrobită .

Poetul Ioan Popoiu, preocupat de agonia lumii, ne avertizează de venirea unei zile a prăbușirilor, vina fiind în noi. Nu este întâmplător titlul, răul bântuie, poetul ne îndeamnă la primenirea sufletelor, Împărăția/ este aproape/luați aminte/la voia lui Dumnezeu//…pentru a merita mila Lui.

Fiorul metafizic prezent în volum, parcă s-a stins/nu mai avem /ce să descoperim/suntem sfârșiți/pe dinăuntru/cutii goale de conserve/ce urmează/sfârșitul/sau un nou început/Quo vadis Domine?!

Profetul, prezent în lirica sa, ca un prieten pe care îl ascultă în singurătate, contemplând la viață și moarte până când se face tăcere în Cer, ultimul dușman/care trebuie învins/va fi moartea/spune apostolul//iar noi trăim/urându-ne viața/și temându-ne în același timp/ de moarte/supremul paradox/ce poate fi mai cumplit/decât aceasta/suntem bolnavi de existență//toată viața noastră/este/un șir de paradoxuri…

O parte din versurile autorului sunt însoțite de citate adecvate. Un zbucium intens, o ardere de tot. Poetul, așteaptă trimisul Luminii/venit să sădească/adevărul/în inima omului/chemarea Mariei/Fecioara/pentru a-mplini/porunca de Sus... Poezia religioasă inundă, a lumină și chemare, ca o speranță pentru ziua de mâine.

Continue reading „Mariana GURZA: Poetul – copilul Luminii”

Ileana VLĂDUȘEL: Săracul

Unii s-au născut destinați să sufere de toate rănile acestei lumi.

„Eu am încercat să-mi ascund durerea, părinte, dar ea a fost singurul sentiment pe care l-am cunoscut și până la urmă ea și cu mine, ne-am contopit până în-atât că devenise de neconceput ca eu să am ce să mănânc sau să nu-mi mai fie frig.

Și ce zâmbet frumos a avut și cu ce brațe fierbinți mi-a ținut sufletul până când ultima respirație m-a părăsit!”

Săracul se născuse sărac dar fericit.

Sărac, ca toți săracii din satele acestei țări, cu pământ mult, greu de muncit și puțin roditor, săracul fusese iubit, cel mai mic dintre cei cinci copii ai unei văduve tinere și muncitoare, cu inimă mare și cu credință în Dumnezeu. Pe lângă sărăcie, după cum bine se știe, există pe lume și multă indiferență, răutate, lăcomie…Nu le mai enumăr, că oricum se cunosc.

Săracul nostru a crescut muncind pământul, cu toate că avea liceul terminat, ceea ce era mare lucru pentru un băiat de la sat. Nu reușise să-și găsească un loc de muncă, cu toată cartea lui. Era poate, prea sărac pentru a fi încadrat în rândul celor realizați ( așa cum erau considerați în sat cei ce aveau un loc de muncă la oraș).

Anii treceau, săracul tot cu munca pământului își ducea zilele. De câteva ori a fost aproape să se căsătorească, dar nu știu cum, fetele alese erau la fel de sărace ca el. Dintre toate, una anume, frumoasă și tare săracă, i-a atins lui inima. Așa rău i-a ars-o că și-a înfruntat mama pentru ea, dar mama a fost mai tare. Ce-ți trebuie săracă, i-a spus, n-ai auzit de vorba „două nevoie la un război”? Din ce o să trăiți, unul mai sărac ca altul? Așa că, săracul a renunțat să se mai căsătorească! Încet, încet, și-a uitat de fata care-i arsese inima sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă. Ce era în inima lui cu adevărat, numai el știa. El și visele lui sărace ca și el, cu care își petrecea nopțile reci și stomacul gol.

În timp a început să-și înece amarul vieții cu câte un păhărel de vin sau de rachiu de prună. Adormea mai ușor și îl ajuta să uite de toate neajunsurile de care avea parte. În visele lui, uneori se vedea departe de sat, la casa lui, cu nevastă și copii și un loc de muncă decent. Era încă tânăr și nu avea nimic, decât munca.

Crescuse doar cu mama, săracul nostru, tata îi murise când el era micuț, doar el, mama și ceilalți patru frați. De atunci fusese învățat cu coasa, cu sapa și cu vitele. Cu frigul și cu foamea…

Așa i-a trecut timpul, muncind și ajutându-se de câte un pahar, pansament pentru toate rănile trupești și sufletești. Băutura asta, a înțeles el, îi era de ajutor să uite că lemnele s-au terminat, că nu mai e mălai în hambar, că iarba a rămas ne cosită și câte și mai câte neajunsuri ale vieții lui amărâte. Atât de mult pământ și atâtea nopți în care adormea flămând și înfrigurat!

Noroc cu băutura, bat-o s-o bată vina! Cu ajutorul ei vedea viața mai frumoasă și reușea să uite cât de tare îl durea sufletul.

Doar că, vedeți, oamenii sunt așa cum sunt! Începuseră să șușotească pe la colțuri. „Uită-te la el, e tânăr, bun de muncă și nu știe decât băutura! ”

Nu se mai gândeau că tot ei erau cei care îl isipiteau cu paharul sau cu sticla ,atunci când îl chemau să-i ajute la muncă, sperând că în aburii alcolului nu o să le mai ceară bani pentru ajutorul dat. Și de cele mai multe ori chiar așa se întâmpla. Că așa e omul la sat, nu știe cum să tragă mai bine spuza pe turta lui. Îl îmbiau cu băutura și cu o îmbucătură de mâncare și nu-l mai plateau iar el, simțind că nu-i mai e foame, pleca mulțumit, clătinându-se pe picioare.

Nu, nu era prost! Poate doar, prost de bun. I se părea normal să ajute și nu refuzase niciodată pe nimeni.

Mama lui bătrână de acum, îl tot certa dar cu lumea satului nu te poți lupta!

A trecut timpul mai departe, săracul era și mai sărac ca înainte, lumea îl chema în continuare la muncă și-l plătea cu câte o sticlă de băutură. După ce pleca, mulțumiți de treaba bine făcută ( săracul era muncitor și nu-I plăcea să-și bată joc nici de semeni, nici de câmp), oamenii ieșeau în uliță și începeau să-l bârfească.

Lui nu-I păsa, chiar dacă știa! De cele mai multe ori îi auzea, de acum oamenii nu se mai fereau.

Popa încercase de vreo două ori să vorbească cu el, dar ce era să facă, să vorbească cu sătenii să nu-i mai de-a de băut? Nu se putea pune rău cu ei, erau sursa lui sigură de venit.

Săracul, sincer, îi spusese, părinte, eu știu că nu mai sunt cel dinainte. Mă lupt din răsputeri să scap de boala asta, mi-e necaz că am ajuns aici. Sfătuiți-mă, ce să fac?

Popa la ascultat și i-a spus apoi că are prea puțină căință și deloc voință!

Dar săracului, chiar îi părea rău. Dacă e să mă întrebați pe mine, avea căință cât pentru tot satul! Cu voința stătea el rău, mai ales că ispita îl aștepta la fiecare colt de gard, la fiecare poartă, unde cineva îl aștepta să-l cheme la muncă.

Se ruga, săracul de sărac, în fiecare noapte la Dumnezeu să-l ajute să scape, ținea posturile toate, nu că i-ar fi fost prea greu cu asta, și-și promitea că data viitoare o să fie mai puternic.

A încercat, de încercat, martor i-a fost bunul DUmnezeu și mama lui bătrână, martoră la încercărle lui de a-și schimba viața, dar băutura îl acaparase în mrejele ei.

Oamenii nici nu se mai fereau, râseau de el pe față, atunci când îl chemau să-I aute la munca câmpului. Mulțumiți de treaba făcută, îi puneau în brațe sticla cu băutură și începeau să râdă. Ia și bea, că ai făcut treabă bună! Săracului, îi sângera inima, de durere, de foame, de frig…Știa că iar o să ajungă acasă și nu o să fie nici lemne să se încălzească, nici legume să pună în oală. Luase, la un moment dat, o femeie pe lângă el dar și aceea, îl părăsise după un timp, lăsând în urmă un copil mic. Îl crescuse cu ajutorul mamei lui bătrâne, așa cum se pricepuseră mai bine. Într-o zi, bâtrâna pleca la cer și săracul, după ce că era sărac, era acum și singur.

Atât de singur că se mira de unde atâta durere pe lume și de unde atâta sărăcie!

Tot ce primea săracul, de la oameni, ducea acasă la copil. El flămânzea dar se simțea bine privindu-și copilul mulțumit. Pe el, îl ajuta băutura…

De Paști, de Crăciun, se întâlnea cu popa la biserică, în cimitir, când mergea să aprindă câte o lumânare la capul morților lui. Pentru că săracul nostru, nu lăsa nicio sărbătoare să treacă, fără să se împărtășească și fără să se sovedească. Pentru el erau lucuri sfinte. Așa îl crescuse mama lui, de mic copil, așa voia să plece din lume. Așa grea și urîtă cum era… Se ruga, bietul, cu orice prilej, la Dumnezeu, bunul, să-l ajute. Acum avea și un copil de crescut, își dorea cu toată ființa să scape de boala asta.

Dar…sărbătorile treceau, oamenii în continuare îl chemau la muncă și apoi îl îmbiau cu sticla cu băutură. Cum să te vindeci? Pe ei, popa nu-I vedea, fir-ar ea de viață nedreaptă! Mătrăgună era apa pe care o bea el, pe stomacul gol și rebegit de frig! Noaptea, stătea în pat tremurând și se gândea la viața lui amărâtă, fir-ar ea de viață! Asta devenise expresia lui nelipsită din fecare zi. Fir-ar ea de viață și de soartă amară, că săracii sunt prea săraci, bogații prea bogații, iar oamenii…oameii tare se înrăiseră!

Bogații din sat, dar ce bogați, oameni tot ca el, dar turbați la suflet, știuseră doar să profite. El fusese crescut cu credință în Dumnezeu și cu bună cuviință, nu profitase niciodată de nimeni, din contra, cu toată sărăcia lui, dacă putuse să ajute, o făcuse cu drag.

Acum, când băutura îi întuneca mințile ,tuna și fulgera, îi înjura pe toți care-I ieșeau în cale. Când își revenea se ducea și-și cerea iertare, dar cine să-l ia în seamă! Când era treaz, se înjura și pe el -când ajunsese așa?

Cum spuneam, bogații, care erau tot oameni ca el, cu pământ poate mai puțin, dar avari și haini la suflet, profitau de el și râdeau. Nu știu la popă ce-I spuneau, că popa, mai întreba uneori de el. Doar atât, întreba…De…ce să facă și el?…Îi plăcea săracu, vedea că are suflet bun, dar până la urmă, banul e stăpân aprig.

Ei…uite așa a fost viața săracului! Muncea! Pentru el mai puțin, pentru străini mai mult. Tot ce căpăta, ducea la copil. Săracul nostrum slăbise mult, nu mai auzea bine, începeau să-l doară toate. Dar încă mai avea speranțe în suflet. Visa să-și vadă copilul mare, la casa lui. Că am uitat să vă spun, copilul era cam bolnav la minte. Se născuse la șase luni, firav, abia îl scosese la liman, el și bătrâna lui mamă.

Iarna a venit, ca în fiecare an, fără să-l întrebe dacă e pregătit, dacă are lemne pentru foc, sau haine groase. Abia de adunase niște amărâte de surcele, cât să faca focul vreo două zile. Era un ger nebun afară și el mergea cu copilul, de acum băiat mare, către casă. Muncise de cu zori la un vecin și acum, înghețat tot, mai bea câte o gură din litra de rachiu primită drept răsplată pentru munca de jumătate de zi. Ajunși acasă, au pus surcele pe foc și au aruncat în grabă din sticla de benzină, să se aprindă focul repede și bine. Câteva picături au căzut și pe covoraul de lângă sobă dar erau prea obosiți să mai vadă. Frigul și foamea strigau în el, toată mâncarea o primsie copilul, ca de obicei. Acum, cu focul aprins, putea să se odihnească. Soba dogorea bine când somnul a pus stăpânire pe ei. Binemeritata odihnă pentru sufletul amărât al săracului.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Săracul”

Al. Florin ȚENE: Antologia UNIVERSUM cu autori români de pretutindeni- un florilegiu al literaturii contemporane

Din Montreal am primit de la Editura GLOBART UNIVERSUM antologia de literatură contemporană-autori români de pretutindeni, intitulată UNIVERSUM, volumul I, apărută într-o ținută grafică, tipografică, estetică și stilistică deosebită. Volumul cuprinde 40 de autori români din România, Italia, Republica Moldova și  Canada, unii fiind membrii ai Ligii Scriitorilor Români și ai Uniunii Scriitorilor.

