Circulă pe Net un text care începe așa:
- Țara noastră este pe locul 2 în lume (după Siria) ca număr de populație care emigrează, 9 români pe oră, 17% din populația activă a țării, 1/5 din întreaga populație;
- am pierdut 40.000 de medici (2007-2017), 84.000 tineri (2016) sub 36 de ani, din care 19% cu studii superioare (61% femei);
- suntem sursă de forță de muncă calificată pentru Austria, Ungaria, Franța, Germania și supercalificată pentru SUA și Canada.
Sunt sigur că mulți, foarte mulți dintre dumneavoastră, care îmi faceți onoarea să citiți aceste rânduri, ați avut de pătimit și încă mai aveți, de pe urma jigodiilor care au creat această tragedie națională. Cine e de condamnat? Cei ce pleacă din țară? Sau aceia care i-au împins să ia drumul pribegiei? Vremurile de băjenie nu au început după căderea comunismului, ci doar s-au accentuat. Deja din comunism, barcagii dădeau găuri în barca țării noastre, încât mulți își doreau să fugă din țară, care cum puteau sau nu puteau. Oricare dintre dumneavoastră a trăit personal sau a văzut și poate povesti întâmplări asemănătoare cu ceea ce vă povestesc mai jos:
Cum așa, să exmatriculeze din Universitate un student conștiincios, tocmai în anul cinci și în preajma examenului de Stat? Asemenea exmatriculări se făcuseră deseori, însă doar în primii trei ani, sub Gheorghiu-Dej. Dar acum eram sub Ceaușescu, în primăvara anului 1966. Ne-au convocat pe toți studenții din anul cinci la o ședință U.T.C. pentru niște noi excluderi. Ceremonia exmatriculării, pe vremea când se numea U.T.M., se desfășura astfel: în amfiteatru stăteau în prezidiu, la o masă lungă, acoperită cu o pânză roșie, niște activiști de partid. Unul dintre aceștia ne informa că studenții Cutare, Cutărescu și Cutăriță erau dușmanii poporului și începea să îi denigreze cu fraze clișeu, lipsite de sens logic cât și de realitate. Apoi întreba care dintre noi mai voia să ia cuvântul. Se ridicau unii din amfiteatru, desigur instruiți dinainte, și repetau cam aceleași cuvinte, ca o placă de patefon stricată. După aceea, cei din prezidiu mai numeau pe careva dintre noi să ia cuvântul. Dacă ăla, în loc să îi denigreze, cum era obligatoriu, îi apăra sau chiar dacă nu deschidea gura de speriat ce era, atunci și el era dușman al poporului. Apoi se trecea la votarea sentinței de exmatriculare a dușmanilor poporului. Dacă vreunul din amfiteatru vota contra sau se abținea, era și el dușman al poporului și era exmatriculat. Studentele erau exmatriculate mai simplu. Prezidiul ne informa că erau exmatriculate pentru imoralitate și urma direct trecerea la vot. Imorale erau considerate cele mai cuminți și mai serioase fete, care probabil că refuzaseră propunerile murdare ale unor băloși, ce dețineau puterea politică în Universitate. Sau poate că mama acelei fete refuzase să se culce cu careva din puterea locală, iar acela informase cadrele de resort de la Universitate că acea studentă era dușman al poporului, întrucât era fiică a unei mame, care ea însăși era dușman al poporului. Prezența la aceste ședințe pentru excluderi era obligatorie. Cine era absent, era dușmanul poporului. Eu băgasem de seamă că unii colegi sau colege nu veniseră niciodată la aceste adunări și totuși nu fuseseră considerați dușmani ai poporului și exmatriculați. Eu — care fusesem arestat și anchetat de Securitate pe când eram minor — îmi dădeam seama că acei colegi și colege de facultate, care nu veneau la aceste adunări și totuși nu erau exmatriculați, puteau fi informatorii Securității. Noi aveam un coleg cu părul cărunt, care nu se sfia să ne spună că fusese ofițer de Securitate. El era foarte prietenos cu noi și ne-a asigurat că nu mai avea nimic de a face cu activitatea sa anterioară. Așa că nici el nu venea la ședințele pentru exmatriculări din Universitate.
Adevărații dușmani ai poporului român erau jigodiile care îi acuzau pe oamenii corecți că ar fi dușmani. Ca hoții care strigă: „Prindeți hoțul!” Asta era o jalnică strategie marxist-leninistă pentru a elimina oamenii corecți din competiția socială și să îi înlocuiască cu lichele. Ăsta era omul nou, al comunismului: licheaua. Nu pot eu defini comunismul, dar am văzut cu toții că a răsturnat valorile, atât intelectuale cât și morale și a promovat nulitățile, canaliile și profitorii de pe urma sistemului. Dar ce, în capitalism nu este la fel?
