Dragii mei enoriași!
Blestemul morților. În Duminica a XXII-a după Rusalii este rânduit a se citi la Sfânta Evanghelie pilda Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr(Luc., XVI, 19-31). Sunt convins că cititorii noștri cunosc această pildă: un oarecare bogat trăia în huzur, în petreceri și dezmăț, în timp ce la poarta lui trăia un cerșetor, Lazăr, sărac lipit pământului și grav bolnav. Lazăr avea nevoie de câteva firimituri de mâncare, de niște haine cât de zdrențuite și de niște leacuri pentru rănile și bubele de pe trupul lui, pe care i le lingeau câinii. Bogatul nu avea nici o milă față de cel în lipsă și suferință și-și vedea de viața lui, de fericirea lui. Au murit amândoi. Bogatul a fost dus în iad, iar Lazăr în rai. Aflat în iad, bogatul se ruga de strămoșul Avraam, care nu era altul decât Dumnezeu, să-l lase pe Lazăr să-și ude doar degetul și să i-l pună pe buze. Mai mult, să-l lase pe Lazăr să se ducă la cei cinci frați ai lui rămași pe pământ și să le spună care-i situația lui, pentru ca ei să ia măsuri și să nu ajungă și ei în iad.
Rugăciunile celui din iad nu au fost împlinite. El avea nevoie de rugăciunile și faptele bune ale celor rămași în viață. Acestea, dacă ar fi fost, l-ar fi putut scoate din fundul iadului.
Rugăciunile celor din rai pentru cei de pe pământ sunt ascultate de Dumnezeu. Dovadă rugăciunile sfinților, care sunt locatari ai raiului fără doar și poate. Sfinții, prietenii lui Dumnezeu, se roagă pentru pământeni, duc rugăciunile acestora la Dumnezeu și le adaugă și pe ale lor. Tocmai de aceea Biserica le-a rânduit sfinților zile de sărbătorire, le-a închinat biserici și mănăstiri, le-a compus slujbe, rugăciuni și cântări, le-a zugrăvit chipul în icoane, le cinstesc Sfintele Moaște și foarte mulți creștini poartă numele sfinților. Dar avem noi, oare, convingerea că știm numele tuturor sfinților? Nu. Categoric nu. Ei sunt mult mai mulți decât sunt înscriși în calendarele creștine. Numai Dumnezeu le știe numele și le alintă sufletele la sânul Lui. Au fost nenumărați creștini, care au fost uciși pentru credința lor, care au suferit schingiuiri, temnițe grele, care au fost alungați din funcții, li s-au confiscat bunurile pentru simpla vină că erau creștini. Au fost nenumărați creștini, care au trăit o viață sfântă, creștinească, care au respectat cu sfințenie poruncile lui Dumnezeu, care au făcut mult bine semenilor, care au fost sfinți cu adevărat, dar, în smerenia lor, au trecut neobservați. Dacă nu i-a cunoscut Biserica și nu i-a canonizat(deocamdată!), fără îndoială că Dumnezeu i-a primit în împărăția Lui ca pe niște sfinți adevărați. Poate și dintre părinții, moșii, strămoșii, rudele, cunoscuții noștri au avut unii viață de sfinți adevărați. Nu vom găsi niciodată în calendarele noastre numele milioanelor de copii nenăscuți, avortați de mamele lor și aruncați la gunoi. E destul să amintim că de la Revoluție până acum, conform statisticilor, s-au săvârșit peste 30 milioane de avorturi numai în țara noastră. Și asta oficial, înregistrat! Oare, mai putem întreba unde s-au dus sufletele acelor copii, chiar nebotezați fiind? Fără doar și poate că în rai. Împreună cu îngerii sunt și ei în preajma lui Dumnezeu.