Volumul se deschide cu o prefață, intitulată “Cuvântul editorului “ semnată de Johnny Ciatlos Deak, în care conchide: Antologia este“Un univers de culori și de miresme unice impregnate în creațiile de excepție ale autorilor a dat naștere acestui buchet sublim ce poartă numele de UNIVERSUM și vă este oferit din tot sufletul vouă, dragi cititori! Permiteți așadar ca parfumul lor să vă umple inimile și întreaga ființă. “

Cu această ocazie Editura Globart Universum din Montreal, Canada, a acordat diploma MERIT DE EXCELENȚĂ pentru promovarea culturii române în lume unui numărde 192 de scriitori români de pe toate meridianele lumii.

Citind antologia mi-a venit în memorie aforismul istoricului grec Xenofan care spunea: “Fără un strop de înțelepciune, celelalte virtuți sunt inutile “, tocmai această capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor am descoperit în poeziile, proza și piesa de teatru semnată de Al.Florin Țene, piesă ce se află în repetiții la un teatru din Montreal.

Fiecărui scriitor antologat i s-a rezervat câteva pagini generoase pentru curriculum vitae, două fotografii, după care urmează creațiile.Lucrarea începe cu Angelica Antiu a cărei poezii dă cititorului o impresie estetică cu aplecare spre versul clasic ce se bizuie pe efecte baroce. Pe aceaș linie se află poemele lui Alice Mihaela Puiu, doar că acestea rupe chinga poeziei clasice în folosul eliberării ideilor. În poeziile lui Mugurel Pușcaș descoperim o adâncime a perspectivelor, iar  poemele Titinei Nica Țene răspândesc un aer nostalgic și eufonic. Poeziile Galinei Furdui din Republica Moldova izvorăsc din sensul vechi teologal al civilizației europene. Remarcăm poemele Violetei Bobocea ce se încadrează în poezia clasică cu infuzie expresionistă. Ionuț Țene este prezent cu poeme ce Continue reading „Al. Florin ȚENE: Antologia UNIVERSUM cu autori români de pretutindeni- un florilegiu al literaturii contemporane”

Miron SCOROBETE: Zorile, surorile

Un cult străvechi, al zorilor, după concluziile cercetătorilor nu se mai păstrează viu decât la români. „Dintre toate neamurile Europei, au constatat ei, numai românii au o credinţă în auroră…” (Buhociu, Octavian. Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească. Bucureşti: Editura Minerva, 1979).

Situaţia o datorăm nu numai conservatorismului specific românilor ci şi faptului că între strămoşii lor şi zori exista un anumit grad de „rudenie”.

Cum ştim de la Strabo, dacii s’au numit mai întâi daoi (lupi), apoi termenul s’a adjectivat (F. Altheim) şi a devenit daci (lupeşti).

În greacă lupului i se spunea lykos. Apolo mai era numit şi Apolo Lykaios, ceea ce în traducerea cea mai strictă însemna Apolo Lupescul (Dacul): „i s’a zis lui Apolo Lycius, pornind de la λύκος («lup»)”, spune Macrobius. Nimic surprinzător dacă ne amintim cât de mult adorau tracii soarele („O, Soare, lumină prea slăvită de traci…” Sofocle) şi că Zeul Soarelui prin mamă provenea din Dacia (ţara dacilor-lupi), unde el revenea periodic.

Macrobius însă, pe lângă apropierea pe care o face între Apolo şi lupi, mai face una extrem de interesantă. „Vechii greci, spune el, au numit prima licărire a zilei, care precede răsăritul soarelui, λύκη…” Ceea ce ne trimite tot la lupi şi, în consecinţă, la cei ce se denumeau ca fiind ai lupilor, la daci. De altfel, termenul în dacă trebuie să fi sunat asemănător pentru că de acolo ne vine „licărire”. Şi Macrobius merge mai departe, punând şi cuvântul cu care latinii denumeau lumina tot în legătură cu lupul: „Romanii, care au împrumutat multe de la greci, par să fi luat cuvântul lux (lumină) din grecescul λύκος (lup)”.

O reminiscenţă din cultul zorilor o practicăm noi înşine la fiecare Crăciun când intonăm refrenul de colindă „Ziurel de ziuă”. Dar şi nedeile pe care, din fericire, noi le-am văzut şi trăit, însă, din nefericire, suntem ultimii care le-am văzut şi trăit, îşi au începuturile în neolitic tot ca ritual închinat Zorilor.

În Ţara Haţegului există un bocet de o tărie care-l situează imediat lângă Mioriţa. Păcat că nu-i putem reproduce decât cuvintele văduvite de teribila melodie. L-a cules Ovid Densusianu şi l-a publicat în volumul Flori alese din cântecele poporului, 1920.

 Pentru a stabili însă legătura dintre zori şi ritualul funebru va trebui să deschidem o acoladă.

Homer pomeneşte adeseori Aurora, de fiecare dată însă în ipostaza ei luminoasă, poetul recurgând la motiv mai mult din motive de tehnică literară, revărsatul zorilor marcând începutul unui nou capitol al poemei : „Când Aurora în văl şofraniu începu să răsară/Din Ocean, ca lumina la zei şi la oameni s-aducă/Tetis sosi la corăbii…” etc. (Iliada, Cântul XIX).

Ovidiu însă, în neîntrecutele sale Metamorfoze, încă insuficient puse în lumină, vede Aurora în ipostaza sa tragică. Pentru că, deşi rostul ei e să înveselească firea, are şi ea durerile ei. (Să observăm încă o dată că atât Homer, cât şi Vergiliu, cât şi Ovidiu nu sunt nişte evocatori „neutri” ai evenimentelor ci ei îşi manifestă deschis solidaritatea cu troienii agresaţi, deşi aceştia pierd războiul, şi se delimitează de aheii agresori, chiar dacă aceştia sunt învingători). Iată-l deci pe Ovidiu :

 „Dar jalea pe care o semănaseră aheii cotropitori nu s’a oprit aici. Cerul însuşi, scăldat de razele Aurorei, s’a îngălbenit şi s’a întunecat de durerea mamei care-şi plângea feciorul. Aceasta era mândra Aurora, mama falnicului Memnon, răpus pe câmpiile frigiene de suliţa neîndurată a lui Ahile.” Ea îl imploră pe Zeus : „Ştiu, stăpâne Joe, că sunt o zeiţă mai prejos decât celelalte, fiindcă n-am temple, nici altare pe care fumegă jertfele aduse de oameni. Dar nici n-am nevoie de toate acestea şi nici nu ţi le cer, căci rostul meu e să înveselesc firea în zorii dimineţii şi să despart hotarele nopţii de ale zilei, trăgând brazde de lumină pe cerul azuriu. Altceva m-a împins să vin la picioarele tale. Este durerea de mamă ce m-a cuprins când am văzut că odrasla mea iubită, Memnon, a căzut în floarea vârstei răpus de armele blestemate ale lui Ahile. Aşa aţi voit voi, zei neînduraţi, şi eu, o biată mamă, nu pot să schimb hotărârile voastre. Dar, rogu-te, adu-mi o mângâiere, stăpâne diriguitor al zeilor, alină-mi durerea şi rana ce o port în suflet. […] Aurora, mama îndurerată a eroului Memnon, varsă de atunci mereu lacrimi, boabe de rouă, pe tot cuprinsul pământului.”

Aurora, deci, însăşi jeleşte. Invocarea ei de către alte mame ce-şi plâng odraslele răpuse înainte de vreme nu mai are nimic surprinzător ci se înscrie în ordinea firescului.

Cutremurătoare pentru noi e însă dimensiunea perspectivei ce ni se deschide înaintea ochilor: bocetul românesc al zorilor vine direct de acolo, din zorii lumii antehomerice!

Şi revenim la bocet.

Pentru a-l înţelege corect, atragem atenţia asupra a două cuvinte.

Deloc în Ţara Haţegului nu înseamnă ca în româna comună nicidecum ci imediat.

A zili, a face să fie ziuă, nu-l întâlnim decât aici şi în Odiseea lui Murnu Cântul VI, v. 41: „de-ndată ce-nzili-va. Nu am dat de el nici în alte piese folclorice, nici în texte vechi. Nu l-am găsit nici comentat de lingvişti, deşi ar merita-o din plin

Dar iată neasemuitul bocet care, mioritic, stârneşte plânsetul cosmic; pentru că şi aici „a căzut o stea” şi toate cele care pe piciorul de plai „nunteau” jelindu-l pe cel dus – soarele şi luna, munţii mari, brazii şi păltinaşii – şi aici se prăpădesc de plâns:

 

Cântecul zorilor

 

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor,

Ia grăbiţi voi de ziliţi

Şi pe Ion îl întâlniţi

Şi-l întoarceţi înapoi,

Să vină el iar cu voi

L-astă lume luminată

De Dumnezeu bun lăsată,

La vânt, ploaie şi la soare

Şi la apă curgătoare.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Zorile, surorile”

Ileana VLĂDUȘEL: Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe (poeme)

Ne-am uitat

 

M-ai dezgolit de mângâieri și-apoi

Mi-ai pustiit sărutul. Ochii tăi,

Ca niște vise ce-au încărunțit,

Sub pleoapele uitării s-au închis.

Eu am rămas pe ramul unei clipe

Pe când iubirea în verde încolțise,

Tu te-ai ascuns sub frunzele uscate

În care timpul ți-a zidit palate.

Noapte de noapte, plâng pe la unghere

De suflet, resturi dintr-o mângâiere.

Eu le agăț de-o lacrimă uscată

Și le încui cu lacăt. Floare arsă,

Pe ramul inimii, fără lumină,

Iubirea ne va părăsi, străină

Și-n galbenul de frunze adormit,

Mă vei uita, la fel cum m-ai iubit

Și-n ramura cu verde a unei clipe

Alină toamna frunzele rănite…

25.11.2020

 

 

Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe!

 

Șirag de stele din argint croite

Coboară peste floare și-o ucide.

Fii blândă iarnă și mai lasă clipe

În frumusețea florii care plânge!

Mai lasă-i iarnă florii, în lumină

Petalele îmbrăcate. Fii blajină

Cu Lacrima-i ce-n rouă înmugurește

Și inima din piept mi-o cucerește!

Lasă-i culoarea vie, în salbe prinsă

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe (poeme)”

Olimpia MUREȘAN: Cugetări-trăiri (mai mult sau mai puțin celebre)

1. Cadourile sunt esența vieții  iar florile sunt frumusețea ei!

2. Când eram tânăr/tânără puteam să văd eternitatea înaintea mea. Acum tinerii vor totul imediat!

  1. Dacă timpul ar sta în loc, tu ai rămâne mereu tânăr!
  2. Fericirea nu se cumpără, ea se făurește!
  3. Totul e vibrație, în vibrație, chiar și sufletul!
  4. Pandemia este șocul prezentului și perspectiva viitorului!
  5. Să fie banul resortul fundamental al sentimentelor și acțiunilor umane?!
  6. Nu există frumos, există multe feluri de frumos, nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place!
  7. Unii nu se bucură de ceea ce e în jur, își văd doar mersul!
  8. Nu suntem fericiți pentru că nu facem ceea ce ne place!
  9. Seneca: Întrebi unde vei fi după moarte? Acolo unde se află ceea ce încă nu s-a născut!
  10. Normalul e „banalul”- paranormalul e altfel decât normalul!

OBIECTIV TURISTIC ÎN MARAMUREȘ, BISERICA  „ÎNĂLȚAREA DOMNULUI” de la Făget, comuna Sălsig

CRUCEA DE(DIN) LEMN   Într-o zi de octombrie  23 a anului 2004 cetățeanul Ioan Șanta din comuna Dămăcușeni nr. 156 din Tg. Lăpuș a doborât un fag bătrân  la locul numit Valea Popii. Odată cu acest fag au fost doborâți mai mulți copaci din acel loc pentru a-I servi familiei mai sus numite la încălzirea pe timpul iernii. Copacii au fost duși acasă și  gazdele au trecut la tăierea lor cu drujba, apoi despicarea bucăților de lemn cu securea , mărunțirea  lemnelor, stivuirea lor și pregătirea pentru iarnă.

