A explica înţelesul teatrului ca „expresie a publicului”, parte componentă a societăţii, în primul rând trebuie să acceptăm un dat de facto, că în acest context două unităţi sunt de facto: prima, realitatea socială în care omul e deopotrivă subiect şi obiect (deci: contextul, timpul, spaţiul, dramaturgul, regizorul, spectatorul), de partea cealaltă, piesa de teatru (mesaj, cod, valoare), ca realitate fictivă instituită de subiectivitatea creatoare (autor, regizor, actor). În acest sens, spectacolul de teatru apare ca însuşi nucleul întregului proces, „confirmată astfel de sensul desfăşurării lui şi de poziţia privilegiată ce o deţine faţă de ceilalţi factori”. (Ion Vasile Şerban). Important este că fiecare din aceşti factori ar exista doar prin şi pentru fiinţarea spectacolului, în timp ce acesta îl cuprinde pe toţi, subliniindu-le existenţa concretă. Spectacolul de teatru venind din centrul procesului literar şi aparţinând, apoi, spaţiului determinant şi determinat, sferei materiale şi obiective, dar şi celei ideale şi subiective; teatrul îşi afirmă un dublu caracter: acela de fapt social, aparţinând lumii reale, natură supraadăugată lumii spiritului şi acela de fapt literar, existenţă ideală aparţinând lumii spiritului şi valorilor culturii, în condiţiile când în teatru, „textul trece pe un plan secund, iar ceea ce contează în primul rând este personajul care acţionează pe scenă şi motivul pentru care acţionează”. (Cesare Brandi). Această subordonare a textului faţă de actor nu alterează deci faptul esenţial conform căruia reprezentarea unei drame se află în acelaşi raport cu drama scrisă în care se află la parole faţă de limba folosită atât de autor cât şi de spectator. Acesta din urmă reacţionând, mai mult sau mai puţin, la text, în funcţie de ideile transmise, care coincid, sau nu, cu concepţiile lui. Există o axiomă. Ce înseamnă, deci, această axiomă? Întrebările tradiţionale îi confereau, în mod constant, un sens gnoseologic, îndreptând atenţia asupra posibilităţii de explicare a teatrului prin spectator (parte integrantă a societăţii), ori de cunoaştere a societăţii prin teatru. (Vezi operele lui Eschil, Shakespeare, Ibsen, Caragiale etc. ) Prin teatru înţelegând expresia scenică a textului scris. Caracterizarea noţiunii de dramaturgie ca proces social şi de teatru ca ansamblu de exprimare a textului scris, în care menirea actorului este de a purta un mesaj şi de a personifica o întâmplare, se poate face prin „ontologia existenţei sociale”. Invenţia noii imanenţe obiectivării dramaturgiei, configurată ca o lume nemijlocit dată, trăită şi „jucată”, indiferent de idealitatea ei, se întemeiază pe sinele real („societatea în schimbul ei material cu natura”) nu poate să se despartă de aceasta până la decât într-un mod cu totul aparent. „Orice existent, scria undeva Goethe, este un analog a tot ce există, de aceea, cele existente ne par în acelaşi timp izolate şi legate Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Teatrul ca formă de exprimare a societăţii””
Lună: august 2020
Paul LEIBOVICI: ,,Solitudini” de Julia Henriette Kakus
,,Bunătatea și inteligența bunicii mi-a cucerit gîndurile ,pătrunzîndu-mi în simțurile ,vibrațiile puternice ale celei care încearcă să pună pe hîrtie și să le transmită societății contemporane. Scriitoarea este o emigrantă din Timișoara a cărei numeroase partituri- fie poezie sau proză s-au dvenit o lectură de preferință a semnatarului. Trebuie accentuată îmbinarea prezentului pe care-l trăiește –Germania-cu neuitatele meleaguri părăsite ,în vremurile triste –cînd scrisul era cenzurat și nu numai. În perioada primelor încercări literare a Juliei Kakus i se jucase pe scena Teatrului de păpuși cît și la Teatrul muzical timișorean un scenariu-aș spune de un mare succes dar…semnătura autorului fusese ștearsă….!!?Scenarista părăsise ,,trădase ,,regimul comunist ,preferînd libertatea expresiei ,pe care a găsit-o pe meleagurile adevăratei democrații. Și totuși ,în multiplele scrieri revine și ne face cunoștiință cu pașii purtați pe străzile luminoase ,cu bogăția și diversitatea aleelor de flori,a pajiștelor,arborilor fructiferi și pieței unde bunica își făcea cumpărăturile la sfîrșit de săptămînă. Da BUNICA –simbol al vieții plină de dăruire,a unei inteligenți natale ,a simbolului talentului înnăscut și apoi-fără îndoială cultivat .Scriitoarea –profesoară de psihologie –absolventă a Universității clujene ,a rămas nu numai credincioasă profesiei ,dar se dăruiește îmbunătățirii vieții și progresului micilor ființe oropsite de darul cunoașterii vieții normative. Emigrarea a fost de bun augur talentatei prozatoare a căror creații fac parte din paginile unor publicații,precum a unor volume.