De data asta, la ședință, în pragul examenului de Stat, am fost informați că dușmanul poporului era colegul nostru Sfăt Ioan. Cum tocmai el, care era cel mai serios, mai conștiincios și mai exemplar student? Înainte de a intra la facultate, el fusese muncitor la combinatul siderurgic de la Reșița. Oțelar. Sau parcă muncise la un atelier de reparații a vagoanelor la C.F.R., la Arad. N-are importanță. Deci intrase la facultate în procentajul de 90% din locuri rezervate celor cu originea socială sănătoasă. Ce aveau să-i reproșeze unuia cu origine muncitorească? Desigur că experiența anilor grei din industria grea îl făcuseră de era mai serios și mai conștiincios decât toți. Era tot timpul la sala de lectură a Universității, cu nasul în cărți și niciodată la vreun spectacol, la vreo distracție sau altă pierdere de timp. Singura lui distracție era la antrenament la clubul sportiv C.F.R. Era campion regional la box. Nu invita pe nimeni să vină când avea el vreun meci de box. Noi aflam despre succesele lui din ziarul Sportul Popular. Dacă vreunul îl felicita, el se făcea că era surd și nu răspundea. Am observat că el era extrem de prudent și refuza să își facă prieteni. Eu la fel, mă feream de prieteni ca de dușmani. Eram pățit. Din moment ce Sfăt nu avea prieteni, atunci a cui invidie o stârnise el, de voiau să-l exmatriculeze din universitate? Pe ce motiv îl considerau dușmanul poporului? Am presupus că tocmai seriozitatea și conștiinciozitatea lui li se părea suspectă și deranja pe cineva, care o fi gândit cam așa: În ce scop este așa de serios și conștiincios? Ce urmărește cu asta? Înseamnă că uneltește să răstoarne guvernul. Aveam să aflu peste un an și ceva că altul era motivul excluderii lui din Universitate. Însă lui nu a avut cine să îi spună de ce căzuse măgăreața tocmai pe el. Sper că trăiește și că află acum, odată cu dumneavoastră, care citiți aceste rânduri.
Un rahat cu ochi din prezidiu ne-a informat că Sfăt Ioan era dușmanul poporului și a bălmăjit o serie de fraze fără sens. A sărit peste etapa obișnuită, cu cei ce se ridicau de bună voie să turuie, s-a uitat pe o hârtiuță și m-a numit pe mine să iau cuvântul. Nu mă cunoștea, nu m-a arătat cu degetul, ci a citit numele meu de pe hârtiuță. Acesta era un mic detaliu, care putea să treacă neobservat, dar micile detalii îți pot dezvălui ceea ce e ținut ascuns. Deci primise sarcină să mă pună pe mine să vorbesc. A căzut cerul pe mine. Însă eram suficient de experimentat în situații dificile. Ritualul de inițiere a mea în viața adultă a început pe când eram minor, când am fost trezit din somn, noaptea, de către patru ofițeri de Securitate în civil, care au forțat ușa de la intrare și mi-au pus pistolul în piept. Tatăl meu de al doilea, fost colonel în armata veche și cu decorații de război pe frontul de răsărit, s-a oferit să-l aresteze pe el în locul meu. El mai fusese ținut ani de zile închis fără să știe pentru ce.
— Arestați-mă pe mine, că am mai fost arestat! Nu-l luați pe el, că e crud și n-o să supraviețuiască!
— Nu! De data asta arestăm copilul! Toată populația trebuie să treacă prin închisorile noastre.
Deci comandantul de Securitate căpitanul Pupăză, așa era numele lui real sau conspirativ, care mă aresta cu ciracii lui, era conștient că eram copil. M-au arestat în al doilea val de arestări de minori, de după retragerea Armatei Roșii din România. Au arestat mai mulți elevi și profesori sau preoți. Așa se făceau arestările, noaptea. Cei din primul val primiseră condamnări între 20 și 25 de ani. Unul din ei este colegul meu de clasă Paul Ion Popescu, acuzat, pe când avea 15 ani, de apartenenţa la o ”Organizaţie de tip fascist cu caracter legionar” şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică şi confiscarea în întregime a averii. Ce avere avea el? Ghiozdanul de elev și tenișii din picioare. Când a fost reactivat Partidului Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ), s-a înscris în această formaţiune politică, ajungând senator şi unul dintre apropiaţii lui Corneliu Coposu. După moartea acestuia, s-a retras din politică. Pe când Paul și alți colegi erau condamnați, m-au mutat de la Securitatea din Caracal. Nu știam unde. Am aflat mai târziu că mă duseseră la Craiova. Toți cei arestați eram izolați, fără să știm unii de alții. Am fost anchetat zilnic de către ofițeri de Securitate în uniforme sau în civil. Din întrebările cotite ale anchetatorilor, am dedus patru informații folositoare pentru mine și pentru ai mei. Cum le-am obținut și cum le-am folosit, am povestit în Barca veselă, apărută în 2017 la Editura Alcor Edimpex, din București. Iar anchetatorii nu au aflat de la mine nimic util pentru ei.