         Mare a fost mirarea când la despicarea ultimului boc(cel care a servit de altfel la despicarea celorlalți boci mai mici) la prima despicătură-care a fost și ultima, să apară de o parte și de alta a despicăturii o cruce perfect desenată-precum se află ea în picturile creștine.

         Cine a desenat oare acea cruce în inima bătrânului fag? Se întreba familia uimită!

         Despicarea lemnului s-a realizat în formă ovală, curios e faptul că atât partea mai mare a lemnului rezultat-cât și cea mai mica prezintă însemnele unei cruci în lemn.

        Au auzit despre minunea din lemn preotul și preoteasa din sat, enoriașii și toți oamenii din jur. Familia s-a  hotărât să doneze crucea din lemn Mănăstirii Făget-comuna Sălsig, județul Maramureș. Astfel că-n data de 12 noiembrie 2004-preotul din Sălsig care era atunci–împreună cu credincioșii din comună, de față fiind și primarul de atunci – au întâmpinat aducerea crucii purtată de preoți la mănăstire-unde măicuțele Eusebia și Ștefana  au așezat-o la loc de cinste lângă alte icoane.

        Diametrul lemnului e peste un metru, cele două cruci au 56/38  cm.-fiind încrustate în inima lemnului, sunt colorate negru-maroniu, având urme de patru cuie tot din lemn. Acum stareță a mănăstirii este Maica Marina.

       La vederea acestei imagini a Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos  în lemn-toată lumea s-a întrebat cum ar putea fi motivat acest semn divin? Familia a mângâiat lemnul ca pe un copil nou născut, l-au îngrijit și i-au dat un respect nepereche…în final- a fost donat Mănăstirii Făget-o mănăstire care se găsește pe un platou de vis, la confluiența dintre deal și șes; e la circa 12 km de oraș Ulmeni sau la zece minute cu mașina venind de la Ulmeni sau de la Sălsig.

       Când privești cele două cruci-te gândești cum a putut să facă natura așa ceva și îți vine să zici:

      -Doamne ajută!

       Aș fi interesată ca această mănăstire să fie vizitată de cât mai mulți turiști și nu numai pentru acest miracol al naturii- dar și pentru peisajele de poveste care înconjoară mănăstirea! La fel un studiu radiestezic al crucii ne-ar demonstra încă o data puterea tainei și miracolului  dumnezeiesc!

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Cugetări-trăiri (mai mult sau mai puțin celebre)”

LICORNUL ȘI NAGODA SIMBOLURI EXPRESIONIST-ONIRICE ÎN CREAȚIA POETICĂ A LUI CORNELIU NEAGU

De-a lungul timpului, în creația literară a lui Corneliu Neagu s-au adunat mai multe poeme în care apar, ca elemente simbolice, Licornul și Nagoda. Autorul își asumă paternitatea acestor simboluri în poezia românească. Ambele simboluri fiind de natură  fantastică, poemele în cauză pot fi încadrate în curentul literar expresionist-oniric.

 Expresionismul a apărut la începutul secolului XX, în pictură și literatură, ca aspirație a Eului către absolut. Din această perspectivă, lumea înconjurătoare apare subiectivă și distorsionată intenționat, în scopul realizării unor creații care să transmită emoții puternice, expresive, chiar dacă nu coincid cu înțelegerea obișnuită, rațională, a lumii materiale. Expresionismul nu a fost niciodată o școală în adevăratul sens al cuvântului, ci s-a impus mai mult ca un stil, decât ca o mișcare artistică. Acest stil va depăși granițele de timp ale începutului putând fi regăsit și astăzi în creația unor pictori sau scriitori, în doze dificil de cuantificat.

În roman, expresionismul capătă valențe puternice în operele lui Franz Kafka sau James Joyce. În teatru, accente impresioniste importante pot fi descoperite la August Strindberg, Georg Kaiser, Ernst Toller și Frank Wedekind. Opera acestor dramaturgi este caracterizată de o bizară distorsionare a realului, însă reușește să transmită stări emoționale foarte puternice.

În poezie, Eul liric se reîntoarce la origini, spre paradigma mitica, spre timpurile primordiale, când ființa se contopea cu cosmosul, formând un întreg. Astfel, apare negarea orașului, poetul căutând refugii în mituri, credințe și ritualuri străvechi. Crezul artistic presupune întoarcerea în timp, în zonele arhetipale ale culturii și ale omenirii, în general.

Lucian Blaga poate fi considerat drept unul dintre expresioniștii de seamă din poezia românească, reușind să surprindă esența acestui curent literar: „De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară, îl întrece, îl transcendentează , trădând relațiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.” (L. Blaga, Filosofia stilului).

Onirismul este un curent literar românesc apărut și consolidat  în anii 1964-1965, avându-i ca inițiatori pe Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Ambii scriitori frecventau cenaclul revistei literare Luceafărul condusă , la acea vreme, de scriitorul Eugen Barbu. După ce Eugen Barbu este înlocuit la conducerea cenaclului de ex-avangardistul Miron Radu Paraschivescu, acesta va edita un supliment de versuri și proză al revistei craiovene Ramuri, (numit Povestea vorbei), cu dorința de a fi transformat într-o nouă revistă de avangardă care să-i unească pe vechii și pe noii onirici. Începând cu anul 1966 vor publica aici Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov și Virgil Mazilescu. Revista este însă interzisă după apariția câtorva numere.

Continue reading „LICORNUL ȘI NAGODA SIMBOLURI EXPRESIONIST-ONIRICE ÎN CREAȚIA POETICĂ A LUI CORNELIU NEAGU”

Cristian Petru BĂLAN: O călătorie imaginară care ne atrage

(Adnotări pe marginea eseului „O călătorie imaginară” scris de

Prof. Dr. Nicholas Dima)

Toți politicienii și intelectualii români de elită îl cunosc pe Prof. Dr. Nicholas Dima, nu numai ca unul din pricipalii realizatori ai emisiunilor românești de la Radio Vocea Americii, dar și ca profesor universitar american specialist în geografie, geopolitică și studii internaționale. De asemenea, este cunoscut și ca un prolific scriitor și autor al mai multor cărți și studii publicate în limba engleză, în Statele Unite, precum și în limba română, semnate ca Nicolae Dima. Sunt lucrări deosebit de informative și de mare valoare pentru specialiști. Îmi permit să amintesc doar câteva titluri, din cele mai cunoscute: „Horn of Africa: Culture, Religion and Politic”; „Geopolitica”; „A Journey to the Omo Region of Ethiopia”; „The Mankind Quarterly, Winter 2007”; „The United States and the War on Terrorism since 9/11.2001“NAFTA and the Perspectives of a North American Community – SFPPR”; „NAFTA and the Perspectives of a North American Community – SFPPR”; „Is a Russo-Ukrainian Conflict Imminent? – SFPPRR”; „Moldova between Russia and Romania – SFPPR”; „University Education in Eastern Europe: The Case of Geography” Journal of Geography, May 1978 – etc., etc.

Dintre lucrările scrise în limba română, studiul „O călătorie imaginară” (Gânduri și preocupări între știință și conștiință) este printre cele mai interesante dezbateri cu care cititorii români iau contact, fiindcă aduce informații cu totul noi, cu tente nu atât filosofice cât, mai ales, științifice, referitoare la domeniul metafizicii și al fizicii cuantice. Autorul este preocupat să analizeze în profunzime aceste probleme și să ni le explice în termeni concentrați, expunându-ni-le așa cum le-a înțeles el însuși la un moment dat. „Potrivit cercetărilor, spune profesorul Nicholas Dima, realitatea cuantică constă din energie vibrantă, care la anumite frecvențe se transformă în materie. Tot la nivel cuantic, materia se schimbă permanent și se retransformă în energie. În cadrul acestei refaceri și prefaceri se petrece însă o mare enigmă. Fiecare transformare păstrează informația trecerii de la energie la materie și de la materie înapoi la energie.”

Reversibilitatea materiei fusese deja bănuită de autor și s-a bucurat că ceea ce bănuise înainte, un grup de oameni de știință, prin cercetări și analize complexe, au demonstrat că este un fapt real. Aceștia, după cum ne explică profesorul Dima, au descoperit că „fiecare transformare păstrează informația trecerii de la energie la materie și de la materie înapoi la energie. Dacă la nivel quantic materia se transformă în energie, la nivel cosmic, atât materia cât și energia, sunt înghițite în final de sorburi cosmice sau aspiratoare cerești.” Transformările de genul acesta devin implicit și o cale de recuperare a iluminării conștiinței, fiind o apropiere de dimensiuni transcendentale necunoscute, iar omul atins de iluminare intră în această dimensiune și se adaugă procesului de salvare.

În filosofia creștină, dar nu numai, se atrage totdeauna atenție că forțele binelui sunt într-o continuă luptă cu forțele demonice ale răului. Ele nu trebuie subestimate. „În cercurile dantești, ne avertizează studiul autorului, diavolul este implantat într-un bloc infinit de gheata și condamnat în eternitate să zacă acolo inert. Dar va exista un moment în timp, când procesul trebuie terminat, cei salvați fiind admiși în imperiul luminii, iar cei răi aruncați în hăul nimicului pentru vecie. A doua venire! Pe scurt, eu tind să ader la aceasta explicație.” Afirmația autorului este pe deplin credibilă, mai ales că ea vine și din partea unor nume cu rezonanță: Blavatzki, Gurgie, Ouspenski, Kabala, Urantzia, Capra, Dante și a multor altor nume mari, pentru că este văzută ca pe singura aserțiune capabilă să reconcilieze toate paradoxurile existenței…

Autorul studiului citat de noi este întru totul de acord cu teoriile celor amintiți, dar, în plus, încearcă să le completeze cu unele adăugiri care concurează cu cele existente. Se știe că fiecare atom din acest univers este caracterizat de o vibrație a electronilor pe orbită și cu cât vibrația este mai înaltă (deci, cu amplitudini și frecvențe mari), cu atât atomul respectiv este mai încărcat cu energie pozitivă sau negativă. Este un adevăr stabilit după ce s-a cercetat amănunțit tabloul elementelor lui Mendeleev. Astfel, în natură, s-a descoperit că atomul de hidrogen are cea mai simplă structură, acest gaz fiind absolut predominant în cosmos (stele, galaxii etc), constituientele respective fiind surse infinite de energie.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: O călătorie imaginară care ne atrage”

Daniel IONIȚĂ: Abordarea filozofică și practică a traducerii de poezie din limba română în limba engleză (o introducere)

Abstract: Articolul prezintă o introducere în abordarea filozofică și practică a traducerii de poezie din limba română în limba engleză, bazată pe experiența lucrării la o serie de volume[1] dezvoltate și publicate în ultimii zece ani. Articolul nu se dorește a fi exhaustiv, și nu abordează toate elementele care influențează traducerea de poezie din limba română în limba engleză (Pentru aceasta ar fi nevoie de un studiu de doctorat, sau chiar de mai multe!). El reprezintă numai o introducere, concentrându-se asupra unor elemente care au înfluențat mai pregnant (decât altele) abordarea mea, și anume: elementele „domesticării” și „înstrăinării” și ocazionala relație dintre ele, problema redări prozodiei românești în limba engleză, și în final înțelegerea și acceptarea unei loialități împărțite (traducătorul este un agent dublu), dar mai degrabă orientate către țintă. Argumentul meu horticultural… este că deși poemul rămâne „înrădcinat” din limba de origine, el trebuie altoit ca să poată „înflori” în limba țintă!

––––––-

Cuvinte cheie: (3-5), poezie, traducere, domesticare, înstrăinare, prozodie, suplimentare

IONIȚĂ, Daniel, născut la București în 1960 și emigrat la antipozi în 1980, predă cursuri de „Organisational Improvement” la University of Technology din Sydney, Australia. A publicat printre altele volumele „Romanian Poetry from its Origins to the Present” și „Testament – 400 de ani de poezie românească” (Editura Minerva, București, 2019) colecție comprehensivă a poeziei românești de la origini și până astăzi, Este actualul președinte al Academiei Româno-Australiene pentru Cultură.

***

„Pentru a rămâne fidelă, o reinterpretare poetică trebuie să menţină în echilibru estetica, semantica și forma.” – Roman Jakobson (2010)

„…traducerea de poezie [trebuie să lupte în primul rând] pentru obţinerea echivalenţei emoţionale, mai degrabă decât pentru o corespondenţă exactă de ambele părţi” – Jonas Zdanys (2014)

Context și premize.