Dacă rugăciunile sfinților pentru pământeni sunt ascultate de Dumnezeu, mă cutremur la gândul că acești sfinți necunoscuți de care am vorbit mai sus vor vorbi despre noi lui Dumnezeu! În bunătatea sufletului lor nu ne blestemă, dar vor pune întrebări, cu siguranță, și întrebările lor vor fi ca un blestem asupra noastră. Încerc să reconstitui câteva întrebări de acest gen: ,,- De ce m-a ucis, Doamne, că nu i-am făcut nici un rău?” ,,- De ce, Doamne, nu m-au lăsat părinții și pe mine să-mi trăiesc viața? Aș fi avut acum douăzeci și cinci de ani, aș fi terminat facultatea, aș fi iubit, m-aș fi căsătorit, aș fi avut și eu copii, mi-aș fi împlinit și eu rostul meu în lume? Le-aș fi fost stâlp la bătrânețe!” ,,- De ce nu m-au lăsat, Doamne, să trăiesc? Aș fi învățat și aș fi descoperit leacul pentru mai multe boli dintre cele care ucid milioane de oameni în fiecare an? Aș fi alinat atâta suferință!” ,,- De ce, Doamne, m-au uitat copiii și nepoții mei și nu mai fac o rugăciune pentru sufletul meu, nu mai dau de pomană o bucată de pâine unui sărman? De ce au lăsat mărăcinii să crească pe mormântul meu? De ce mă înjură și-mi batjocoresc memoria? I-am iubit, i-am crescut ca pe-o floare, i-am ajutat să se realizeze în viață, le-am lăsat toate câte am avut și acum nu-mi dau nici măcar o lumânare sau o floare de pomană? De ce, Doamne, s-au înstrăinat ai mei atât de mult?” Și întrebări de acest fel sunt multe!
Sfinții nu blestemă, dar asemenea întrebări stârnesc mânia lui Dumnezeu. El este însăși Dreptatea întruchipată și Instanța Supremă spre care se îndreaptă speranța tuturor celor nedreptățiți de aici și de acolo. Sunt multe cazuri când vedem semeni de-ai noștri că trag barca pe uscat toată viața și nu mai ajung la liman. Sunt bântuiți de boli, de nenorociri, de necazuri de tot felul. Își blestemă viața și soarta, caută tot felul de motive pentru starea lor. Se consideră nedreptățiți, urgisiți. Poate! Mă întreb, însă, și-i întreb în același timp? Sunt împăcați pe deplin și cu sfinții din neamul lor plecați mai demult la Dumnezeu? Nu cumva întrebările acelora sunt tocmai blestemele ce se abat asupra lor? Sau consecința lipsei rugăciunilor acelora pentru ei?
*
Suflet călător(VI). Cel care pleacă în lumea de dincolo primește îndrumări foarte amănunțite din partea celor rămași, prin gura bocitoarelor. Sufletul va avea de parcurs un drum lung, care străbate un peisaj foarte asemănător cu cele pământești. Ținta spre care merge sufletul este Domnul Hristos: ,,Să se ducă la Hristos,/C-acolo-i locul frumos./Acolo-s mesele-ntinse/Și făcliile aprinse.” Până a ajunge acolo are de trecut mai multe capcane, tocmai de aceea trebuie să fie foarte atent la îndrumările ce i se dau: ,,Că ești, dragă, călător/Dintr-o lume-n altă lume./Ești pe-o cale-ndelungată,/Pe unʼn-ai fost niciodată./ Iaʼacum vrei să vii/Și sama bine să-ți iei,/Să vezi pe ce cale să dai./Să n-o iei la mâna stângă,/Că pe-acolo-i calea strâmbă/ Și-s tot arături arate/Și cu spini îs semănate./Tu s-o iei la mâna dreaptă,/C-acolo-i calea curată/Și-s arături arate/Și cu grâu îs semănate,/Iar grâu-n răzorele,/Se plimbă lumea pe ele!”