Acum mă bucur că am trecut pragul de la copilărie la adult în acest fel. A fost chiar un privilegiu. Citesc în cărțile lui Mircea Eliade despre riturile de trecere a pragului în triburile primitive și văd că securiștii au aplicat, fără să fie conștienți, același model sau pattern, cu aceleași proceduri sau modalități, pe care le foloseau oamenii primitivi: răpirea adolescentului din mediul familiei, noaptea, de către oameni necunoscuți și înfricoșători, transportarea într-un loc necunoscut, izolarea totală, înfometarea, însetarea, statul în picioare în continuu, mutarea dintr-o încăpere cu beznă totală în alta cu lumină puternică, sufocatul din lipsă de aer, sâcâirea cu tot felul de zgomote și de către tot felul de insecte ce te împiedică să închizi ochii și să adormi, așa lungit sau ghemuit pe podea, fără nimic de acoperit, lipsa somnului, tremuratul de frig, tremuratul de frică, varietatea spaimelor de tot felul, teroarea psihică, săptămâni la rând încât pierzi numărătoarea zilelor. Nesiguranța momentului și a viitorului, anularea ca persoană, anularea speranței, de ajungi să invidiezi morții din mormânt și simți moartea pe viu, ca singura realitate prezentă și salvatoare.
Știm de la Mircea Eliade, de la Joseph Campbell și de la alți cercetători, că în toate riturile de inițiere se trece prin privațiuni extreme, îndelungate și este nelipsită trecerea prin moartea așa-zis simbolică, simțită ca o moarte reală. Știm din cărți că riturile de inițiere sunt o traumă psihică violentă și prelungită, în urma cărora unii se prăbușesc. Mor sau li se șubrezește resursa biologică ori rămân psihopați pe viață, pe când alții, puțini, se vindecă singuri și devin din cale afară de tari și de rezistenți. Nu există altă vindecare decât prin sine însuși. Cum bine zice Nietzsche: Ceea ce nu te poate omorî, te întărește. Însă el a murit nebun. Acum, când toate au trecut, la vârsta la care am ajuns, le sunt recunoscător tuturor celor care mi-au făcut rău. Nici măcar nu mai privesc înapoi cu mânie, ci cu recunoștință. Le mulțumesc, cum le mulțumesc și celor ce mi-au făcut bine.
Așa că, aflându-mă în amfiteatrul Universității, aveam experiență să nu se vadă pe mine că îmi era frică. Atunci, în anul cinci la facultate, într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că, dacă spuneam ceea ce gândeam despre colegul meu Sfăt Ioan, mă considerau și pe mine tot dușman al poporului. Am înțeles că ăia planificaseră să mă scoată și pe mine dușman al poporului. Așa primiseră ordin. Am găsit soluția cum să scap din această încurcătură, fără să îmi calc pe conștiință. Rețineți formula, dacă cumva încă nu ați aplicat-o în situații dificile. În primul rând, păstrați-vă conștiința. Conștiința e cel mai de nădejde sfătuitor. Conștiința împăcată te face să fii împăcat cu tine însuți. Asta îți garantează integritatea, îți dă energie și idei salvatoare. Conștiința împăcată este secretul forței tale. Dacă nu e împăcată conștiința, nu ești împăcat cu tine însuți. Din cauza conștiinței neîmpăcate, oscilezi, te clatini, cazi și îți frângi gâtul.
M-am ridicat și am spus răspicat:
— Da, colegul nostru Sfăt Ioan este dușmanul poporului.
Deci, nu negați, ci confirmați. I-ați băgat în cofă. Le-ați smuls preșul de sub tălpi și cad pe spate. Ăia din prezidiu au făcut ochii mari de uimire. Am priceput că nu s-au așteptat la acest răspuns. Am remarcat la ei un moment de derută. S-au privit între ei și nu erau mulțumiți de răspunsul meu. Așadar, mă numiseră așteptându-se că îl voi apăra pe Sfăt, ca să treacă apoi la excluderea mea. Iar eu nu mă încadram în făgașul preconizat de ei. Cum să mă dea pe făgaș? M-au întrebat după ce mi-am dat seama că era dușmanul poporului.
— Toată lumea își dă seama de acest lucru! am zis eu răspicat, ca să trag de timp, să îmi vină vreo idee, cum să o dau cârmită.
— După ce își dă seama toată lumea? În ce fel se vede că e dușman al poporului?
