Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…

(o scrisoare unei vechi cunoştinţe îngrijorate de dictatură, de vaccinuri şi de viitorul lumii)

Dragă C.,

Mi-ai spus o poveste. Dureroasă, sinceră, tristă, şi poate, în cele din urmă, adevărată.

Acum e rândul meu să-ţi spun altă poveste.

Tot ce simţi tu e adevărat şi rezonabil, dar numai în logica lumii. Ai uitat să priveşti lumea prin ochii lui Dumnezeu, şi ai „căzut” în statistica omenească. Lumea de azi e condusă de dorinţe de putere, de bani, de sete de stăpânire, de globalizare, în spatele cărora, stă, într-adevăr… mintea Celui Rău. De aceea Mântuitorul a spus încă de acum 2.000 de ani că „lumea sub stăpânirea celui Rău zace”. Cumva, pe exterior, aşa a fost dintotdeauna…

Şi cu toate astea, dragă colegă C., lumea de azi, şi lumea din fiecare epocă a istoriei, e, din punct de vedere duhovnicesc, o poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi… Asta e ceva minunat! Şi mai presus de minte.

E vremea să meditezi la acest gând de Sus. Asta e taina. Dumnezeu lasă puterea Zmeilor (oameni conduşi de impulsurile celui Rău) să se manifeste în lume, să se desfăşoare, să arate ce poate… Zmeii sunt într-adevăr teribili, dar asta numai ca să se arate cât de minunaţi sunt Feţi-Frumoşii! Adică oamenii călăuziţi de îngeri şi de sfinţi, în spatele cărora stă Mintea atotcuprinzătoare şi atotproniatoare a lui Dumnezeu. Care e adevăratul Făt-Frumos!

Asta ne scapă nouă mereu, creştinilor. Privim lumea în mizerabilitatea ei. Şi prin ochii lumii, şi ai pandemiei, şi ai măsurilor anti-democratice care ne aşteaptă, lumea viitoare pare să devină un ghetto destul de mizerabil, în care nu se vor bucura decât cei care se acomodează cu sistemul, ca un fel de argaţi fericiţi. Creştinii sinceri şi angajaţi nu. Ei cel mai probabil vor suferi.

Dar lumea, draga mea colegă, n-a ieşit niciodată din povestea lui Dumnezeu! N-a ieşit niciodată din paradigma basmului Zmei – Feţi Frumoşi. Numai noi am căzut în slaba noastră minte, care crede că e puternic numai cine face zgomot şi rumoare pe lume. Mental vorbind, noi suntem în captivitatea Zmeului şi am ajuns să ne însuşim chiar statutul de „domestici” ai lui, de oameni sechestraţi care nu-şi mai văd ieşirea. Dar ieşirea nu va fi omenească, sau juridică, sau prin vreo haiducie a lumii. Ieşirea adevărată din această criză se face în afara dimensionalităţii lumii. Adică Dumnezeu îşi arată Împărăţia Lui peste dezordinea şi haosul de pe lume, lăsând chiar dezordinea la locul ei. Ba chiar absurditatea şi nedreptatea lumii. Aşa a făcut şi cu lagărele, şi cu deportările şi cu închisorile şi cu toate Crucile existenţei noastre româneşti…

Ţie, stimată prietenă, trebuie să-ţi spun o poveste cu înţelesuri tari. Pentru că, după cum vezi, nu ajută consolările moraliste, fiindcă moralitatea e o lume care dublează duhovnicia, adică un fel de surogat al ei. Duhovnicia e paradoxală, e impredictibilă, e copleşitoare, e, dacă vrei… zen. Moralitatea e o consolare pioasă a lumii, o telenovelă în care eroul nu scapă… Chiar şi încurajările celorlalţi că „o să fie bine”, „o să aibă grijă Dumnezeu”, dacă se gândesc în câmpul moralităţii consolatoare, nu sunt altceva decât nişte biete speranţe ale lumii. Care bineînţeles că nu ne pot scoate din depresie. Depresia lumii nu se vindecă cu medicamente ale lumii. Nici chiar cu acele „rugăciuni” care sunt recomandate ca nişte consolări, când de fapt sunt prelungiri ale fricilor şi insecurităţilor noastre cu care ne adresăm lui Dumnezeu. Or Dumnezeu e prea minunat şi prea înţelept cu noi să ne răspundă pe frecvenţa acestor tremurări ale noastre, după chipul lumii. Nu ne judecă, bineînţeles, dar ne trage mintea la loc larg, la loc deschis, iar acea lărgime de inimă constituie însăşi Răspunsul.