Uneori apar și animale sălbatice, care se regăsesc și pe pământ și-l îndeamnă pe suflet s-o ia pe anumite cărări lăturalnice, care-l duc în iad, la pierzare; altele îl îndeamnă pe drumul cel bun. În călătoria lui, sufletul întâlnește cete de oameni care au decedat mai înainte. Aceștia sunt de diferite vârste și așteaptă ca să primească ceva de la cei vii, ca un semn că nu au fost uitați: ,,Și-nainte-ți vor ieșire/Iar cete după cete,/Iar cete de trei mâini,/Mai tineri și mai bătrâni./Iar în ceata dinainte/Acolo-i dorul fierbinte,/Că-s băieți și fete mari/Și mai sunt și militari;/Iar în ceata din mijloc,/Acolo-i mai mare foc./Sunt neveste tinerele,/Și-a rămas copii de ele,/Multe-multe legănele;/ Iar în ceata de pe urmă/Acolo-s ale bătrâne,/Cu copilașii de mână./ Iar ei te-or întreba,/Dacă le-am trimis ceva?/ Iar tu, dragă, să le spui,/ Că noi le-am trimis lumini/Și cu flori de prin grădini./Lumini galbene de ceară/De-aici de la noi din țară,/Lumânări de luminat/Și cu flori de mirosat!”/ Aceste daruri le sunt date celor decedați ,,Să se lumineze,/Să se-mpodobească,/Să nu ne dorească.”/
Între lumea de aici și cea de dincolo există o strânsă comunicare. Cei plecați sunt invitați de către cei de aici: ,,La noi să veniți/Sâmbătă-n Rusale,/Că-i ziua mai mare/Și doru-i mai tare,/Că noi v-așteptăm/Cu mesele-ntinse,/Cu făclii aprinse,/Cu colaci de grâu/Și-un pahar de vin,/Ca să ne cinstim!”/ Observăm că sâmbătă de dinaintea Rusaliilor este Sâmbăta morților, Sâmbăta Moșilor de vară(Va urma).
*
Cuvinte duhovnicești. Din îndemnurile Sfântului Tihon de Zadonsk, spicuim câteva:
,,Vezi că de la căldură unele lucruri se înmoaie și se topesc – cum ar fi ceara, untura, untul și celelalte asemenea –, pe când altele se întăresc sau se usucă – cum se întâmplă cu lutul, lemnul, iarba și așa mai departe. În acest chip, felurimea lucrărilor ce se petrec din pricina căldurii ține de acele lucruri care o primesc, ci nu de căldura în sine, căci ea pe toate deopotrivă le încălzește, atât pe unele, cât și pe celelalte. Asemenea și oamenii: prin căldura bunătății și a îndelungii răbdări a Domnului, unii se înmoaie, se încălzesc, se umilesc și se smeresc întru pocăință și întru „întristarea cea după Dumnezeu” (II Cor., VII, 10), iar alții se învârtoșează și tot mai mult se întăresc în cele rele. Către aceștia Apostolul grăiește așa: „O, omule! Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăință? Dar după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită îți aduni mânie în ziua mâniei și a descoperirii dreptei Judecăți a lui Dumnezeu” (Rom., II, 1, 4-5). O astfel de felurime a lucrării ce se petrece în inimi nu este izvodită de bunătatea lui Dumnezeu, ci de inima omenească ce se folosește întru cele rele de blândețea Domnului și nu voiește a se căi, pe când bunătatea Sa pe toți deopotrivă îi îndeamnă spre pocăință. Astfel s-a învârtoșat și Faraon care, deși a văzut atâtea minuni făcute de Dumnezeu, tot nu s-a îndreptat, ci a pierit. Asemenea se împietresc și astăzi mulți – cei care-și lasă pocăința de pe-o zi pe alta –, însă moartea îi răpește atunci când ei nu se așteaptă și îi trimite în veacul celălalt fără nădejdea mântuirii. Din aceasta înveți, creștine, să nu amâni pocăința ta, ci sculându-te, îndată să te îndrepți și să te căiești, urmând îndemnul Sfântului Duh: „Astăzi de veți auzi glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre” (Ps., XCIV, 7-8).
*
Mi se duc vecinii, Doamne! Redăm mai jos o poezie cu acest titlu, semnată de Claudiu Văduva, care zugrăvește foarte bine realitățile multor sate din zilele noastre. Iat-o:
,,Mi se duc vecinii, Doamne, lăsând satul tot mai gol,
Plâng copiii, plâng nepoții după amintirea lor;
Plânge coasa după fânul, ce-a rămas uscat pe vale,
Iară sapa ruginită după tine, țață Floare!