— Păi toți, când vin la sala de lectură — unde întotdeauna e greu de găsit loc liber — în jurul lui Sfăt Ioan, pe o rază de câțiva metri, sunt locuri libere, din cauză că toți știu că el e dușmanul poporului. Care nu știe și vrea să se așeze în apropierea lui, nu se mai așază, pleacă, pentru că își dă seama că e dușmanul poporului.
— Și cum își dau ei seama așa repede că e dușmanul poporului?
— Păi fiindcă în jurul lui nu se poate respira, aerul din jurul lui e otrăvit și dușmănos.
— De ce e otrăvit?
— Din cauză că trage tot timpul niște bășini dușmănoase!
Uluiți de așa răspuns neașteptat, într-un mediu universitar și atât de tensionat de către teroarea politică, toți din amfiteatru au izbucnit în hohote de râs. Studenții râdeau cu lacrimi și tropăiau. Hohoteau chiar și activiștii de partid din prezidiu, ținându-se cu mâinile de burtă și legănându-se. Râdeau de se înecau și se țineau unii de alții, să nu cadă pe jos. Studenții s-au ridicat și au părăsit amfiteatrul hohotind de râs. Râdeau ca un ecou pe coridor.
Ufff! Am scăpat de la ananghie. Ați reținut formula? Bagatelizarea prin umor. Una din cheile umorului este vorba neașteptată și nepotrivită în situație. Așa că trebuie să o potrivești bine.
În drum spre cămin, mă ajunge din urmă Sfăt Ioan, îmi pune mâna lui de oțel pe umăr și îmi mulțumește. Mi-a propus să vin la clubul lui și să facă din mine boxeur.
— Pentru că nu se știe niciodată când vei avea nevoie să dai cu pumnul, a zis el.
N-am dat niciodată cu pumnul, ci am lovit cu cuvântul. Oricât de tare ai da cu pumnul, chiar dacă îl trimiți la podea, durerea îi trece. Dar o vorbă usturătoare poate să îl doară o viață întreagă. Pumnul nu ucide, dar cuvântul poate să ucidă. Am scris în Barca veselă cum am ucis cu cuvântul, ba chiar și prin tăcere. Tăcerea poate fi mai elocventă decât vorba. Uneori tăcerea ustură cel mai tare.
Peste un an și ceva, mi-au spus cei din redacția revistei Orizont că trepădușii de la U.T.C. nu aveau nimic cu Sfăt Ioan. El era doar trambulina lor ca să ajungă la mine și să mă excludă. De ce? Iată de ce: Academicianul Gh. Ivănescu ceruse de la minister sau unde ceruse, să înființeze un post pentru mine și se aprobase. Asta fiindcă el mă remarcase și a vrut să mă rețină ca asistent. Scrisesem o mică lucrare studențească, de o pagină, despre etimologia unui cuvânt, când eram în anul patru. Decanul Stoica voise să mă exmatriculeze pentru că eu propuneam o altă etimologie decât cea din Dicționarul Academiei. Toți profesorii votaseră cum voia decanul. Însă lui Ivănescu nu îi era frică de decan și plutea deasupra norilor, în gândurile sale. Nu a înțeles că era vorba de o exmatriculare, a coborât din nori și a spus că el era de acord cu etimologia propusă de mine. Decanul a înghițit gălușca și a trecut la punctul următor de la ordinea de zi, iar eu am fost salvat. Ulterior, etimologia aceea mi-a publicat-o Academicianul Iorgu Iordan în revista Academiei, Limba română nr 6, 1970. Când a murit Gheorghiu–Dej, imediat decanul Stoica a fost dat afară pe motiv că l-au prins că avea diplomă falsă. Eu însă cred că el nu avea nicio diplomă, nici măcar una falsă. El fusese pus decan, la fel ca mulți alți incompetenți și fără studii, recompensați cu funcții de răspundere pentru merite politice. Când se schimba organigrama mai sus, sau când Securitatea și partidul nu mai aveau nevoie de ei și voiau să îi înlocuiască cu alte jigodii, lansau zvonul că au fost prinși cu diplome false. Guvernarea prin zvonuri, minciuni și falsuri. Ăsta e stilul în orice sistem social și politic anormal: În funcțiile înalte și de răspundere sunt puși oameni șantajabili. Și cine sunt mai șantajabili și mai supuși decât incapabilii și secăturile?