Carl Jung (1953) a postulat că noi, fiinţele umane, ne percepem și ne explicăm propria existență prin mituri – largi și cuprinzătoare povestiri – construind prin ele arhetipuri definitorii. Prin acestea ne evaluăm pe noi și pe cei din jur, cel mai adesea în mod subconștient – ele formând baza și cadrul prin care luăm decizii și acţionăm. Folosesc aici cuvântul „mit“ în sensul lui cel mai larg, și nu ca pe o expresie derogatorie – aceea de basm sau falsitate – care, din nefericire, prevalează în ziua de azi.

În urma grelei pedepse pe care Dumnezeu a abătut-o asupra pământului prin potop, umanitatea în recuperare a decis să construiască faimosul turn Babel. „Şi au mai zis: haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!“ (Geneza 11:4, Biblia – traducerea Dumitru Cornliescu, 1924).

Este interesant că, în opinia multora, turnul Babel ar fi fost construit din teama că umanitatea ar putea suferi o nouă distrugere, că el ar fi fost un fel de asigurare împotriva unui alt potop, pentru a nu rămâne, pur și simplu, fără apărare în faţa unui dezatru asemănător. Mai degrabă forţa motrică pentru această încercare grandioasă a umanităţii a fost dorința de a-și redefini identitatea, precum și setea de putere și faimă: dorim să fim puternici, dorim să fim faimoși, dorim să rămânem în istorie.

Cunoaștem concluzia acestei încercări. Cel Atotputernic a decis ca oamenii – în loc să aibă o singură limbă și să fie deci un singur popor – acestea două însemnând același lucru – vor vorbi instantaneu limbi diferite, astfel fiind separaţi în triburi diferite, aceasta însemnând dezvoltări culturale, atitudini cu privire la viaţă și valori diferite. În accepțiunea cărții Genezei, din marele computer celest au fost descărcate diferite softuri în creierele a diferitelor grupuri și clanuri, astfel că un popor a devenit mai multe naţii, nemaifiind în stare să se înţeleagă. Și uite-așa, treburi simple precum căratul cărămizilor sau topirea smoalei au devenit casus-belli. Oamenii, care fuseseră uniţi cu câteva clipe mai devreme, s-au risipit, plecând fiecare la tribul și naţiunea lui, adică înlăuntrul limbii fiecăruia, iar toate visurile de mărire bazate pe unire s-au spulberat. Marele turn și tot ceea ce semnifica el au rămas neterminate. Iar acest lucru rămâne și azi călcâiul lui Ahile al umanităţii, fiind de-a lungul mileniilor cauza, factorul catalizator cel mai important, al celor mai mari și distrugătoare conflicte de pe planetă.

Nici chiar bine intenţionatele, dar profund defectuoasele politici de „multiculturalism“ (care presupun, printre altele, echivalenţa culturală, de valori etc.), nu au reușit să rezolve această problemă de bază și efectele ei. Și chiar în sânul aceleiași limbi, diferitele accente regionale pot hotărî soarta cuiva, precum în faimosul caz biblic „șibolet“ (Judecători, 12:6 – Biblia, traducerea Dumitru Cornliescu, 1924). Sigur, în ziua de azi, în cele mai multe ţări, este puţin probabil să fii ucis din cauza accentului. Totuși, de exemplu în România, bucureștenii (care au o anumită atitudine pariziană de second-hand faţă de provinciali) se vor amuza, uneori răutăcios, dacă vei fi trădat de un accent oltenesc, moldovenesc sau ardelenesc. Știu asta pentru că sunt bucureștean… În Franţa, amuzându-te (și chiar producând filme) pe seama Ch’tis (pronunţat „ști”) din regiunea de nord, pare a fi un sport naţional. În Marea Britanie, toată lumea râde de toată lumea, dar în special de proclivitățile de dicție ale scoţienilor, iar în Australia este îndeosebi parodiată pronunţia nazală, „castrată“, a locuitorilor de la nord de Brisbane, din statul Queensland.

Bineînţeles că imediat după Babel, consecinţa naturală a acestui eveniment a fost apariţia meseriei de traducător. Aceasta este probabil una din cele mai vechi profesii, plasată istoric probabil imediat după cea mai veche, care se spune că ar fi cea de prostituată… Și… asemenea prostituatelor, cu toate că translatorii îndeplinesc un job important – s-ar putea spune chiar vital – nimeni nu are deplină încredere în ei. Traducătorii sunt de multe ori în pericol și nu li se acordă, mai niciodată, recunoaștere publică. Pe de altă parte, adesea reputaţia lor suferă execuţii publice, dacă fac greșeli (reale, închipuite), chiar minore unele…

În ciuda acestei stări de fapt, cei mai mulţi traducători încearcă, cu pricepere și onestitate, să transfere cât mai bine adevărul – pășind cu atenţie pe puntea îngustă, alunecoasă și fără balustradă de susținere, între două limbi reprezentând culturi diferite, și, deci, atitudini diferite despre lume și viaţă.

Pe de altă parte, ca mai toate activităţile din ziua de azi, traducerea, arta și munca de traducător, au început să fie invadate, ameninţate chiar, de programe soft, de „inteligenţă“ artificială. Instrumente de traducere din ce în ce mai sofisticate – precum obișnuitele programe „google translate“ și „bing translator“ – au devenit Peștele Babel pe care Douglas Adams l-a imaginat (lugubru-amuzant) cu câteva decenii în urmă (Adams, 1979). Munca traducătorilor este acum mult mai ușoară – convertind ghiduri turistice, buletine de știri, chiar unele părţi din manuale tehnice. Totuși, sunt cel puţin două domenii în care este nevoie ca traducători pricepuţi să practice, încă, această meserie grea și periculoasă.

Unul din aceste domenii este diplomaţia, unde traducerea este adesea menită să ascundă adevărata însemnătate, să pretindă pe furiș, cel mai adesea să acopere pretinzând că ar descoperi, să trișeze, dacă vreți, să te facă să crezi ce vrei, fără a spune mai nimic. Al doilea domeniu este poezia, care are nevoie de un parcurs exact opus: acela de a deschide ferestrele sufletului, de a revela simţămintele și emoţiile lui cele mai adânci – pentru oricine, la scenă deschisă. Și indiferent în care din aceste domenii acţionează – ca să reprezinte calitate – traducerea trebuie să se poziționeze atent pe axa dintre foarte subtil (la o extremă), și foarte brutal (la cealaltă). Iar tot ceea ce se află între acestea două să fie realizat cu multă pricepere, cu multă simțire, ca să rezulte ceva bun. Pentru că vorbim de traducerile de poezie, dincolo de expertiza lingvistică, această pricepere și simțire trebuie să fie cea poetică. Traducătorul trebuie să fie în primul rând poet, dar despre asta mai târziu.

Uneori, când se află că scriu și traduc poezie, există anumite suflete mai „inocente“ care argumentează împotriva faptului că poezia poate fi tradusă cu succes. Că ar fi musai să cunoști limba originalului, că nimeni altcineva nu pricepe sufletul nostru poetic românesc, că niciun străin nu-l poate aprecia pe Eminescu în traducere. Că traducerea ar fi un prânz regurgitat de altcineva, mâncat de cititor la mâna a doua.

Această părere despre imposibilitatea traducerii poeziei nu este neobișnuită, numărul acestor „inocenţi“ fiind legiune, pentru că sunt mulţi. De fapt, unul din primii agenţi provocatori în acest domeniu a fost Robert Frost, în niciun caz un nevinovat, cu faimoasa lui  intervenţie, cel mai probabil poznașă – spusă în glumă – pentru că sună bine: „Poezia este ceea ce rămâne pe dinafara traducerii” – cu alte cuvinte, orice traducere ar fi un fals poetic. Totuși, dovezile contra acestor argumente sunt pe cât de simple, pe atât de hotărâtoare. Haideți să gândim puțin în direcție opusă: cum oare ne-am fi bucurat în limba română, fără a avea traducere, de un Shakespeare, Yeats, Frost însuși, Baudelaire, Verlaine, Hugo, Whitman, Browning, Cummings, Heine, Rilke, Pușkin, Lermontov, Esenin, de Vega, Tasso, Petrarca, Matsuo Basho, Omar Khayyam, Li Bai, Tagore sau – mergând mai înainte la poemele străvechi – de Psalmii lui David, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor lui Solomon, Mahābhārata și Rāmāyana, de Homer, Virgiliu, Ovidiu? Ca rezultat al traducerilor, lucrări ca acestea și multe altele au pătruns în conștienţa spirituală universală. Rezultă că traducerea poetică poate fi realizată cu succes.

Pe de altă parte, sunt de acord și cu proverbul italian „traduttore… tradittore“ (traducătorul e un trădător). Pentru că dacă vrem să trecem peste această punte lungă, îngustă și alunecoasă dintre două limbi, două culturi, două feluri diferite de a vedea lumea, avem nevoie acută de compromis, de reinterpretare, de repoziţionare, de reimaginare. In final, ne spun psiho-lingviștii, chiar și dialogul între două persoane care vorbesc aceeași limbă este o traducere. Ceea ce exprimă cineva, NU va fi perceput de interlocutorul lui exact cu aceleași valențe de nuanță, de însemnătate, pe care vorbitorul le-a intenționat. Această înțelegere diferită depinde de multe filtre – educație, personalitate, „toanele” în care se află ascultătorul la momentul respectiv etc. (Chomsky, 1975 ; Peterson, 1999). Deci unde este adevărul? Se poate traduce poezia cu fidelitate sau nu se poate? Aici ar trebui să abordăm ce întegem prin fidelitate, dar despre asta mai târziu. Destul aici, să menționez aforismul faimosului câștigător al Premiului Nobel pentru fizică, Niels Bohr: „Opusul unui mare adevăr nu este întotdeauna o minciună, ci poate fi un alt mare adevăr !” (în Marshall, 2018)

Un dublu pact: domesticire și înstrăinare. Traducătorul face un pact eminamente faustian. Pentru că, precum îmi spunea profesorul dr. Daniel Reynaud demult, la începutul călătoriei mele în lumea traducerilor, nu există, de fapt, „traducere de poezie“. Există doar reinterpretare a ei într-o altă limbă. Loialitatea traducătorului este contiuu sub microscop, este un „agent dublu”, un fel de Mata Hari fără sex-appeal. Și trebuie să fie mai mult orientat către limba țintă decât către original (Dharwadker, 1999). Aceasta este o opinie împărtășită, cu variațiuni minore, de către traducătorii cei mai credibili și experimentaţi– Raffle, Lefevere, Stainer, Grossman, Ramanujan, Szondi, Toury, Bassnet, Bonnefoy, etc. Veșnica problemă pentru un traducător, sau mai corect re-interpretator, constă în alegerile continue care rezultă din încercarea de a transfera un poem din limbă-sursă înspre limba-ţintă.

Două din elementele majore (am spus că mă voi ocupa doar de câteva în acest articol), care pot opera independent, dar pot fi și „în tensiune” una cu cealaltă, sunt „domesticirea“ și „înstrăinarea“ (Eco, 2001). Traducerea are nevoie de o mare doză de „domesticire“ – transformarea expresiilor străine în expresii familiare limbii-ţintă. Astfel expresiile străine lor, „sălbatice” pentru limba țintă (engleza aici), devin familiare, „domesticate”

Spre exemplu, expresia lui Eminescu din Glossă – „viitorul și trecutul sunt a filei două feţe“ a fost domesticită pentru cititorul de limbă engleză în „…the two faces of a coin“ – un compromis (traducerea e plină de ele) care reţine și prozodia, ritmul și rima clasice, ca și semantica, sensul filosofic, mult mai bine decât ar fi făcut-o „the two sides of a page“, „the two faces of a page”, „the two sides of a sheet (of paper)” etc… De ce am preferat asta? Fiindcă expresia „the two faces of the same coin” este una des folosită în engleză – cu conotație cunoscută și similară intenției poetice eminesciene, dar celelalte – „two sides of a sheet” etc. – nu sunt. Ele vor suna forțat în engleză, deși se doresc a rămâne „credincioase” originalului. Domesticirea este „arma de bază” din arsenalul traducătorului (Eco, 2001) iar exemplele ar fi prea multe pentru a vă plictisi. Citiți vă rog orice poezie în traducere, și le veți găsi, nenumărate.