Peste poarta aplecată stă un lacăt fără chei,
Iar gutuia din fereastră nu mai e la locul ei.
Cărămida din cuptoare prinde formă iar de lut
De când vatra nu mai coace pâinea ce-o ungeam cu unt.
Urlă câinii-n Dealul Mare…. Îi auzi, bădie Ioane?
Parcă strigă la matale să vii să le dai mâncare!
De când ne-ai lăsat în urmă și-ai plecat fără să spui,
Toată munca ta de-o viață a rămas a nimănui!
Mai la deal cu patru case parc-o văd pe baba Leana
Cum stătea-n genunchi, săraca, udând florile cu cana,
Le-ngrijea ca pe copiii ce-i plecaseră în lume
Să își facă fiecare câte-un rost și câte-un nume!
Pe băncuța de la poartă nimeni nu mai stă un ceas,
Că din toate câte-au fost, doar Măria-a mai rămas!
Îmi aduc aminte vremea, când se încălzea afară,
Ieșeau toate la povești până mai târziu în seară.
Tot mai gol mi-e satul astăzi și mai gol mă simt și eu,
Mi s-au dus vecinii, Doamne, și îmi este tare greu!
Au plecat să-și doarmă somnul la biserica din vale
Și m-așteaptă să mă duc să le-aprind o lumânare”.
*
In memoriam – Acad. Ștefan Pascu(III). La 11 Mai 1981 m-am dus din nou la Cluj. Deși, când i-am dat telefon de la Bârda, mi-a spus că mi-a găsit lucrarea și pot să mă duc, acum mi-a spus că n-a găsit-o încă. A început să caute cu minuțiozitate prin dosare, deși eu îi explicam clar că e dosar mare, format editorial, dosar care s-ar fi văzut de la ușă. Mi s-a părut foarte dubioasă poziția dumnealui de data aceea. Când fusesem data de dinainte, mi-a motivat că e lucrarea acasă, că a făcut curățenie etc. Acum doar într-un târziu și-a dat seama de cele spuse înainte și a zis că s-ar putea să fie și acasă, dar n-a avut dumnealui timp să caute mai bine. Mai mult, a dat telefon soției, rugându-o să caute dânsa ,,chiar două ore” lucrarea mea dacă e cazul, ,,în colțul acela cu hârtii” ,,fiindcă știe mai bine rostul!” Mereu căuta să devieze discuția de la subiectul cu pricina, vrând să mă convingă că e foarte amabil. A dat un telefon la Biblioteca Academiei din Cluj, altul la Arhiva de Folclor, deși acolo nu era program decât până la ora 15, iar atunci era 18.30. În final mi-a promis că imediat ce va ajunge acasă, va căuta și dumnealui lucrarea.
În seara aceea m-am dus la Operă. S-a jucat Lucia de Lammermoor de Gaetano Donizetti. A fost un spectacol excepțional. În rolul Luciei a jucat Doina Neculce, tânără absolventă a Doamnei Lizeanu. Blondă și frumoasă ca o primăvară, a fascinat sala cu glasul, jocul și întreaga sa prezență. La aria ,,nebuniei” a fost, într-adevăr, genială. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Ce fericiți clujenii și toți orășenii care au asemenea instituție! La noi, la Bârda, ,,Opera” nu funcționează. Nu se aude doar, decât din când în când, câte o ,,canțonetă” între unele vecine.
Culmea ironiei, la spectacol era și Domnul Pascu împreună cu Doamna. Spectacolul s-a terminat pe la ora 22, așa că a fost foarte intensă ,,căutarea” manuscrisului meu după această oră!
Mă gândeam dacă nu cumva ,,pierderea” aceasta nu este o înscenare. Probabil și-a dat seama că s-ar putea compromite prefațând lucrarea unui popă, sau că lucrarea nu a fost bună și e prea manierat ca să mi-o spună verde-n față, deși aș fi dorit să-mi spună mai bine adevărul, dar să-mi dea manuscrisul.