Cei din redacție mi-au spus despre un alt profesor că era nașul unui coleg de-al meu. Nașul ăla avea nevoie de postul creat pentru mine de Ivănescu, ca să îl plaseze acolo pe finul său. Finul obținuse întotdeauna notele maxime la toți profesorii. Așa își făceau profesorii servicii reciproce. Altminteri, era o figură tristă, un nătăfleață, pe care nimeni nu îl băga în seamă și nici măcar în altceva. Nașul aranjase cu organizația U.T.C. să mă excludă din facultate, ca să plaseze finul său pe postul creat pentru mine. Sfăt Ioan era doar un pretext, ca să ajungă ăia la mine. Cozile de topor de la U.T.C. nu au perseverat pentru a îl exclude pe Sfăt Ioan și nici pentru a mă exclude pe mine, deoarece nu primiseră această sarcină de la Securitate și nici de la partid, ci de la un profesor oarecare, ce nu era chiar un oarecare, ci un deținător al puterii în Universitate. Așa profitau oportuniștii de sistemul politic, pentru a își atinge scopurile personale.
Eu, neștiind de urzeala aceea, l-am ales ca îndrumător la lucrarea de diplomă tocmai pe profesorul ăla, care avea nevoie de postul meu pentru finul său. M-am băgat singur în gura lupului. El și-a frecat mâinile de bucurie și a aplicat altă strategie. Făcea pe inabordabilul și nu a vrut să se uite la lucrarea mea pentru examenul de Stat. Mă amâna de pe o zi pe alta, iar examenul se apropia. Nu m-am putut prezenta la examen, din cauză că el nu a vrut să se uite la lucrarea mea. Fără examen de Stat, nu puteam ocupa postul creat pentru mine. Nașul și-a împins finul în acest post. Am nimerit la coada listei pentru repartiții, după cei ce obținuseră cele mai mici note în toată facultatea și la examenul de Stat. Am ajuns profesor de română într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe, cam actualul județ Covasna. Totuși, m-am bucurat că am scăpat de postul creat pentru mine. Nu îmi plăcea să fiu asistentul nimănui. Eu priveam spre orizonturi mult mai largi și cu mai multă libertate.
După un an de profesorat la țară, îndrumătorul iarăși, tot nu a avut timp să se uite pe lucrarea mea. Nu mai avea niciun avantaj din asta, dar așa îi plăcea lui, să îmi facă rău. Era consecvent cu el însuși, ca să nu își piardă antrenamentul. Atunci, am dactilografiat-o fără să o mai vadă el, am dat-o la legătorie și am depus-o la secretariat. El nici nu a apucat să o citească, dară-mi-te să mă îndrume. M-am prezentat la examenul de Stat și l-am luat. Sper că ați remarcat ce trebuie făcut când vi se pun piedici: Treceți peste piedici! Treceți bariera pe deasupra, pe dedesubt sau printr-o fentă laterală! Dar să nu așteptați un an, cum am așteptat eu! Și v-aș mai da un sfat: Atacați frontal și cât mai sus. Cam în felul acesta: Am dus o copie a lucrării de diplomă la redacția revistei Orizont, unde nu cunoșteam pe nimeni. Cei din redacția de la Orizont auziseră de porcăria pe care mi-o făcuse profesorul îndrumător și știau totul, mai bine decât știam eu, care nu pricepeam urzeala îndrumătorului. Redactorii erau revoltați de porcăria pe care mi-o făcuse el și mi-au explicat ceea ce nu înțelesesem eu din manevrele lui. Abia atunci mi s-a luat un văl de pe ochi. Redactorii au hotărât pe loc, fără să îmi citească lucrarea de diplomă, că îmi vor publica fragmente din ea în Orizont nr.10, 1967, chiar în spațiul unde îndrumătorul ăla știa că era planificat să îi publice lui un articol. Frumoasă bucurie i-au făcut.