Dar anumite elemente din poezie au nevoie de „înstrăinare“ în traducere. De exemplu, rămânând pe tărâm eminescian, termeni precum „doine“ – melodie sau cântec unic românesc fără corespondent în engleză – ar trebui păstrați, adăugându-se o notă explicativă corespunzătoare, cum este cazul sonetului „Trecut-au anii”. „Povești și doine, ghicitori, eresuri…” Povești = tales,  ghicitori = riddles, doine ? = doine ! Doine vor rămâne doine (pentru mine cel puțin) cu nota explicativă la subsol – înstrăinarea acesta mi se pare necesară. Sau identificările din balada „Miorița” – expresia „unu-i moldovan/ unu-i transilvan/ și altu-i vrâncean”, trebuie de asemenea înstrăinată (și explicată prin note de subsol) – fiindcă identitățile celor trei protagoniști sunt importante, chiar dacă numai pentru introducerea premizei povestirii. Cel mai clar exemplu îl prezintă faimosul sau notoriul (după cum vreți) poem al lui Radu Gyr „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”. L-am văzut tradus domesticat „Stand up George, Stand up John!” Această abordare mi se pare greșită. Înstrăinarea este, de departe, de preferat. „Rise up now Gheorghe, Rise up now Ion!”. Ne este uneori teamă că lumea vorbitoare de engleză nu va pricepe semnificația acestor nume, dacă le înstrăinăm, dacă „le dăm pe mână” originalul. În mod sigur vor pricepe – fiindcă și ei au stereotipurile lor cu privire la nume – Smith and Jones, sau every Tom, Dick and Harry… reprezentând pe englezul de rând. Deci o explicație la subsolul poemului, arătând că aceste nume reprezintă pe românul de rând, românul obișnuit, nu-i va șoca, nu-i va traumatiza pe cititorii de limbă engleză, nu-i va determina să aprecieze mai puțin acest poem – dimpotrivă. Drept contrast, celălalt poem al lui Gyr tradus de mine „As’ Noapte Iisus/Late last night, Jesus” în „Romanian Poetry from its Origins to the Present” (pag.134-135) – n-are nevoie de nici o explicație, de nici o înstrăinare. Funcționează perfect fiindcă abordează o temă universală.

Din fericire, majoritatea poemelor nu au nevoie de înstrăinări sau domesticiri prea drastice – spre exemplu ”Riga Crypto” și ”Lapona Enigel” a lui Ion Barbu este repovestirea magistrală a unui mit universal al nepotrivirii – traducerea n-are nevoie decât să fie transpusă cât mai fidel, cu păstrarea mai ales a muzicalității inegalabile, a ritmului ,  a frazării, a rimei, a prozodiei în general – fără altă „chirurgie”, fie ea domesticare sau înstrăinare .

Înstrăinarea este un element cheie pentru traducere. Prin înstrăinare, limba țintă (engleza, în acest caz) se îmbogățește, câștigă  ceva important. Sigur, există numeroase exemple în sens invers, de înstrăinari prin care limba română s-a îmbogățit enorm. Limba română este o limbă flexibilă în acest sens, și de aceea o limbă vie. Limbile care nu mai acceptă înstrăinări devin limbi moarte. De aceea a fost și este benefic pentru limba franceză faptul că populația a ignorat „directivele” date de L’Académie Française, de a adapta în franceză toate „englezismele” care au invadat lumea, inclusiv Franța, de vreo patruzeci de ani încoace.  Populația Franței, având mult mai mult bun-simț lingvistic decât academia ei, păstrează astfel franceza ca pe o limbă vie. Dar să ne reîntoarcem la traducerea de poezie…

Deciziile de felul acesta (înstrăinare/domesticare) sunt influențate de multe variabile – unul pregnant ar fi tonul epocii în care poezia a fost scrisă (nu poți folosi același vocabular în engleză pentru traducerea lui Dosoftei ca și pentru Cărtărescu, spre exemplu). Când anume trebuie luate asemenea decizii și cum, pe ce criterii? Acestea sunt provocări constante și ne-am ocupat până acum doar de una din multele variabile care afectează traducerea poetică.

Echipa de traducători: experiență și competență lingvistică. De aceea, structura echipei noastre de traducători a fost importantă pentru a asigura luarea unor decizii optime. Am avut trei vorbitori „nativi“ de limbă engleză, care s-au îngrijit de rafinarea atât a aspectelor lingvistice, cât și a celor de poetică, în limba țintă – Profesorul Dr. Daniel Reynaud, Prof. Rochelle Bews – la edițiile inițiale, mai apoi Dr. Adriana Paul și Eva Foster. Doamna Adriana Paul – fiind vorbitoare/cititoare nativă și în limba română – a contribuit de asemenea și la aprofundarea înțelegerii subtilităților poetice românești, – ceea ce a reprezentat un mare avantaj – eu nefiind singurul care să duc această povară…

Apropos de asta, experienţa mea „între două lumi“ (20 de ani în România și 40 de ani în spaţiul limbii engleze) a asigurat familiaritatea cu poezia românească și evoluţia ei, apoi cu poezia de limbă engleză (Marea Britanie, Statele Unite și din fostele colonii britanice, Australia, Noua Zeelandă, India, Marea Caraibilor), dar și cu traducerile de poezie din alte limbi – germană, franceză, rusă, italiană, spaniolă – în limba engleză.

Dar dincolo de toată această experienţă acumulată prin prisma studiilor și a pasiunii, ceea ce m-a ajutat cel mai mult la traducere a fost faptul că am scris și mi s-au publicat propriile poezii, atât în românește, cât și în engleză. Pentru mine, cu mult mai important decât studiile academice și lectura cât mai largă în domeniu, elementul crucial care contribuie la o traducere poetică bună este ca traducătorul să fie și poet. Dacă ești un poet care cunoaște două limbi, ai șanse (nu e o garanție, dar ai șanse…) să faci o traducere bună. Însă dacă ești doar „traducător”, specialist cercetător, academician, în domeniul traducerii, dar nu ești și poet – traducerile tale de cele mai multe ori sunt mediocre. Am citit multe traduceri poetice proaste, făcute de „specialiști“ cu doctorate în domeniu, unii din ei chiar cu câte două. Sigur, am citit și multe traduceri bune de-ale cadrelor universitare, dar de obicei aceștia sunt și poeți. Condiția principală, în opinia mea, este ca aceștia să nu rămână legați de o dogmă sau alta – un păcat în care cadrele universitare pot cădea adesea. Aceasta datorită teoretizării dogmatice inerente lumii academice – care, în cazul lor, poate intra în conflict cu pragmatismul, adesea necesar unui transfer poetic de succes dintr-o limbă în alta. Am citit pe de altă parte traduceri splendide făcute de poeți – vezi Ezra Pound sau Paul Celan, sau George Lesnea la noi (Esenin tradus de Lesnea, sună, pe alocuri, chiar mai bine ca …Esenin, îmi spunea un traducător din limba rusă, de la Chișinău). Poeților nu le este teamă să re-creeze în traducere, să reimagineze originalul, adaptându-l la limba țintă fără inhibiții academice înăbușitoare.

Procesul traducerii.

Pe scurt, cum s-a desfășurat procesul traducerii pentru volumele noastre (privit de foarte sus)… Primul pas a fost mereu al meu, traducând prima versiune a poemelor, pe care asistenţii mei le rafinau fiecare individual stagiul doi (aveam astfel la dispoziție mai multe versiuni, idei, sugestii – independente). Pentru ca apoi (stagiul trei) eu să revizuiesc sugestiile lor, și să decid care dintre ele vor fi păstrate, care va fi versiunea semi-finală, a poemelor. Stagiul patru, și ultimul, reprezenta recitarea cu voce tare a poemelor – în ambele versiuni – în fața întregului grup. In acest context se petreceau ultimele ajustări, și determinam versiunea „bun de tipar”.

Pe tot parcursul acestei „călătorii în etape”, a fost nevoie să le ofer, împreună cu Adriana Paul, celorlalți colegi (Daniel Reynaud, Eva Foster, Rochelle Bews) informaţiile de bază cu privire la limba și poezia românească, asigurându-ne că ei vor putea dezvolta perspectiva necesară, că sunt echipaţi în mod adecvat pentru ca sugestiile, rafinamentele propuse de ei pentru varianta finală în engleză, să fie benefice traducerii.

Tehnica extrem de benefică enunțată mai sus – recitarea cu voce tare a ambelor versiuni, originalul și traducerea – o recomand cu căldură oricărui traducător, de fapt oricărui cititor de poezie. Trebuie să mulțumesc colegilor mei Daniel Reynaud și Rochelle Bews, care încă de la volumul inițial din 2012, au sugerat acest model de „control al calității”: recitarea cu voce tare a ambele versiuni, inclusiv cea în limba română, pe care ei nu o cunoșteau. Este important, în special dacă se lucrează cu asistenți traducători care nu cunosc limba română, să priceapă prozodia, ritmul, accentele. Dar și pentru mine, ca „agent dublu”, acest lucru a fost crucial. Multe inadvertențe și stângăcii ies astfel la lumină. M-am transformat, vrând-nevrând, într-un fel de recitator bilingv (acest exercițiu mi-a fost folositor mai târziu, la prezentările de pe youtube sau la spectacolele Academiei Australiano-Române, dar asta e altă poveste). Am realizat de îndată valoarea acestei activități. Problemele ritmului, accentelor, simțului poetic general – de care aceste poeme sunt dependente pentru efectul lor artistic-emoțional – toate acestea ne săreau în ochi prin recitarea cu voce tare. Sau mai degrabă în urechi! Iar asta e valabil atât pentru poemele cu metru definit, dar și pentru multe, dacă nu marea majoriate, din cele în vers alb, dar care au muzicalitate internă clară (vezi „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Blaga).

Am ajuns astfel la concluzia că poezia, la modul general, trebuie recitată cu voce tare – dacă este să-i apreciem valoarea cu adevărat. Citită doar în gând, efectul ei este mult diminuat. Mi se trimit sute de poezii, fie pentru traducere, fie pur și simplu pentru a-mi exprima opinia asupra valorii lor. Le citesc mereu cu voce tare sau cel puțin un eșantion reprezentativ. Poezia nu va putea fi apreciată la valoarea ei decât astfel. De asemenea lipsa de valoare va fi mai ușor detectată. Vă sfătuiesc: recitați cu voce tare poemele, în special cele care vă plac. Iar dacă traduceți – recitați ambele versiuni una după cealaltă, strofă lângă strofă, vers lângă vers. Asfel cele două versiuni devin „martore” una alteia. Și… nu există loc de ascuns!

Dar să ne întoarcem la provocările traducerii… Desigur, multe din cuvintele și expresiile unei limbi nu își găsesc corespondenţă exactă în alte limbi – ceea ce obligă traducătorul, cum spuneam, spre compromisuri. Iar în poezie, forma cea mai intensă de comunicare a unei limbi (Steiner, 1988), compromisurile au un impact imens. Chiar elementele poetice cele mai de bază ale poeziei – cum ar fi forma poetică, rima, ritmul, prozodia – devin complicate în traducere. Unul dintre motive este că fiecare limbă are prozodia ei, propriul ritm muzical intern.

Dacă adăugăm la aceasta complexitatea imaginilor poetice, tonul, dicţia, „vocea“ poetului, nu e deloc surprinzător că majoritatea traducătorilor stau departe de traducerea poetică. Cum putem oare captura efectele simultane ale imaginii poetice cu semnificaţiile confuzionate concomitent și continuu de conotaţie și denotaţie – unele din ele fiind determinate cultural, ca de exemplu metaforele, glumele, poantele glumelor? Acestea sunt foarte „rezistente“ la traducere. Cum putem împleti aceste elemente cu prozodia, rima și ritmul menţionate mai sus? Aceste probleme se înmulţesc atunci când lucrezi cu versuri, strofe, poezii, stiluri poetice, genuri și epoci literare diferite. (Robinson, 2010)

Suplimentare.

Dar probabil cea mai dificilă provocare pentru reinterpretatorul de poeme din lumea limbilor romanice în limba engleză este destul de cunoscută și documentată: ea se referă la prozodie și la folosirea, adecvată sau greșită, a suplimentării de silabe și cuvinte în versiunea de limbă engleză (Lefevere, 1992 ; Raffel, 1988). De ce avem nevoie de această tehnică? Pentru că termenii de mare uzanţă poetică, cei reprezentând emoţiile (de exemplu: iubire, bucurie, durere / love, joy, pain), elementele naturii (soare, lună, pârâu, copac, frunză / sun, moon, brook, tree, leaf) sau părţi ale corpului (buze, mână, inimă / lips, hand, heart), sunt monosilabici în limba engleză și multisilabici în românește, dar și în alte limbi cu origini latine.