În multiplele pagini a cărții,,Solitudini,, în care prezența culorii cenușii ,trăite ,imaginile, ,sensibilitatea creatoarei se pun în evidență. Timișoara vremurilor cînd nenumărate familii și-au ales drumul spre libertate,părăsind –cu durere –orașul,cartierul, strada și căminul (și nu numai evrei). ,,Piti-Show,,un mare succes teatral ,scenariul scris cu pasiune și închinat micilor spectatori își menține mesajul ,prospețimea de-alungul zecilor de spectacole-,a anilor de început de glorie. Îmbinarea prezentului ,a unei vieți libere-creatoare pe pămîntul germaniei,o îmbie cu momentele cînd tatăl pedala bicicleta–plin de tinerețe, pe bulevardele timișorene,cînd vizitele la muzeele locale pe lîngă pasiunea lecturei rămasă ca moștenire de-a lungul vieții-făceau parte dintr-o educație aleasă. Un capitol ,de o distinsă coloratură e cel în care predomină ,,smochinele,migdalele în general traiul simplu ,popular sub cerul cînd zîmbitor,cînd înnourat-ploios .În sufletul și strălucita memorie cu pana măiestriei -aceste momente sunt încîntătoare. Excursiile –vizite prin țările europei îmbinate cu o lectură variată, multiplă a clasicilor universali o determină să ne pună la îndemănă observații precum ,,motivul milenar al unui obicei olandez de a lăsa ferestrle neacoperite de perdele, încă din anii 1900. Desvăluirea unui secret al apei pe care la lecturat în cartea Mirelei Ioana Borchin ,,Apa este adîncă și are multe feluri de expunere,,.Dar dacă Julia nu-și poate uita orașul natal nici prietenii,instituțiile de cultură și artă o onorează la sosirea într-o vizită,oferindu-i prietenia caldă și onorînd-o ca om,scriitoare și dramaturg. Astfel în 2013 i se lansează la Timișoara ,,Volumul de poezie și eseu,, cît și ,,Ploaia din mine,, Însemnările despre perioadele reci ale trecutului fac parte din scrierile valoroase ale Juliei. Dar cu aceeași respirație lungă ,,Purificarea naturii,a omului își găsește locul cuvenit.Pătrunzînd în scriierile antice iudaice descoperă adevărul,, dintr-un bulgăre de zăpadă își scoate căpșorul ghioceii,,.Ceea ce ne readuce la o veche constatare ,,lectura profundă ,serioasă permite scriitoarei să prezinte noi și multiple aspecte din viața cotidiană,adesea ascunse ,transformîndu-le în interesante descrieri. Lecturînd paginile pline de sevă descoperim cît de profunde îi sunt cunoștiințele iudaice ,atribuindu-i lui MOISE un loc central în lupta sa pentru,,libertatea poporului evreu,,Libertate pentru care urmașii acestuia –generații după generații,s-au sacrificat.Sorbind cafeaua pe îndelete ,am reușit pentru prima oară să lecturez pe îndelete cartea,,Solitudine,,,ba chiar să iau unele note din capitolele celor 200 de pagini.Volumul l-am primit și lecturat pe ecranul calculatorului. Desigur că mărimea literelor ,distanța dintre rînduri ,curățenia stilului mi-au permis alcătuirea unor ,,notițe,, ,a unor puncte de observație. ,,Solitudine ,,-o carte care întrunește ,,marea aventură,,numeroasele și largile orientări ,pe lîngă un stil particular al celei pe care o apreciem Continue reading „Paul LEIBOVICI: ,,Solitudini” de Julia Henriette Kakus”
Galina MARTEA: Basarabia – exemplu în acceptarea vicisitudinii și a fărădelegilor sociale
Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia, societate care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi extrem de modestă. În societatea basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională, în mod aparte impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, într-adevăr, un sclav în existența umană. În cazul dat, s-ar crede că anume clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie vădită în a distruge un popor.
Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de regimul sovietic existent din acea perioadă, care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, au declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Așa fiind, putem spune că anume omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţenii săi. Conform faptelor reale, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor – consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, în baza arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.
Deci, realitatea istorică a omenirii încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român basarabean. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre care domină existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova – parte componentă din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor istorice este acelaşi om muritor al societăţii basarabene ce-i este sortit să trăiască prin suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate publică, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană, economică, culturală etc.) omul societății se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat complet viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă instaurată de clasa dominantă din R.Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Iar adevărul istoric nu se asociază cu ideologia promovată de clasa dominantă şi în aşa mod poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul român basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita „involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1994 și până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova pe parcursul anilor de independență statală (mai ales de după anii 1994) şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da vreun răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, s-a maturizat şi, în timp, a format grupările criminale care au împânzit ţara și toate domeniile de activitate socială. Îmbogăţirea prin scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara complet, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiane, astfel dând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului uman şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Spre exemplu, veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate aspectele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Corespunzător din aceeași perioadă, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei moldovenești sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro[1]. Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11%[2]. În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 de ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii. Însă, conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani, pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia R.Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema, la acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile sau indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De pildă, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Conform clasamentelor mondiale R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări[3]. Așa fiind, putem spune că condiţiile de viaţă şi de trai din societatea moldavă sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile fiind de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Secţiunea Societate)[4].
Ca urmare, s-ar putea afirma că sărăcia și involuţia societăţii moldave este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea societăţii. Acest lucru poate fi confirmat și prin faptul că clasa dominantă şi-a creat pentru sine o existenţă materială/ financiară nemaipomenit de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Acest lucru denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi dobândi întrun timp scurt doar pe căi necinstite, deoarece pe căi pur transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere dintr-o retribuție bugetară. Iar dacă să privim la averile marilor demnitari de stat, atunci vom vedea că în joc sunt puse mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţă din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă – este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, adică nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (aici fiind prezentă în majoritatea cazurilor clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. În baza raportului Continue reading „Galina MARTEA: Basarabia – exemplu în acceptarea vicisitudinii și a fărădelegilor sociale”
ZAMFIR ANGHEL DAN: Frământări…
O PARTICULĂ DE ANTIMATERIE?
Este omul alcătuit din particule de antimaterie, mă întreb ? Tot timpul se ceartă, se supără, se urăște, se iartă, se blesteamă, se luptă, se îmbolnăvește, se înșeală, plânge , ba e sărac, ba e bogat, ba moare de foame. Tot timpul este nemulțumit de ce are și a primit. Vrea mai mult de la el și de la toți. Se luptă cu sine,cu natura, cu toate regnurile, cu forma de alcătuire a planetei, a universului…
Cine își închipuie că există liniște și pace pe Planeta Pământ, trăiește o mare deziluzie.
Această ANOMALIE CUNATICĂ=OMUL de azi de ieri și de la apariție se luptă cu sine, cu semenii săi prin fel de fel de metode: bătăi, miciună, hoție, crimă.războiae, revoluții, averi, furt,păcălit, divorț, biserici, religii, granițe.
Nu peste mult timp va începe lupta pentru apă, pentru energie, pentru materie primă,,zic ei. Deja au trecut la o altă formă de război=războiul biologic-fără arme, fără bombe, tunuri, tancuri, avioane. Un flacon de virus poate omorî o țară, un continent,,,chiar și o planetă.
Așa că, oameni buni, pregătiți-vă de război. Toți se pregătesc și inventează ce nici măcar materia nu reușise să inventeze. Sau,,,,cine știe, OMUL o fi alcătuit din însăși antimaterie și puțini și au dat seama până acum.
Altfel, ce rost are această luptă a lui continuă, cu sine, cu semenii săi, cu tot ce a inventat materia inteligentă în univers?