Continue reading „Victor RAVINI: Patria vânzătorilor de patrie”
Ordinul Cavalerilor Teutoni – Ordo Teutonicus 
Carte, apărut la Editura „Casa cărții de știință”, Cluj Napoca, 2020, cu o copertă foarte reușită semnată de Dumitru Furculiță, un volum realizat de Al. Florin Țene, autor foarte cunoscut și apreciat din viața literară românească, născut la Drăgășani, județul Vâlcea, în anul 1942, și despre care noi am scris în 2010, în revista „Povestea vorbei” în cadrul unei recenzii la volumul său „Cărticica de dat în leagăn gândul”. Așa cum spuneam atunci despre carte, „cine o citeşte se îmbogăţeşte, devine mai cultivat, acesta este rostul unei cărţi; ea, nu are alt rost! În câteva pagini, una, două, format mic, în câteva fraze, Al. Florin Ţene ne pune în contact cu cele mai importante figuri ale culturii universale, ale culturii române, fixând-o în rândul marilor culturi ale lumii…”. La fel spunem și acum despre acest volum închinat lui Radu Gyr, mai mult, de această dată Al. Florin Țene ne zugrăveșe o Românie interbelică, impecabil, punând cum era și firesc, accent pe Mișcarea Legionară în care au activat unii dintre fiii acestei țări dintre cei mai deistoinici; mari oameni de cultură, în primul rând. Am citit cartea de două ori fiind un interval destul de mare între prima lectură și a doua, când am și scris textul de față…dar și ca să nu omit nimic, și tot mi-am mai rămas foarte multe însemnări. Încă din primele pagini aveam să constatăm, mai constatasem și altă dată, după cum am văzut, că Al. Florin Țene este un mare scriitor! Cât de frumos începe, scrie, acest roman și cât de frumos îl termină. Ce constantă linie de comportament-stil neschimbat de-a lungul întregului volum. În acest context al frumuseții începutului, copilăria lui Radu Gyr, ne-a venit un gând, așa în trecere: ce scriitori mari a dat acest județ, bucată de pământ, extraordinar de frumos și cu o istorie unică, mai ales datorită năvalnicului Olt (astăzi mai mult lac decât râu, leșinat, fără vlagă, nici măcar curent de vânt nu mai dă, darămite curent electric cu atâta …mâl.) cu ce are el imediat pe malul drept și stâng…Ce scriitori minunați și incomparabili: Constantin Zărnescu, Ștefan Dumitrescu, Al. Florin Țene…drăgășenenul (nu-l uităm pe Gib Mihăescu, dar el aparține unei alte generații, nu-i uităm pe critici, dar ei înseamnă altceva)! …Cât de frumos, spuneam, dar ce soartă nemerrnică a avut această bucată de țară, atâția scriitori, ca ei să tot alerge către o altă uniune de scriitori, căci cei de astăzi nu au reușit să creeze una a scriitorilor vâlceni; scriitori care să se mănânce între ei! unii chiar impostori, nu fără talent, care să se creadă genii! O lume interesantă și atât de frământată acest interbelic românesc și una aproape de neînțeles, societatea românească postbelică, care a dus România până în 1980 pe una dintre culmile ei cele mai înalte (noi prelungim perioada până aproape de 1987)! Un postbelic în care s-a demonstrat că, în viață, de ceea ce îți este frică, nu scapi! Cu o Europă centrală și de vest care a trăit cu spaima permanentă a unui comunism destul de neînspăimântător venit dinspre Europa de est. Spaimă reală acest comunism mai ales pentru fosta lume catolică, căci, nu așa, dinspre ortodoxie el a pornit. Nu vom spune nici un cuvând de lumea iudaică. Concret, acum, chiar Europa centrală și de vest a ajuns și ea socialistă-comunistă, cum se prevăzuse la Malta. * Autorul dedică această carte „tuturor martirilor executați și chinuiți în închisori de regimul comunist ateu și criminal.” Un merituos eseu, cuvânt înainte, citim la începutul cărții, semnat de Ionuț Țene: „Radu Gyr-poetul secolului XX” în care istoricul și criticul clujean fixează în istoria literaturii române locul poetului Radu Gyr, neuitând să amintească antologia „Poezia română modernă” apărută în 1968 și care din cauza versurilor scrise de Radu Gyr a fost dur criticată de contemporani. Autorul antologiei nu era altcineva decât Nicolae Manolescu iar vehementul critic care a determinat „topirea” ei a fost Eugen Jebeleanu…Ca să faci școală superioară, în acele vremuri, și ca să trăiască românul, unii dintre ei, trebuia să-și renege părinții, doar ca să învețe carte și să ia un salariu…Așa să fi fost? România nu s-a schimbat după 1989? Iată în 2008 Nicolae Manolescu același cu cel din 1968, nu-l mai citează printre poeți pe Radu Gyr, deși acum nu-l obligă nimeni. Așa că nu am pierdut nimic că în 2009 ciracii săi olteni nu ne-au primit în USR! nici pe mine, nici pe prietenul nostru eseist notoriu M. S. din țara Loviștei. Și Radu Gyr a rămas un poet „minor”, și de „antologie”…Un cuvânt înainte despre Radu Gyr tot atât de frumos, de valoros și curajos scris cum este și cartea!