Deci, același vers în limba engleză va trebui să conţină mai multe cuvinte decât în originalul românesc pentru a menţine numărul de silabe, ritmul, muzicalitatea. Acest lucru este necesar pentru a echivala în engleză simţirea prozodică din originalul românesc (vezi Robinson, 2010 și Zdanys, 2014 – amintiți în motto-ul de la început). Pentru traducător, acest fenomen de la graniţa dintre limbile romanice și limba engleză este, în același timp, o binecuvântare și un blestem, din motive ce vor deveni lesne de înţeles.

Câteva exemple:

  • Viitorul și trecutul (trei cuvinte) – past and future go together (5 cuvinte).

A trebuit să suplimentez numărul de cuvinte. De ce? Pentru a menține numărul de silabe, accentele, deci ritmul și muzicalitatea specifică „Glossei” lui Eminescu. De notat că din punct de vedere prozodic, ambele variante au 8 silabe – așa cum cere ritmul eminescian.

  • Nu spera și nu ai teamă (6 cuvinte) = do not hope and do not worry (7 cuvinte)

Ambele au câte 8 silabe. Un alt exemplu din „Corydon”, al lui Radu Stanca:

  • Sunt cel mai frumos din orașul acesta (7 cuvinte) = I am the most handsome of all in this town (10 cuvinte).

Asta se aplică chiar și la poemele în aparență fără rimă, dar cu un ritm, sau muzicalitate interioară – am amintit deja de faimosul poem al lui Lucian Blaga:

  • Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii… (8 cuvinte) – I do not crush the crown of this worlds wonders (10 cuvinte).

Este adevărat că există și excepții – deci rare – tocmai de aceea sunt excepții. Acestea se petrec în puținele cazuri (se pot număra pe degetele unei singur mâini) când versul original este foarte scurt – să spunem „telegraphic”, obligând traducătorul să se supună acestui telegrafism, dacă vrea să păstreze muzicalitatea. Iată un exemplu din poezia „Dorul” de Nina Cassian, unde numărul de cuvinte este uneori mai mare în engleză! Dar numărul de silabe, și accentuarea – deci muzicalitatea – sunt identice:

Singurătăţi…

Nu mi te-arăţi,

nu-mi trimiţi vești.

Cât fără rost.

Oare ai fost?

Oare mai ești?

Loneliness, drear…

You don’t appear,

no news to get.

What sense, this tryst?

Did you exist?

And do you, yet?

Cum am spus, o excepție care nu face decât să întărească regula…

Deci, pe de o parte, în versiunea engleză avem mai mult spaţiu de manevră pentru a reda ritmul, rima (dacă este necesar) și reprezentarea semnificaţiei în limba ţintă, fără provocări extrem de dificile din punct de vedere metric. Spre deosebire de traducerea în limba germană, ale cărei cuvinte mai lungi forţează o economie de expresie care poate pune în mod serios în pericol fidelitatea semnificaţiei în traducere. În acest context am mare respect pentru Christian W. Schenk, care a tradus atât de frumos pe Eminescu în dificila limbă germană! (Sunt în cunoștință de cauză, am crescut vorbind germana în familie…).

In engleză lucrurile par, la prima vedere, mult mai simple. Nu trebuie să tăiem, ci să suplimentăm. Și slavă Domnului, limba engleză fiind mult mai bogată și mai nuanțată decât limba română (are peste 500.000 de cuvinte, față de limba română care are undeva între 100.000-150.000…) avem de unde alege!

Echivalența emoțională: estetica + semantica + forma. Pe de altă parte, această suplimentare poate fi un exerciţiu periculos: culcându-ne pe o ureche, putem suplimenta elemente irelevante, care distrag sau, pur și simplu, nu sunt poetice. O traducere bună va rămâne pe cât posibil credincioasă originalului, dar nu numai din punct de vedere tranzacţional. Pentru mine, cele mai adecvate definiţii care să cuprindă conceptul de fidelitate în traducere sunt exprimate de Jonas Zdanys (în Corbin, 2014) – să se depună eforturi: „pentru obţinerea echivalenţei emoţionale, mai degrabă decât pentru o corespondenţă exactă de ambele părţi”, și de Roman Jakobson: „pentru a rămâne fidelă, o reinterpretare trebuie să menţină în echilibru «sfânta treime» a esteticii, semanticii și formei”. (Jakobson, 2010)

Din nefericire, abordarea fetișizată în prezent de „specialiști“, cei care cercetează, teoretizează și predau altora în universităţi cum anume să traducă poezie, sunt cei din „școala vestică“. Marele unghi mort care cauzează șubrezenia și prăbușirea acestui eșafodaj de traducere, este dependenţa psihotică de „fidelitatea semantică“ a traducerii faţă de original. Cu măsură, acest lucru este acceptabil. Dar metoda „vestică“ cere ca semantica originalului să fie păstrată cu orice preţ. Dacă e nevoie poți face aceasta în detrimentul muzicalităţii, ritmului, rimei, impactului emoţional, a simţirii poetice generate de acestea. Astfel poemul poate să-și piardă frumuseţea liricii. În practică, pentru volumele coordonate de mine, am renunțat de la început la aspectele dogmatice ale acestei metode. Consider gălăgia asta cacofonică în favoarea preciziei – cu-orice-preţ din punct de vedere semantic, cel puţin greșită și adesea respingătoare. Cu riscul începerii unei dezbateri ce nu poate fi finalizată aici, postulez că această codependenţă de semantica „pură“ se datorează, în mare parte, unui nechibzuit simțământ de „vinovăţie” colonială pe deoparte (cel puțin în privința traducătorilor nativi în limba engleză), și apoi de tendința cadrelor universitare de a fetișiza teoria/dogma în dauna pragmatismului, pe de alta.

Această poziţie terifiantă de „corectitudine“ faţă de original ţine adesea poemul prizonier pe tărâmul nativ, nereușind să-l transporte către ţintă – poemul rămânând astfel adesea neadecvat ca operă de artă. Mai degrabă ar putea fi asemănat cu o listă de cumpărături sau cu termenii și condiţiile de utilizare pentru vreun aparat de bucătărie. Nu e de mirare că urmașii acestei metode vestice dominante – foarte numeroși – continuă să practice, în mod îngust, aproape numai traducere de vers alb. Arareori se abat să traducă poezie în stilul clasic – iar în acele ocazii când se aventurează pe acest tărâm – ei ignoră cu rigurozitate orice prozodie sau muzicalitate, chiar dacă aceasta există, în mod clar, în original. Acești traducători ar putea foarte bine folosi „google translate“ ca să-și îndeplinească lucrarea. Poate că într-adevăr asta și fac!

Prin urmare – practica noastră a fost ca atunci când a existat un conflict direct, o competiție, în engleză, între o expresie mai nuanţată, echivalentă din punct de vedere estetic-emoţional, și cea semantică precisă, dar neadecvată poeticii engleze – am tins spre cea dintâi – preferând echivalența emoțională enunțată de Zdanys (2014). Bineînțeles între anumite limite, pentru că și aici, ca oriunde altundeva în traducere, compromisurile sunt vitale.

Poemele trebuie să „traverseze” cu succes spre limba țintă. Revenind la partea practică, probabil cea mai dificilă provocare a fost aceea de a reda aspectele stilistice din română în echivalentele lor englezești pentru poezia veche (de dinainte de Eminescu, de epoca modernă). Multe din poemele mai vechi folosesc termeni arhaici, cu fraze, rime etc. care se află dincolo de graniţele limbii engleze de astăzi, similare probabil cu convenţiile poetice din limba engleză dinainte de 1800. Spre exemplu la Dosoftei, Văcărescu, Budai-Deleanu – a fost nevoie să apelăm la diferite versiuni de vocabular din limba engleză mai vechi, pentru a reda în traducere simțul poetic arhaic. Aici Shakespeare, sau traducerea „King James Bible” (Sinodul de la 1611) ne-au fost de ajutor. Însă conform aplecării noastre pragmatice, am folosit această metodă în mod selectiv, nu generalizat. A contat pentru noi produsul final, și nu o metodă sau alta. Din fericire, majoritatea traducerilor din acest volum sunt din epoca modernă și mai ales contemporană de după 1900, unde asemenea provocări sunt aproape inexistente.

Principiul care a guvernat mai presus de orice procesul traducerilor mele a fost acela de a lupta pentru a reproduce în engleză, cât mai fidel posibil, impactul emoţional și intelectual al poemului original românesc. Aceasta a însemnat ca toate celelalte elemente ale traducerii poetice să fie aduse în slujba acestui fundament călăuzitor. De exemplu, am ales imagini în engleză care uneori sunt tranzacţional ușor diferite, dar echivalente din punct de vedere poetic, emoțional-artistic. Astfel, imagini specifice culturii lumii vorbitoare de engleză au fost substituite originalului românesc, dar cu condiţia să se menţină, în același timp, semnificaţia, prozodia, și, acolo unde a fost necesar, rima și ritmul.

De aceea, după cum probabil intuiți, cea mai mare grijă a mea a fost ca poemele să traverseze, să „curgă“ bine în versiunea tradusă, ca poeme de sine stătătoare și de valoare în limba engleză.

Este nevoie ca traducătorul să continue să privească în urmă?

Cu privire la ultimul punct, mi-a fost descoperită sau mai degrabă „împinsă în față (aproape literal) chiar de către teoreticianul ei principal (Adrian Sahlnean) – o metodă cel puțin ciudată, dar în acelaș timp artificială și chiar periculoasă pentru traducerea de poezie. Dacă nu a inventat-o domnia sa, atunci o predică cu precădere, ca pe o sfântă dogmă. Această metodă se numește „retroversiune”. Practic, după ce execută traducerea din română în engleză, el pretinde oricui vrea să-l asculte ca să se re-traducă poemul înapoi rezultat în limba țintă (engleza, în speță), înapoi, către limba originalului (româna, în cazul nostru).

Am arătat mai sus că pentru a fi poem acceptabil… ca poem în engleză – orientarea traducătorului trebuie să fie spre limba țintă – să țină cont în special de elementele poetice adesea diferite față de limba de origine și să adapteze (acolo unde este nevoie) poemul în favoarea  direcției spre care țintește (engleza) fără a rămâne „legat de glie” față de limba de origine. Iată motivele pentru care consider această medodă drept superficială, artificială și periculoasă pentru rezultatul final:

  1. Poemul tradus trebuie să aibă sens să emoționeze artistic în limba ȚINTĂ (engleza), și nu neapărat când este retradus („retroversionat”) în românește… Ce rost are ca poemul să facă această cale-ntoarsă? Mai mult, dacă el încă are sens prin „retroversiune” pentru români – aceasta poate fi o dovadă destul de puternică a faptului că nu va avea sens pentru cititori în limba engleză – că autorul a rămas legat în mod rigid de poetica românească. Aceasta mi se pare o fals-înțeleasă și neavenită „credincioșie”. Altfel spus…
  1. …Dacă traducătorul se tot uită peste umăr, înapoi spre original, atunci nu se mai poate concentra asupra țintei – ca să transfere cu succes poemul în limba țintă. Sigur, poemul a pornit din română, unde-i sunt rădăcinile – dar nu neapărat și florile, care vor trebui să înflorească în mod necesar dintr-un compromis, dintr-un altoi…(am argumentat mai sus de ce). Ele vor avea o aromă similară, dar vor arăta oarecum altfel, fiindcă vorbim de altă limbă… de alt popor… cu o altă istorie, alte experiențe culturale… altă viziune despre lume și viață! În loc să se poziționeze în direcția optimă, acest traducător se tot retroversionează (sau pretinde c-o face, a se vedea mai jos), chinuindu-se să fie sigur că poemul va suna ok, înapoi în românește. De ce oare să se chinuie traducătorul să reconstruiască poemul „reversibil” ? Cine are nevoie de așa ceva ? În nici un caz cititorul român, iar cel de limbă engleză nici atât…
  1. …Fiindcă…nu s-au adresat deja românilor chiar poeții (Eminescu, Bacovia, Blandiana, etc.) care-au scris originalul în limba română?! Ce rost are s-o facă traducătorul, să re-poetizeze în românește? Traducătorul, chiar dacă este un poet foarte bun, nu se va putea întrece cu Eminescu în a fi Eminescu, cu Bacovia în a fi Bacovia, cu Blandiana în a mima pe Blandiana. Am căutat dovezi, dar nu le-am găsit, că autorul acestei teorii ar fi poet. Sigur, dacă lucrurile stau altfel, aștept dovezi.
  1. Deci… Traducătorul are misiunea să se adreseze străinilor – care oricum nu au acces la original. Ce rost are ciurul „retroversiunii” – când multe elemente poetice transferate în engleză – care fac ca poemul să-l reprezinte pe poet în mijlocul unei alte lumi -expresii, metafore, poante, etc nu vor avea sens, vor suna aiurea. De aceea traducerile nu-s niciodată „perfecte” nici înainte și cu atât mai puțin „în marche arrière”. Este o realitate, deal with it!