Deci iată povestea, stimată prietenă. Povestea cu înţelesuri „tari”.

De când sunt călugăr, de 15 ani, m-am dezvăţat de povestea scrisă de „lume” pentru mine. Am abandonat-o de mult, ca să intru în povestea lumii (re)scrisă de Dumnezeu pentru mine, în cu totul altă cheie. Şi în această poveste, cele mai fericite zile ale existenţei mele au fost – să nu te miri – … cele în care m-a atacat Cel Rău.

A fost, de pildă, o zi astă-toamnă în care am fost la B. cu nişte treburi şi am dormit la casă la o rudă de-a mea. În noaptea aceea am avut o „vizită” a celui Rău. I-am simţit, ca în toate celelalte dăţi, teribila ură, teribilul dispreţ, josnicia cu care mă privea!… Dar cel mai înfricoşător nu era răutatea Lui. Ci mai degrabă înspăimântător era faptul că părea, cumva… că mă ştie! E ciudat, nu-i aşa? Vrăjmaşul părea că mă ştie, că mă cunoaşte cine sunt, şi de aceea ura lui era atât de personală şi de abominabilă. Părea că eu sunt cel mai mare duşman al Lui, că i-am făcut cel mai mare rău pe care i l-a putut face cineva vreodată…

Dar acum, dragă colegă, când îţi scriu aceste rânduri, înţeleg cât de minunată este lucrarea lui Dumnezeu cu mine! Acum înţeleg deplin. În aceea zi am simţit toată ura personală a celui Rău, şi am tremurat ca frunza. Dar m-am aruncat imediat în rugăciunea Doamne-Iisuse, şi am simţit, cum, încet-încet, toată ura lui, toată revoluţia Lui, tot cutremurul care voia să-l producă lumii şi mie, se depărta încet-încet, ca o muzică dată cu fade, în altă cameră… şi afară din casă. Ştii ce am înţeles minunat din această ură a Diavolului…? Am înţeles, dragă colegă, cât de preţuit sunt în ochii lui Dumnezeu! Cât de important sunt eu, o fărâmă de om, pentru întreaga Umanitate, dacă Diavolul şi-a dat osteneală să mă urască atât de personal şi atât de irevocabil pe mine!! Faptul că Zmeul a avut ceva de împărţit anume cu mine, că mă voia exterminat, desfiinţat de pe lume, m-a făcut să-mi dau seama cât de minunat e rostul meu pe lume! Şi, odată cu mine, al oricărui om. Am înţeles, indirect, ca o parabolă, că Făt-Frumos, adică Dumnezeu, m-a adus pe mine anume pe lume, cu o miză anume, că să sporesc eu cu prezenţa mea taina lumii. Şi că acest rost al meu pe lume – şi cum e al meu, aşa şi al altora – încă nelămurit, îl deranjează nespus de tare şi definitiv pe duşmanul lumii şi al lui Făt-Frumos… Pe Zmeul. Pe diavolul.

Ce să-ţi zic, stimată prietenă…? Sunt şi acum mut de fericire! Parcă taina lui Făt-Frumos s-a atins ca o adiere de obrazul meu, şi am simţit, pentru o clipă, cât de minunată e lumea lui Dumnezeu! Prin ochii lui Dumnezeu. Şi dacă s-ar fi întâmplat asta prin 1945, când era grozăvia războiului mondial, şi dacă m-aş fi născut prin închisorile comuniste din anii 1960, şi dacă aş fi murit la Revoluţie pe străzile din Bucureşti… dacă în oricare din aceste împrejurări m-ar fi atins aripa lui Făt-Frumos pe umăr, sau pe minte, aş fi rămas la fel de trăznit de fericire!… Aş fi înţeles, şi atunci, ca şi acum, că nicio grozăvie a lumii nu a putut opri crearea mea pe lume, şi că taina de a exista şi de a fi în lume, în Lume, merită orice globalizare şi orice dictatură pe care se întâmplă s-o facă oamenii. Că fericirea de a fi copilul trimis al lui Făt-Frumos în lume nu poate fi învinsă şi ştirbită de nimic. De Zmei, de Muma-Pădurii… de nimic.