…tată și fiu, și din care noi ne alegem cu câteva idei: AL. FLORIN ȚENE: „ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. VIAȚA POETULUI RADU GYR ÎNTRE REALITATE ȘI POVESTE” Maturitatea este o înfrângere, bătrânețea la fel și toate acestea pentru că om sau viață rațională fără visare nu există. Visarea legată de trecut este vitală pentru viață… Doi pași înainte, unul mare înapoi este de preferat stării care îndeamnă la pionerescul, tot înainte! « Poezia lui Radu Gyr, asemenea țipătului lui Munch, este o „eternă reîntoarcere” la originar și original. » Concluzia finală a lui Ionuț Țene este: „Cu toate forțele materialismului dialectic întunecate, de ură și control schizofrenic, nu s-a reușit ruperea legăturii indestructibile dintre poet și cer.”…dintre artă și lumea celestă, dintre artă și visare. * Toate se raportează la natură, și nicidată natura la ceva anume…„Primăvara venise mai devreme” în anul 1905 și Al. Florin Țene încondeiază minunat, interferând artele, momentul venirii pe lume a lui Radu Gyr: inaugurarea picturii catedralei Mănăstirii Curtea de Argeș, cea construită de Manole, care și-a pus la temelia ei soția, însăși mireasa lui, pentru ca să se finalizeze construcția, să dureze. Artiștii francezi aduși de arhitectul Lecomte du Noüy au repictat-o la interior și au adus unele îmbunătățiri exteriorului…Nici n-am dat bine pagina următoare, Capitolului I, și ne-am emoționat, citind: « În fața icoanei „Maicii Domnului cu Pruncul ” din Biserica Bărăției (!!), datată din secolul al XIII-lea » …Vai , Doamne Dumnezeule, cum de au putut nenoriciții să demoleze vechiul centru al Râmnicului Vâlcii?…Bărăția cu clădirile ei? ce moment monument, Bărăția din Câmpulung Muscel datată din secolul XIII…Și mai dăm o pagină și vedem că școala din aceeași localitate este datată din 1669, an în care orice document oficial este parafat cu ștampila Domnitorului Matei Basarab, care tot cam atunci a construit o fabrică de hârtie în centrul vechi al Râmnicului; și mai dăm o pagină și vedem scris într-un document citat „Țărei Rumânești”, iată, cu o sută cincizeci de ani înaintea apariției denumirii – grafiei – România! Un document scris de Radul Năsturel. Mai departe, altă pagină, aflăm de calendarele egiptene din mileniul V (î. e. n.) calculate după astrul cel mai îndepărtat, steaua „Sothis”, astăzi redenumită „Sirius” – „cel mai luminos” punct de pe cer. Și, chiar surpriză, credeam că numai noi spunem așa, că Domnul este în interiorul nostru, cum să stea El între atâtea ceruri și pământuri!…„Noi percepem divinul din afară cu divinul din noi” (Plotin)! Încă de la început, Țene ne apare ca un împătimit al artelor, ne apare ca un cunoscător al regulilor mai multor arte, arte sinestezi, și nu este prima carte de acest fel… „Baudlaire spunea că muzica deschide cerul. În Grecia antică arta și știința sunt un întreg, muzica îi separă pe cei care caută emoția de cei care caută adevărul…Taoiștii spun că atunci când taci asculți muzica interioară și când vorbești, ești tăcut.” Iar alții spun: când taci, vorbești! și când nu taci, nu știi ce vorbești. În lumea asta dominată de critici și istorici literari, și istorici și critici de artă, care de mult și-au pierdut rostul, poate, decât acela de a câștiga un ban pe spinarea altora, când dai de o carte ca aceasta îți vine să-l cauți pe autor și să-l săruți pentru că există, și nu ca în sărutul lui Giotto, dat de Iuda lui Iisus, ca un atentat, ci mai degrabă un sărut ca acela din pictura lui Klimt, de plăcere, dezinteresat…Să-l săruți de deștept ce e! Cartea lui Al Florin Țene atrage nu numai că și-a propus să-l prezinte pe Radu Gyr, atât de necunoscut celor care ar fi trebuit să-l cunoască, pe care nu mulți îl cunosc la adevărata valoare, dar ea narează realități din timpul vieții poetului, vremuri excepționale, și asupra cărora fiecare își formează părerea, atitudinea! Iat-o pe a noastră: vedem o lume românească până la Primul Război Mondial, excepțională fără antisemitism și antigermanism excesiv, o lume după acest război dominată de socialiști și comuniști, dar mai ales legionari, și una după al Doilea Război Mondial dominată de artiști și comuniști, o lume la care au visat de mult timp fiii lui Israel, desigur, rebotezați și mai ales revoluționari…din naștere. Țene plasează foarte bine în spațiu și timp prietenia lui Radu Gyr cu Isaak, fiul lui Abraham…Concluzia urmărită: Radu Gyr nu a fost antisemit! În mișcarea legionară au activat și evrei creștini. Acțiunea romanului decurge liniștit, la Craiova, familia lui Radu Gyr instalându-se încet încet în centrul atenției, mai ales a presei; lucrurile pentru toată lumea sunt clare. Presa formează „cea mai puternică armată” spune doamna Eugenia, mama lui Radu Gyr, presa „inițiată și controlată de trusturile evreiești, precum cel al lui Mauritius; de Hirsch – trustul Hirsch sau Hearst, care pe la 1850 depășea 200 de ziare” Radu Gyr trăiește într-un mediu deosebit de prielnic, la Craiova, frecventând încă din timpul școlii primare Teatrul Național condus de Emil Gârleanu și, în care, recrea celebre roluri tatăl său, actorul Coco Dumitrescu (!)