Interesant este faptul că analizând, de curiozitate, traducerile acestui „reversibilizator”, el însuși nu-și respectă regula întotdeauna mai deloc – fiindcă nu are cum. Am folosit expresia că el „predică”, nu că „practică” ceea ce predică. Traducerile lui nu sunt rele, tocmai pentru că nu-și respectă propria regulă! Probabil că această găselniță i se pare interesantă, sună bine, poate că este sincer, dar nu-și vede propriul lui unghi mort în acest sens, sau poate este doar un simplu ipocrit căruia-i place să impună reguli pe care el însuși nu le poate respecta. Nu știu. Dau un singur exemplu de „retroversiune” din opera lui, dar ele sunt „legiune” în traducerile lui A.G. Sahlean – asemenea incoerențe între teorie și practică sunt vizibile la fiecare pas:

Original Eminescu:

„Nu spera când vezi mişeii

La izbîndă făcînd punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;”

Traducere A. G.Sahlean

„Hope not when the villains cluster

By success and glory drawn;

Fools with perfect lack of luster

Will outshine Hyperion!”

 

Retroversiune (după regula Sahlean)

„Nu spera când lașii se adună

De succes și glorie atrași

Nebuni cu o lipsă perfectă/totală de luciu/strălucire

Îl vor eclispa pe Hyperion!” sau „Vor străluci mai puternic decât Hyperion!”

 

Dacă domnul Sahlean ar aplica cu sincerite, netendențios, acest principiu al „retroversiunii” la propriile traduceri, atunci numele domniei sale poate fi substituit oricărui alt traducător pe care-l acuză de lipsă de „retroversiune”. Mai mult, eu susțin că este chiar lipsa împlinirii acestei reguli artificiale și nefaste a „retroversiuni” care ajută ca traducerea domnului Sahlean să fie cât de cât acceptabilă. Sigur, ca să-i iasă rima, el contaminează „Glossa” cu un element din „Luceafărul” – unul chiar greoi, iar acel semn al exclamării după Hyperion ar crea unor traducători mai dogmatici (nu mie) un atac cerebral… Oricum, semnul excalmării „!” nu poate fi retroversionat!  Sunt convins că dacă cineva ar lua la puricat traducerile mele, va găsi unul sau două asemnea „păcate”. Așa că nu-l acuz în acest sens pe domnul Sahlean – ci subliniez numai, prin acest exemplu, lipsa ”retroversiunii”, a reversibilității pe care o tot predică. „Care va să zică, că nu există”, pentru a-l parafraza pe conu Trahanache.

În sumar, autenticitatea sau fidelitatea traducerii– așa cum au descris-o teoreticienii și practicienii Peter Robinson (2010) , A.K. Ramanujan (in Dharwadker, 1999), Edith Grossman (2010), dar nu numai ei – are de a face mult mai degrabă cu sensul larg al simţirii poetice din limba țintă: nu doar cel semantic, dar, de asemenea, cel filosofic, integrat în exprimarea artistico-estetică a ideii poetice, care include forma –  cu textura, culoarea, ritmul, curgerea și muzicalitatea ei.

Redau mai jos patru poeme în ambele versiuni.

 Primul va fi „Scrisoare de bun rămas” a lui George Țărnea, arhicunoscută deoarece a fost magistral pusă pe muzică de Mircea Baniciu și Pasărea Colibri. Am inclus-o tocmai pentru că mulți cunosc melodia și pot încerca s-o fredoneze în timp ce citesc (cu voce tare…) traducerea în engleză. Este un test dificil de trecut – un examen ce a trebuit să-l parcurg și cu „Decembre”, poezia lui Bacovia (pe melodia lui Nicu Alifantis) sau cu „Arsura” lui Adrian Popescu (compozitor Adrian Ivanițchi), și cu multe alte poeme puse pe muzică de cantautori cunoscuți. Dacă se poate cânta pe aceeași melodie și în limba engleză, cu același efect (ceea ce Daniel Reynaud a și făcut în studioul de înregistrare al lui Alifantis din București, cu „Decembre”) atunci traducerea trebuie că e cel puțin acceptabilă… zic eu.  Apoi poemul „Glossă” de Mihai Eminescu, inclus de istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu, în traducere, la capitolul „Despre Glossă” din volumul lui Eminescu – Poem cu Poem – (2017).

Continui cu faimosul diamant (singurul…) al lui Ștefan Augustin Doinaș, „Mistrețul cu colți de argint”. Frumusețea liricii progreseiei poetice în limba română, și provocarea redării ei în engleză face acest poem să fie un exemplu „obligatoriu” de exemplificare a traducerii… În final, pentru că am făcut anumite afirmații cu privire la mine ca poet, nu numai traducător – voi include un poem propriu, în traducere proprie, „Ninge”. Poemele mele nu sunt, de regulă, „în dulcele stil clasic”, cu metru și rimă. Dar pentru că traducerea pentru poemele cu metru și rimă reprezintă examenul suprem pentru un traducător de poezie, l-am inclus pe acesta. Sfătuiesc, ca de obicei, citirea cu voce TARE a ambelor versiuni. După care, cititorii bilingvi pot evalua în ce măsură ne-am apropiat de țintele propuse. Happy recital mate! (Recital plăcut coane!

 

 

 

 

George Ţărnea: Farewell Letter

(translation Daniel Ionita)

What multitudes between us now, my dear,

Numbering rains in pairs, if far or near,

And from a longing eye, aloof, unknown,

How many snows on our lips have grown…

Listen to me and then just let me cry

I fear the dark, the cold, I can’t deny

And I don’t want to know who, in the end,

Has beautifully loved, who’s love misspent,

Who first stepped out at night, who went away,

Who left the game, and who was left in play,

Who pulled at walls to wreck them one by one,

Whose days, in thought, returned where they begun,

Who’s on the winning side and who has lost,

Who’s bound, and who away the shackles tossed,

Who in the other with more faith confided,

 And under skies too strange, too high, was guided,

When I’ll forget your voice and its sweet verse,

Apart from silence, what can I find worse

And how can I beneath the stars find rest

When I have lost your shadow from my breast?

Numbering rains in pairs, if far or near,

What multitudes between us now, my dear.

Scrisoare de bun rămas[2]

(George Țărnea 1945-2003)

 

Iubito, câtă lume între noi

Numărători de ploi din doi în doi

Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Ascultă-mă şi lasă-mă să strig

Mi-e frică de-ntuneric şi de frig

Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit

Cine-a iubit frumos, cine-a greşit

Cine-a făcut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a rămas

Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut şi cine a câştigat

De toate înlănţuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celălalt

Sub cerul prea străin şi prea înalt

Când am să uit cum sună glasul tău,

Decât tacerea, ce-mi va fi mai rău

Şi cum să pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?

Numărători de ploi din doi în doi

Iubito, câtă lume între noi.

*

Mihai Eminescu: Glossa

translation Daniel Ionita)

Time is passing, time comes yet,

All is old, and all is new;

What for good or ill is set

You can ponder and construe;

Do not hope and do not worry,

What’s a wave, will wave away;

Though enticing with a flurry,

Cool remain to all they say.

 

Many things pass by before us,

Many things we hear and see,

Who remembers all their ruckus

And would listen to their plea?…

You sit calmly ‘round the edges,

Find yourself, despite their threat,

While you hear their noisy pledges,

Time is passing, time comes yet.

 

Not inclining in expression

The cold balance of our thinking

To a moment, an impression,

Mask of happiness now sinking,

Of its own death notwithstanding

Takes one lonely breath for you;

But for him who’s understanding

All is old, and all is new.

 

Entertained by actors playing

In this world yourself depict:

Though four roles one is portraying,

His true face you can predict;

If he weeps, or if he’s fighting,

You just watch him without fret

And deduce from his inciting

What for good or ill is set.

 

Past and future go together,

The two faces of a coin,

You can tell tomorrow’s weather,

Then you learn the two to join;

All that was and all that follows

In this moment we see true,

On their false and empty hollows

You can ponder and construe.

 

The same means this world is using

To constrain in all she fashions,

And for thousand years suffusing

Joy and sadness duly rations;

Other masks, the same old drama,

Other mouths, the same old story,

Discontent at their conformance

Do not hope and do not worry.

 

Do not hope because some cheater

Wrestles to successes steady,

Idiots will have you beaten,

Though you’ve shown them o already;

Have no fear if when they gather

Ostentations they display,

Don’t resemble them, don’t blather:

What’s a wave, will wave away.

 

Like some charming siren calling,

The world’s luring and inviting;

Other actors when they’re falling,

It wants you to do their fighting;

Move aside, it’s just deception,

Pass them by, away you scurry,

From your path make no exception,

Though enticing with a flurry.

 

Should they touch you, get some distance,

Should they curse you, keep your polish,

Why advise and show persistence,

When you know they just demolish?

Let them blather on forever,

Doesn’t matter whom they sway,

Don’t grow fond of them, be clever,

Cool remain to all they say.

 

Cool remain to all they say,

Though enticing with a flurry;

What’s a wave, will wave away,

Do not hope and do not worry;

You can ponder and construe

What for good or ill is set;

All is old, and all is new:

Times is passing, time comes yet.

Mihai Eminescu: Glossă[3] 

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

*

Stefan Augustin Doinas: The Silver fanged Boar

(translation Daniel Ionita)

A Levantine prince quite enamored with hunting,

some dark-hearted forest was travelling through

and making his path with great eort and grunting,

he said, while on bone-flute he merrily blew:

 

– Let’s hunt through these forests, untrodden and daunting,

the silver-fanged boar who’s ferocious and wild,

who changes his fur every day, as he’s molting,

and changes his hooves, and his glass eye reviled….

 

– Oh, master, the servants with trumpets would say,

that bloodthirsty boar does not travel through here.

It’s better to chase down the antlers to slay,

or red colored foxes, or hares that are near….

 

But smiling and certain the prince passed ahead

and carefully gazing at trees and their hues,

he left in his lair the young deer full of dread,

and the sparkly eyed lynx who’ll smile for a ruse.

  Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Abordarea filozofică și practică a traducerii de poezie din limba română în limba engleză (o introducere)”

Victor RAVINI: De unde vine disprețul pentru Miorița?

Portret de cioban – pictură realizată de Lucian Opriceanu

 

Orice dispreț nemotivat este o formă de manifestare a unui complex de superioritate părelnică și neîntemeiată. Guvernul și administrația din Franța îi tracasează pe ciobanii francezi în fel și chip. Le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, în urma cărora mulți țărani ajung la faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că țăranii francezi dau faliment și vreo șase sute dintre ei se sinucid în fiecare an, cam doi pe zi, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare la fisc și la bănci, rămase pe seama urmașilor? Pe vremea când România era a cincea forță mondială în exportul de tractoare (după Ford, Massey Ferguson, Fiat și Renault), 17% din populația Franței lucra în agricultură. Azi doar 3%. Ce s-a întâmplat cu cei 14% de agricultori din populația Franței? Au trecut în industrie? Industria Franței aparține trecutului, ca și a României. Dar numai în Franța se duce o politică împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european?

De unde vine disprețul sau ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații de la Bruxelles mai bine decât știe un cioban din Carpați, câți câini îi trebuie lui ca să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau măsuri devastatoare, pentru ca țara noastră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul din orice țară este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum se merge orbește spre desființarea țărilor și a națiunilor. Strategia este de a începe cu a nimici talpa fiecărei țări, care asigură hrana tuturor, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.

Abel din Biblie era cioban, iar Cain agricultor. Constantin Noica scria în 1944: „Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi – spun unii – ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi, pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.” Vedem toți cum profeția lui Noica e pe cale de a se împlini în zilele noastre.

Ciobanii noștri arhaici au creat și ne-au transmis poemul Miorița, giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au considerat că o națiune, care a creat o asemnea capodoperă, are dreptul să aibă un stat național. Miorița a atârnat în balanță ca un argument diplomatic, când marile puteri au fost de acord cu Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă îi mai deranjează. Miorița a fost și este utilizată de politicieni și de cozile lor de topor, în scopuri dăunătoare poporului care a creat-o, mai exact dăunătoare nouă, care am primit-o moștenire.

Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari afumați de propriile lor fumuri. În apărarea lor, nu pot să cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar superficiali, neglijenți și nu au luat în serios poemul nostru național, întrucât aveau preocupări mai importante și nu i-au acordat atenția necesară. Au subapreciat înțelepciunea și capacitatea creatoare a strămoșilor noștri, au bagatelizat Miorița și nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile ei. Nu au fost conștienți că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, iar el ar fi laș, resemnat, pesimist și i-ar plăcea moartea mai mult decât viața. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci totul e fantezie poetică. Nu au văzut că toate cuvintele în Miorița sunt simboluri cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care cu bună știință sau din naivitate fac jocul vrăjmașilor României. Ce nu face omul pentru bani? Se vinde pe el însuși și pe ai săi. Unii își vând țara. Care mai e patria celor ce își vând patria? Cine își vinde patria și-ar vinde și mama, dar nu le-o cumpără nimeni.

Varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Multe alte variante sunt cel puțin la fel de frumoase și de emoționante. Sunt pline de sensuri luminoase, înălțătoare. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. În exegeza lui Eliade sau a multora, se vede că au citit numai varianta publicată de Alecsandri și nicio altă variantă. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie, pe lângă multe altele, și care sunt prezente în aproape toate variantele Mioriței:

a). Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cine mai poate spune că ciobanul din Miorița e pesimist, fatalist și cum a mai fost calomniat? Cercetarea anterioară nu a luat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.

Scoțianul Victor Turner scoate în evidență ceea ce noi toți știm: că în realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). El ne atrage atenția că acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive, pentru acțiuni neîndeplinite. Pornind de la observația lui Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:

– în cele mai multe variante, verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc,

– în altele, ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează,

– în câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui și își reia activitatea. În aceste variante, este cât se poate de evident că el e un personaj mitologic și poate fi comparat cu alți eroi mitologici sacrificați și reînviați, din alte religii sau culturi vechi. Strămoșii noștri l-au asemănat pe Isus cu ciobanul din Miorița. Aceasta a facilitat pătrunderea creștinismului în teritoriul mioritic încă de la începuturi și fără uciderea misionarilor sau sub poruncă de la stăpânire, ca la alte popoare.

Variantele din primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge realitatea acțiunii din poezie și istoricitatea ciobanului; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.” El nu este ucis cu adevărat, ci doar trece printr-un ritual, în care este omorât simbolic, ca la teatru. Moartea simbolică are loc nu numai în Miorița, ci și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Unii dintre cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul, cu moartea simbolică a lui Zalmoxis sau cu mituri din alte culturi, au fost discreditați vehement și fără drept de apel. Adevărul umblă cu capul spart. Ultimii trei menționați mai sus fac parte din cercetarea post-eliadiană și nu i-a mai atacat nimeni.

b). Cuvântul lege apare în câteva sute de variante ale Mioriței. Mulți sunt siguri că are sens juridic. Marele lingvist Ovid Densusianu, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Prin urmare, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are același sens ca nomos din greaca veche: lege ce reglează relația omului cu cosmosul. Afirmația lor este confirmată de faptul că versurile din toate variantele Mioriței sunt pline de conotațiuni cosmice. Însă cei doi nu au fost luați în seamă.

c). Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Uneori, ciobanul poruncește să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Aici sunt de observat două aspecte: Nimeni nu poruncește să fie ucis. Deci nu poate fi vorba de o ucidere adevărată, ci el poruncește să efectueze un ritual, cu o mimare a uciderii, ca la teatru. El este regizor și actor principal în această piesă de teatru popular. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. Care etnolog a mai întâlnit la noi sau la alte popoare un asemenea obicei de înmormântare? Variantele din primele două categorii se încheie cu vorbele ciobanului. Textul nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă în realitate.

d). Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. Atunci, de ce să-și cheme numai un câine? Știm cu toții că nici cel mai fioros câine nu poate face față la doi adversari, pentru că nu își poate distribui atenția. Câinii răzbesc orice în haită. Așadar câinele de care vorbește mioara nu are rolul să îl apere, ci simbolizează ceva. Vom vedea ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. E un câine cu aspecte umane: bărbătesc și frățesc. Deci prsonifică însușiri omenești. Teoria literaturii ne învață că orice personaj literar care vorbește cu un animal, vorbește cu sine însuși. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul lui. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care psihologul elvețian C. G. Jung o numește Anima. Câinele pe care trebuie să îl cheme ciobanul simbolizează Animus, partea masculină, pe care el trebuie să o activeze mental, în vederea ritualului la care se gândește și despre care vorbește cu mioara, adică vorbește în sinea sa, cum face oricine când gândește cu voce tare.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. Colindătorii urează în fiecare ogradă belșug și prosperitate în noul an. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Eliade a explicat cel mai elegant, mai clar și mai coningător concepția unanimă, după care ciobanul înlocuiește moartea sa cu o nuntă cosmică, pentru a înfrumseța tragismul situației, a da un sens sublim morții sale și a suporta moartea mai ușor. În teoria literaturii, înlocuirea unui cuvânt respingător sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, cu un alt cuvânt care înfrumusețează realitatea, se numește eufemism, nu alegorie. Felul în care au înțeles Eliade și toți ceilalți situația din Miorița nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului. Ceea ce au văzut ei în Miorița se numește eufemism, dar au spus că este alegorie. Aceasta este una dintre cele mai bizare și mai neîngăduite erori metodologice în cercetarea de până acum a Mioriței. Asta e la fel de grav ca o declarație vamală falsă. Moartea ciobanului și nunta lui cosmică nu pot să fie termenii unei singure alegorii, cum s-a crezut în unanimitate. Clasificarea defectuoasă a fenomenelor analizate și definirea incorectă sunt una din cauzele care au dus la regretabila confuzie, de unde ni se trage înțelegerea pe dos a Mioriței, denigrarea ciobanului și a noastră a tuturor, ca români.

Moartea și nunta ciobanului nu sunt termenul concret și termenul abstract al unei alegorii, ci sunt doi termeni concreți din două alegorii diferite. Moartea ciobanului în Miorița nu este adevărată, cum au crezut toți savanții, inclusiv Eliade, ci e simbolică și are același sens abstract ca atunci când apostolul Pavel, din Biblie, zice: Eu mor în fiecare zi (1 Cor 15:31) și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Căci eu prin lege am murit față de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu (Gal. 2:19). Același sens religios are și cuvântul lege ce apare în câteva sute de variante ale Mioriței, nu și în cea a lui Alecsandri, în legătură cu moartea ciobanului. Moartea lui Pavel sau a ciobanului din Miorița este o moarte simbolică față de lumea socială, față de cele lumești și murdare, pentru a trăi într-o lume spirituală, curată, unde oamenii se se îndumnezeiesc. Ciobanul nostru moare simbolic la fel ca Pavel, tot prin lege, însă față de legea pre-creștină, pentru a se purifica și a se uni cu zeitatea feminină din cer. În unele variante, mândra crăiasă din cer sau sora soarelui este înlocuită cu o Fată Frumoasă, împodobită cu simboluri solare, ce apare pe munte și caută ciobanul. Fata de pe munte este apariția (hierofania) unei divinități, iar nu o nimfomană, cum s-a crezut în cercetarea anterioară. În unele variante ciobanul caută divinitatea în cer, iar în altele divinitatea îl cautută pe el. Acestea sunt cele două modalități cunoscute în fenomenologia religiilor pentru a lua legătura cu divinitatea. Nunta cosmică a ciobanului, în cer sau pe munte, este o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu divinitatea, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit o experiență psihologică la care au încercat, dar nu au reușit să ajungă Gilgamesh, Dante Aligheri în Divina Comedie sau Faust al lui Goethe.

George Călinescu și încă alții susțin că Miorița este un mit. Mircea Eliade îi ignoră pe toți, inclusiv pe Călinescu, și exclude că Miorița ar fi un mit. Eliade acceptă și pune în evidență interpretarea juridică a lui Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Romulus Vulcănescu susține că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime, adică întreg repertoriul criminal pentru care pravilele vechi și nescrise condamnau pe cineva la moarte. Totodată recunoaște că nu a găsit în nicio variantă a Mioriței nicio dovadă. Dovada lui că ciobanul a încălcat aceste legi este aceea că legile citate de el există. Cum poate existența legilor să fie dovada că o anume persoană le-a încălcat? În ce jurisdicție de pe lume s-a mai întâmlat așa ceva?

Cercetători de renume au dat verdictul, sub diferite pretexte, să aruncăm la gunoi cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. Ei știau mai bine decât oricine că știința nu le dă voie să cenzureze textul cercetat. Au pângărit cea mai luminoasă creație a folclorului nostru. Explicațiile lor înjosesc identitatea noastră națională. Le-o fi fost rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani? Sunt cele mai onorabile meserii, la temelia oricărei civilizații și fără de care nu putem mânca. În bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Eliade și alții evită cuvântul cioban și îi spun păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, întrucât acest cuvânt a pătruns în română cu sensul de conducător religios, iar abia în vremuri recente a fost extins de orășeni la sensul de cioban.

Interpretările lipsite de logică din cercetarea anterioară pornesc de la o documentare insuficientă, definiții greșite, multiple erori metodologice, neseriozitate și lipsă de răspundere pentru afirmațiile lansate. S-a neglijat faptul că acțiunea din Miorița nu este concretă, ci este o visare. O visare despre niște abstracțiuni, nu despre ceva concret. Miorița nu este o narațiune care povestește ceva ce s-ar fi întâmplat în realitate, undeva anume în Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Este un poem liric, uneori doină, alteori colind sau cântec bătrânesc – noțiune complicată și greu de definit. Putem să fim reducționiști și să zicem că este o baladă, ca să simplificăm lucrurile și să ne fie mai comod când vorbim despre acest poem național. În limbajul obișnuit, nu prea greșim. Merge și așa. Însă, din punctul de vedere al teoriei literaturii, nicio variantă a Mioriței nu se încadrează în definiția baladei. Balada, prin definiție, este o narațiune despre o faptă memorabilă a cuiva anume, petrecută cândva în istorie. Miorița nu prezintă o faptă a cuiva care a trăit în realitate, petrecută cândva în istorie. În toate variantele Mioriței, totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic.

Spațiul mioritic este pe de o parte peisajul geografic din Carpați, iar pe de altă parte e peisajul sufletesc al ciobanului. Frumusețea și armonia peisajului geografic este termenul concret, prin care se exprimă armonia și fumusețea abstractă din sufletul lui. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și la Eminescu, Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori, la care farmecul este că luăm abstracțiunea poetică drept adevăr concret, ne trec fiorii și ne identificăm cu eroul principal. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros căruia marinarii îi zmulg penele, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles anapoda. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu resemnarea, pesimismul, lașitatea și ce li s-a mai părut lor. Fiecare din noi vedem în ciobanul mioritic, propria noastră oglindire și nu ne dăm seama că asta e calea de conștientizare a subconștientului din noi. Felul cum înțelegem personajele din orice operă literară este un test psihologic. La fel cum unii din noi avem compasiune pentru Ana Karenina sau Madame Bovary, iar alții dimpotrivă. Fiecare le înțelege după cum îi e firea și le apără sau le condamnă.

Orice cititor experimentat observă fără dificultate că baciul din Miorița nu este o persoană concretă, adevărată, preluată din realitate, cum e Nechifor Lipan din Baltagul, ci este un personaj literar fictiv și abstract, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, din întreaga omenire, un erou imaginar din mitologia pre-creștină a ciobanilor. Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale (cum au făcut O. Densusianu, Fochi, Vulcănescu, Eliade și alții) a dus la răstălmăcirea poemului. Savanții care ne-au explicat Miorița au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să vadă că este un mit și că nimic nu e concret ci totul, în toate versurie, e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Tot ce e luminos și înălțător, ei au văzut ca întunecos și tragic. Au refuzat să vadă că este un ritual arhaic cu aspect teatral și au făcut totul ca să ne convingă că ar fi o ucidere adevărată, ca acelea care ajung la tribunal. Au tras concluzii aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară pentru jaf, comisă de doi trădători, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, fatalist și un laș, iar la fel ca ei trei am fi noi toți, întregul popor român.

Continue reading „Victor RAVINI: De unde vine disprețul pentru Miorița?”