În dimineaţa aceea, la ruda mea, m-am sculat, mi-am băut ceaiul şi am plecat în oraş cu treburi. Nu i-am tulburat familia cu povestea mea călugărească teribilă. Dar ziua aceea am simţit-o ca o fericire aparte, ca şi cum în zorii zilei am privit un mare Eveniment din taina lumii, mi s-a deschis o fereastră în lumea lui Făt-Frumos din spatele lumii cârmuite de cel Rău… Şi am fost nespus de liniştit, de senin, chiar de bucuros să merg pe aceleaşi străzi cenuşii ale Bucureştiului pe care le ştiam din facultate. Oameni cu măşti, retraşi, speriaţi, neliniştiţi. Dar în inima mea parcă se întâmplase o poveste la scară universală, parcă rulase Titanicul şi aflasem adevăratul deznodământ… acela în care nu murise nimeni, de fapt, ci toţi erau în mâna lui Dumnezeu! S-a dat deoparte cortina şi am văzut adevărata şi măreaţa Piesă de Teatru care se juca în spatele scenei lumii…!

E cumva, ca acea poveste din Pateric, când un călugăr tânăr a văzut în vedenie cât de multe sunt duhurile rele care împresoară lumea, erau ca nişte păsări negre care întunecau tot orizontul. Şi s-a speriat şi i s-a făcut inima ghem. Dar părintele lui i-a făcut semn să se uite în cealaltă parte a Cerului. Şi acolo a văzut duhurile bune, slujitoare ale lui Dumnezeu, nenumărate, luminând tot Răsăritul…! Şi i-a zis: „Vezi, fiule, aceştia care se luptă împreună cu noi sunt mai măreţi decât aceia răi… Fii liniştit şi crede Tatălui nostru şi Dumnezeu”.

Aşa că, dragă colegă, ai dreptate! Trăim în lumea Zmeului. A Mumei-Pădurii. Dar asta niciodată nu a fost povestea… lor. A fost dintotdeauna a lui Făt-Frumos, care e sensul şi nădejdea tuturor vieţilor şi destinelor de pe lume.

Zâmbeşte şi miră-te, dragă colegă, de frica ta şi de puţina ta inimă!

Zmei şi Feţi-Frumoşi, stimată prietenă! O, şi, n-aş da zilele acelea cu Zmei pe nimic, pentru că acelea au fost zilele arătării nemărginirii lumii lui Făt-Frumos. O fericire pe care încă n-o merit…!

Mulţumesc că m-ai făcut din nou parte din Taina de care uitasem. Mulţumesc că mi-ai amintit că lumea e în stăpânirea lui Făt-Frumos! Şi mie, şi tuturor.

Cu drag, al tău coleg şi părinte,

Părintele I.

Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: Frica lumii. O poveste cu Zmei şi Feţi-Frumoşi…” →

Ieromonah IUSTIN T.: Iertarea ca gratuitate a Existenței…

Există gânduri care se strecoară printre fisurile vieții noastre. Când căutam să „omorâm” timpul, când n-avem stare, când am vrea să fim altundeva, când trăim în bucătăria de griji a lucrurilor neîmplinite. Aceste gânduri, din Cer, ne șoptesc ceva ce n-are nicio legătură, pare-se, cu viața noastră concretă. Nu clintesc cu niciun fir poverile noastre, nu rezolvă proiectele noastre. Ne lasă viața noastră „încurcată”. Așa cum e ea…

Dar ce dumnezeiesc lucru, că lucrurile încurcate ale vieții sunt lăsate tocmai așa, în încurcătura lor! Și că Gândul dezmărginitor nu-și propune deloc să rezolve „ghemul” nostru cu o soluție în prelungirea ghemului. Ci… după capătul lui. Ce mirare ca se poate da un răspuns atât de fericit de absurd la interogația noastră concretă!