A doua zi, de dimineață, m-am dus la o frizerie de m-am bărbierit, să nu mă creadă nespălat și la ora 8 am fost la Domnul Pascu. Mi-a precizat că ,,a căutat aseară peste tot” și a tras concluzia ,,că n-am avut succes”, în sensul că nu mi-a găsit manuscrisul. Îmi venea să urlu de ciudă. Mi-a cerut numărul de telefon al Editurii ,,Scrisul Românesc” din Craiova, ca să vadă dacă nu cumva mai are editura un exemplar, deși îi precizam mereu că un singur exemplar am predat acolo. Dumnealui credea, totuși, ,,că poate l-au dactilografiat la editură”. Domnul Ilarie Hinoveanu nu se afla de dimineață în editură. A rămas vorba ca să revin după 12.30, ca să încerce din nou.
După cum stabilisem de dimineață, pe la 12.30 m-am reîntors la Domnul Pascu. A dat telefon la Craiova. După mai multe încercări, a reușit să prindă Editura ,,Scrisul Românesc”. Domnul Hinoveanu încă nu mai venise. În schimb, a vorbit cu Domnul I. Rusu-Șirianu, redactorul de carte.
Când a dat Domnul Pascu telefon lui Rusu-Șirianu la Craiova, i-a spus: ,,- Domnule Rusu, sunt profesorul Pascu de la Cluj. Am văzut în planul dumneavoastră editorial o lucrare a Domnului Stănciulescu, cu Nicolae Iorga. Mă interesează care este situația acestei lucrări, în ce stadiu se află?” Rusu i-a spus că e încă în manuscris și că se gândește chiar să i-o trimită Domnului Pascu pentru ca să-i facă dumnealui referatul. Așadar, deși în ianuarie îmi spusese mie că i-a trimis-o, nici până în mai nu i-o trimisese. Și această amânare ținea din mai 1980, de când am fost prima dată la Domnul Pascu. Domnul Pascu a tresărit de bucurie, aflând că mai au la Craiova manuscrisul și că dumnealui reținuse greșit de undeva că-l primise. I-a spus lui Rusu: ,,- Eu cunosc pe înaintașii dumneata, știu ce fel de oameni au fost și ce rol au jucat în istoria țării și de aceea mi-ar părea rău să te oltenizezi! În orice caz, când voi veni la Craiova, și asta cât de curând, îți promit că te voi căuta, ca să-ți spun o vorbă de-a noastră ardelenească. Spune-mi, te rog, când îmi trimiți manuscrisul? Imediat? Pe cuvânt de onoare? Vreau să te văd! Îți promit că le voi lăsa pe toate de-o parte și voi face atât referatul, cât și prefața. Eu cunosc pe autor, i-am văzut unele materiale și am toată stima față de el!”
Există gânduri care se strecoară printre fisurile vieții noastre. Când căutam să „omorâm” timpul, când n-avem stare, când am vrea să fim altundeva, când trăim în bucătăria de griji a lucrurilor neîmplinite. Aceste gânduri, din Cer, ne șoptesc ceva ce n-are nicio legătură, pare-se, cu viața noastră concretă. Nu clintesc cu niciun fir poverile noastre, nu rezolvă proiectele noastre. Ne lasă viața noastră „încurcată”. Așa cum e ea…
De mai bine de un secol tot soiul de „luminați” caută să acrediteze ideea că singura posibilitate a Românilor de a fi pentru totdeauna fericiți ar fi să preia ,în întregime și fără rezervă, în formă și spirit, „valorile” apusene. Acest mesaj neghiob a fost și este “argumentat” prin intelectualii mercenari, bugetofori și campioni ai amoralității,”elita de mahala” și este răspândit prin sinistra gloată a ‘imbecililor utili”, adunați în ONG-uri și formațiuni politice sinistre gen “Uniunea Salvați România’, PLUS, etc. Cei care au stat și stau, neclintiți în jurul celor care se constituie ca stăpânire vremelnică și azi sunt reprezentați printr-un guvern sinistru și un președinte lamentabil.