… Coco Dumitrescu un om plin de cultură, la zece ani ai fiului, îi vorbește acestuia de Origene: „Fiecare suflet are trupul pe care-l merită”, la fel și Eugenia, mama sa, cunoscătoare de limba germană, trăgându-se din această rasă îi insuflă copilului o educație și cultură aleasă. În preajma războiului de reîntregire, la cinsprezece ani, Radu Gyr « își făcuse o bibliotecă a lui, separată de cea a familiei (modă care s-a păstrat până în 1970). Erau cărți pe care le citise, precum: „Don Quijote de la Mancha” de Cervantes, „Păcală”, „Gruia lui Novac”, „Lacrimi de copil” de Wildenbruch, „Frida” de Andre Theuriet etc.»…Craiova în această perioadă, ajunul războiului , era un „oraș cu pesrte 50 000 de locuitori, cu o intensă activitate comercială, cu o industrie în formare și o remarcabilă viață culturală.” Pe cititor îl interesează aceste lucruri pentru a face comparații, pentru a afla ce și cum cu această zonă a țării remarcabilă ca relief și populație și care pe rând a fost a Ungariei, a Turciei, a Austriei, a Rusiei; și Oltenia, și Bucovina puțin mai târziu, primind aceste nume de la Austria care a făcut atâta bine Europei centrale și de Est prin arta arhitecturală impusă. Am și scris undeva, și cândva, după ce am vizitat Cernăuțiul, că dacă austriecii rămâneau în Oltenia după 1737 Craiova ar fi fost Cernăuți. Sigur, ceva mai mărunt, și Râmnicul Vâlcea. La unsprezece ani și jumătate Radu Gyr (Radu Dumiterscu (!)) este „cercetaș de război”, voluntar, și la 15 august 1916, când România intră în război, el se află la Tg Jiu cu o ambulanță militară și participă alături de armată și populație la „stăvilirea intrării trupelor inamice” în orașul de pe Jiu, când este și rănit! Al Florin Țene pune în evidență, în aceste pagini, patriotismul poetului copil, precum și reliogizitatea-i, spunem noi, prematură. La zece ani i se joacă piesa de teatru „În munți” cu fapte istorice din lumea dacilor, în lupta lor de apărare; este voluntar la spitalul de răniți și seara adoarme spunând rugăciunea „Sufăr pentru Tine”: „Doamne, eu voiesc ceea ce voiești Tu, pentru că Tu voiești să mă supun voii Tale și făgăduiesc să fac ceea ce voiești Tu. Te rog cu umilință, luminează-mi mintea, oțelește-mi voia…” Da, ne amintim, asta i-a cerut și Solomon lui Dumnezeu când a ajuns împărat (fiul lui David și al Batșebei)…să-i lumineze mintea! Observăm această alternanță între narațiunea faptelor istorice și elementele – faptele legate de prezent, presărarea lor cu elemente de istoria artei, critică de artă, acest fapt atribuind operei lui Al Florin Țene un beneficiu intelectual de necuprins…sau, și asta nu constatăm întâia oară, el acordă unor realități ale prezentului elemente de valoare care le trimit (realitățile) direct în istorie… Cartea se dorește citită, adnotată, și răscitită, pentru neuitare. Ne urmărește un gând, cunoscând soarta poetului demult plecat dintre noi!…să faci pușcărie, să fi schingiuit, bătut pentru prea multă dragoste de țară și de neam așa cum au pățit toți acești eroi foști deținuți politici, cetățeni patrioți, majoritatea veniți din interbelic, magnifici intelectuali!… asta da ironie a sorții, nimic, neexistând în natură asemănător. În capitolul unde este prezentat „Parcul Romanescu” din Craiova, nu putem uita zilele din anul 1977 când am ajuns și eu și ea, prietena mea, în orașul Craiova, amândoi pentru prima dat în acest oraș blamat de necunoscători (nu trebuie să ne impacientăm, și între Timișoara și Arad, izbucnea aproape un război în zilele când ele se întâlneau pe gazonul de fotbal) am vizitat Parcul Romanescu și am fost vrăjiți. Am revenit, mereu, la restaurantul de pe lac să vedem nuferii și podul. Castelul. De fiecare dată încântându-ne. Acolo, în urmă cu douăzeci de ani am povestit cu Mircea Suchici, violoncelistul, eu citind versuri de-ale mele, el improvizând la instrument despre Fabrica de Avioane, despre microprocesoarele – postprocesoare ccreate de noi înaintea lui Bill Gates… (Continuare în pag. 14)