Bunăoară, iată ce se întâmplă… Într-o zi, vezi cum îngălbenesc frunzele de toamnă, te cuprinde ideea că vine frigul, trebuie sa-ți faci provizii la iarnă, se deapănă… ghemul. Și de nicăieri, coboară deasupra aerului, deasupra frunzelor, copacilor, un Gând, un singur Gând, ca o Mână peste toate lucrurile vieții noastre. Și acest Gând spune așa…

„Ți s-a iertat că trăiești…”

O, Gândule al lui Dumnezeu! Ce nemargini pui tu vieții noastre celei mărginite! Vieții noastre ce pare fără scăpare, chiar daca am împlinit toate datoriile mântuirii. Vrei tu să vedem timpul, și dragostea și moartea altfel? Știi tu că frunzele aurii se văd cu alte înțelesuri atunci când viața este… iertată? Ce se face din ele, dacă nu o metaforă, dacă nu frunze văzute de niște ochi… ai unei minți… care aparține unei Vieți… care este Iertată!?…

Și așa, după Gândul acesta, vine celălalt Gând, care desăvîrșește și fericeste viața noastră. Gândul care liniștește toate neliniștile și împacă toate mințile. Al doilea Gand spune așa…

„Trăiește ca și cum ai fost iertat!…”

O, și tu, Gândule al doilea, ești desăvârșit în nemișcarea ta, în calmul tău Adevăr! Tu ai înțeles mereu unde doare și ai priceput toate străfundurile noastre. Căci dacă ni s-a lăsat totul, dacă ni s-a iertat povara ființei, atunci intrăm în posibilitățile unei Existențe Iertate! Timpul nu mai e la fel, soția și copiii nu mai sunt la fel, dușmanii nu mai sunt la fel și nici moartea nu mai e la fel! Toate sunt „lăsate”, ca și cum o Mână le-ar fi dezlegat de gravitația lor.

Și dacă intrăm în câmpul acestei existențe Iertate, atunci lucrurile capătă înțelesuri noi, cu totul de nedescifrat până acum. Capătă niște libertăți extraordinare, ceva în felul ecteniilor de la Liturghie: „Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocainta a o săvârși…”, sau „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm…”.

Și dacă sunt un om care trăiește un rest de viață iertată, atunci lumea nu mai are barieră pentru Dragoste. Nu mai are ce sa-ți facă să covarșească izbăvirea în care ești cuprins. Dacă sunt iertat și, mai ales, dacă traiesc ca un om iertat, atunci Viața însăși e o gratuitate, un prisos în temeiul căruia trăiesc. Din această Gratuitate care mi s-a acordat, și pe care n-aș fi putut-o câștiga nici intr-o mie de ani trăiti pe pământ, dau și eu viața mea ca o gratuitate altora. Ofer existența mea, zâmbetul meu, curajul și inteligența mea, umorul meu, ca o Gratuitate absolută a Vieții împărțită altora. Ofer viața mea particulară ca o prelungire a acestei Gratuități în care trăiesc și eu, ofer iertarea mea ca o suspendare din Iertarea în care trăiesc și eu, ca un om care a scăpat de cancer și i s-a prelungit viața la infinit.

Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: Iertarea ca gratuitate a Existenței…” →

Ieromonah IUSTIN T.: De ce Dumnezeu nu stăpâneşte lumea…

(meditaţie de ziua Cuvioasei Parascheva)

Toate ideile lui Dumnezeu sunt extraordinare. Nu este niciuna care să se măsoare după mintea noastră, şi slavă Domnului că este aşa! Pare că fiecare idee a lui Dumnezeu – despre lume, despre noi, despre viaţa noastră – este o reevaluare completă şi incredibilă a realităţii noastre. A ceea ce ne pare adeseori pierdut. Trist. De nerecuperat.

Iată o astfel de idee care răstoarnă perspectiva noastră asupra pandemiei şi asupra nedreptăţilor sociale agăţate pe urma ei. O idee menită, parcă, să contrazică simţul dreptăţii şi al demnităţii noastre (pe drept) rănite, să înşele aşteptările noastre neîmplinite… O, şi de câte ori Dumnezeu nu ne-a înşelat aşteptările noastre! Dar de fiecare dată când a făcut-o, a făcut-o pentru a deschide un drum nou şi nemaivăzut în existenţa noastră.

Căci, anul acesta am suferit cu toţii sufleteşte (pe lângă apăsarea bolii). N-am avut Paști la Biserică. Mulţi nu s-au putut împărtăşi în posturi. S-a anulat pelerinajul de la Nicula de 15 august. S-a restricţionat drastic pelerinajul la Cuvioasa Parascheva la Iaşi, ca să nu vină cei din alte localităţi. Suntem pe cale să pierdem şi pelerinajul Sfântului Dimitrie de la Bucureşti şi cine ştie, poate şi sărbătorile de Crăciun!… Sunt suferinţe reale, pe care nimeni nu poate să le nege. Nimeni nu poate spune că sunt închipuite. Sunt suferinţe drepte, adică pentru dreptate. Şi în suferinţele noastre, părem că suntem mereu în câmpul întrebării: „De ce ne-ai lăsat, Doamne, cu [conducătorii] ăştia? De ce ne-ai lăsat pe mâna lor…?”.