Fotografie de Germain Droogenbroodt, Santa Maria Navarrese, Sardinia
Puţini cunosc istoria celebrei enclave armene din cadrul Azerbaidjanului, de sorginte turcică şi islamică. Enclava autonomă Nagorno Karabakh este un străvechi teritoriu istoric armean de circa 15.500 km2 din Atlasul Aşkharhatuyţ din secolul VI d.H. El face parte din Armenia Mare şi a fost ocupat de numeroase ori de persani sau popoarele turcice. Este o zonă muntoasă cam cât judeţele Cluj şi Sălaj, foarte stâncoasă şi acoperită de tufe. De aici provine denumirea armeană de Arţakh a enclavei, care însemană „vreascuri”. De altfel şi denumirea azero-turcă Karabakh însemană tot „vreascuri”. Iar Nagorno este o denumire rusească ce înseamnă „munte”. În traducere liberă ar fi „vreascurile de la munte”. De altfel prin 1960 un scriitor sovietic şi dizident Vasili Grossman a scris că cea mai interesantă amintire a lăsat-o piatra specială în Arţakh. După revoluţia bolşevică, IV Stalin ca şi comisar al naţionalităţilor a învrăjbit de fapt minorităţile. A inclus Arţakh în Azerbaidjan ca enclavă armeană. Era clasica politică sovietică „dezbină şi stăpâneşte”. Regiunea Karabakhul de Munte a fost înfiinţată de către liderii sovietici în 1923, în părţile muntoase ale provinciei istorice Karabah. Este de notat în acest sens că s-a ales o suprafaţă semnificativ redusă (4.400 km2), cu concentraţie maximă a populaţiei armene, care a lăsat în afara regiunii autonome, suprafeţe largi locuite preponderent de către armeni. Aceste teritorii restante au fost incluse în diverse alte raioane atribuite Azerbaidjanului sovietic pentru a înlătura ideea populaţiei locale armene de apartenenţă la aceeaşi unitate administrativă şi istorică şi a-i diminua impactul electoral şi coeziunea, expunând-o unui proces de deznaţionalizare. Asta, după ce iniţial Biroul Caucazian al Partidului comunist sovietic lăsase pe 4 iulie 1920 Karabakhul în cadrul Armeniei sovietice. Dar noaptea, pe 5 iulie, IV Stalin hotărăşte ca această regiune să devină enclavă în RSS Azerbaidjan, regiune cu o populaţie de 94 la sută armeni, care rapid au fost supuşi deznaţionalizării. Pe 7 iulie 1923, Arţakhul armean devine o enclavă autonomă fără graniţă cu Armenia istorică. Armenii din regiunea controlată de azeri în Nakhijevan au fost supuşi unei politici de deznaţionalizare şi genocid etnic. În 1963, circa 2500 de armeni cer lui Hruşciov unirea Karabakhului cu RSS Armenia, lucru refuzat de liderul sovietic. În toamna lui 1987, în plina eră de glasnost, peste 75.000 de armeni semnează pentru unirea Karabakhului cu Armenia.
Monte Melkonian devine locotenent-colonel al trupelor paramilitare reuşind să înfrângă în lupte eroice islamiştii azeri. Este considerat erou al Armeniei. Melkonian spunea presei internaţionale: „dacă pierdem Arţakhul, vom întoarce ultima pagină a istoriei noastre”. Pe 12 iunie 1993, comandantul Monte Melkonian cade cu arma în mână în bătălia de la Aghdam. Este înmormântat cu funeralii naţionale şi i se fac busturi de bronz în întreaga Armenie. Azerii pierd 20.000 de soldaţi şi civili şi în 1994 cer armistiţiu. Un milion de azeri se refugiază. ONU condamnă tertoriile istorice armene din Azerbaidjan ocupate de armeni. Pe 27 septembrie 2020, azerii cu sprijinul Turciei atacă poziţiile armene din Arţakh ucigând femei şi copii. Armenii ripostează susţinând că, prin acest război de autoapărare: ” ei apără Europa creştină şi democratică, în prima linie, împotriva islamului şi totalitarismului”.