Când inima omului este rănită de nedreptatea lumii, nu poate vedea dincolo de întrebarea sa. Întrebarea de genul acesta, în felul lui Dănilă din nuvela lui Gala Galaction, „La vulturi”… („De ce, Doamne…?”), dureroasă şi sinceră în felul ei, ne prinde în retorica unei interogaţii fără răspuns. Pentru că nu poate conţine răspunsul, pentru că, într-un fel ciudat, îl are deja. L-a găsit şi i-l impută lui Dumnezeu. Nu este o interogaţie, este mai degrabă un rechizitoriu. Pentru că ţinem atât de mult la dreptatea noastră – dreaptă, nimic de zis, din perspectiva libertăţii religioase – încât nu ne gândim că există o dreptate mai înaltă şi negândită a lui Dumnezeu, care covârşeşte orice rău ne-ar putea face nouă lumea. Ceva care farmecă inima cu răspunsul desăvârşit al dreptăţii Lui la jeluirea noastră. Şi dacă suntem gata să lăsăm jeluirea noastră, pentru o clipă – oricât de ciudat ar părea – vom primi dreptatea Lui incredibilă ca pe Împărăţia însăşi, Care ar fi ajuns deja la noi…
Iar dreptatea Lui, cea cu totul altfel, vine în inimă cu un răspuns tăcut şi măreţ.

„Eu nu iau în stăpânire această lume”.

Dacă tăcem puţin… uimirea noastră va fi tot atât de mare ca revolta noastră. Ca energia suferinţei noastre să se prefacă în energia înţelegerii unor Taine noi!

Şi totuşi… de ce? Nu-i cerem noi mereu ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră? Copiii noştri nu se roagă la Îngeraşul cu: „Că tu eşti stăpânul lumii şi al nostru Tată eşti…”? Nu zicem mereu în Tatăl Nostru: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta…”?. Sau în ecfonise: „Că a ta este stăpânirea…”? La ce bun un Dumnezeu care a venit în lume, apoi ne-a abandonat unor conducători fără Dumnezeu? Ce ne împiedică să tragem concluzia unui Dumnezeu absolut… nepăsător?

Şi iarăşi vine liniştea peste noi! Şi iarăşi vine Împărăţia să potolească revolta noastră interioară, a dreptei noastre logici şi raţiuni. Cu o altă raţiune cu totul îmbrăţişătoare. O raţiune care ne spune, din nou, calmă şi liniştită: „Vă zic. Dreptatea Mea nu e din lumea aceasta”. Ca, după puţin să adauge: „Fiindcă Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”.

Şi dacă suntem sceptici, am zice: „Bine, Doamne, şi cu ce mă va ajuta dreptatea Ta să ajung la Sfânta Parascheva”? Dar dacă întrebăm în felul acesta, n-am înţeles minunăţia dreptăţii Lui, şi-l „blocăm” pe Dumnezeu în cutiuţa logii noastre pe care nu vrem s-o suspendăm, pentru o clipă. Dumnezeu ne cheamă să ieşim cu înţelegerea în „afara” lumii, acolo unde toate sunt de înţeles şi îşi primesc răspunsul. Iar noi Îl somăm pe El să ne ofere o rezolvare înăuntrul logicii lumii, care pare de necombătut. Să fie drept după dreptatea lumii. Şi prin asta respingem invitaţia Lui dar şi graţia dreptăţii Lui, cu totul imponderabilă pe cântarele realităţii noastre.

Ca să primim răspunsul, trebuie să facem un ocol prin… dragostea lui Dumnezeu. Ca să ajungem la înţelegerea dragostei Lui.

De când a venit printre iudei, care aşteptau un lider care să-i elibereze de sub stăpânirea romană, Mântuitorul le-a zis: „Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Iisus n-a eliberat nici un evreu de sub jugul politic al vremii, şi nici un sclav de sub stăpânul lui, de parcă i-ar fi fost indiferent în ce constrângeri şi robii sociale se află omul când primeşte lumina Împărăţiei Lui. Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: De ce Dumnezeu nu stăpâneşte lumea…” →