***
FULGERUL DRAGOSTEI
Fulgerul a străpuns zarea luminând lacrimile ploii
într-un arc voltaic nedefinit
o parabolă în spic de adiere cu rafală de gând
neuronul trezind cu un ars de peliculă
nerulată la timp
Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice
Motto:
„Dragostea este un gen de relaxare în care lucrurile trebuie să fie lăsate în voia lor.”- Osho;–aș adăuga în cazul comentariului de mai jos că: „dragostea față de limba română te face să fii inventator!”
În urmă cu două veacuri și jumătate Ienăchiță Văcărescu-precursor al folosirii limbii române culte, scria la începuturile literaturii românești lirice acel celebru testament, deschizând seria artelor poetice: „Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire!”
Ceea ce realizează poetul Vasile Bele prin „replicile” sale e ”o artă„- e demonstrarea plauzibilă a bogăției sensurilor la cuvintele din vocabularul nostru poetic românesc. Exemple: Replica la poezia Mioarei Baciu cu titlul Trenul Speranței, stația Revederii-replica poetului Vasile Bele: „Am călătorit prin Stația Visare…:-M-au trezit picurii de rouă/ care zburau spre inima ta/ spre clipa unui bob de fericire/ mi-au spus să urc în trenul vieții tale/ fără bilet…am călătorit spre stația Visare/ Până în umbra privirii tale/ erai rouă pe florile de liliac/ trandafirii așteptau în gara Speranței/ Unirea dintre o clipă de fericire/ și un sărut dorit din secundele eternității/ la stația următoare/ greierul aștepta să coboare IUBIREA/ călătorea în vagonul inimii la clasa lux/ cu roua dimineții/ cu liniștea unei simfonii…”
Scriitorul Vasile Bele din Chiuzbaia propune prin scrierile numite „replici” o nouă specie literară. Fiind un„ inventator ”în acest caz, încearcă să scrie o carte ”unicat„-o poezie pornind de la o altă poezie! Dar, să încep cu începutul: poetul Vasile Bele alege niște poezii la întâmplare pe care le apreciază și le îndrăgește, poezii publicate în diverse bloguri sau reviste literare, le citește atent cu suflet de poet și…pornind de la poezia „x” scrie alte poezii sau poeme pornind de la „ideea poetică” deja exprimată și de la unele„ cuvinte cheie”. Ceea ce rezultă, aceste „variante replici” întrece orice imaginație!
Astfel apar-poezii originale-marca Vasile Bele –realizând un „stil aparte de scriere! Ținând cont că lumea vrea și„ altceva”-zice autorul…și…ca să le facă pe plac…”se adaptează„. Aceste noi poezii i se par autorului ”ghidușe„ și se crede că nu se încalcă nicio lege abordând acest stil de scriere.
Trebuie să subliniez că nu oricine s-ar putea preta la acest mod de a scrie, la așa ceva! Poetul Vasile Bele are o imaginație poetică debordantă și metaforele lui-descoperite instantaneu și diferite de poezia inițială, sunt ”la ele acasă„. Se pornește de la unele ”cuvinte potrivite„ –cum ar zice Arghezi; și dintr-o poezie cu grijă aleasă și publicată- i se adaugă alte sensuri și subtilități; acest lucru devine o ”artă„-rezultă alte poezii minunate și originale, unele păstrează ideea poetică de bază, altele își iau zborul și îmbogățesc paleta de sensuri în exprimarea sentimentelor.
Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice”
Simona Diana ȚÎRU: Poesis
Speranțe sinucise
A fost o zi în care s-au întrecut talazuri,
Izbindu-se de țărmul singurătății mele,
O liniște sprințară părea să facă nazuri
Într-un canar de aur ascuns după zăbrele.
Venise cireșarul de la cules cireșe
Cu jertfa lui de sânge vărsată în ceaune,
Din pânzele de ploaie, croind în taină breșe,
Curgeau inadvertente fâșii de soare-apune.
Se-amestecau cu verde petalele-n câmpie,
Picturi retrocedate din timpuri mai boeme,
Îți căutam privirea prin zarea albăstrie
Și-ți așteptam cuvântul din raiuri să mă cheme.
A fost o zi în care mi-am regăsit oftatul
Pe care îl pierdusem în nerostite vise,
Imensitatea nopții, de-a lungul și de-a latul,
Ținea între canaturi speranțe sinucise…
Sonet escaladat
Te chem grăbit când glasul meu ridică
O rugăciune goală de răspuns,
Deșarta mea trufie mi-a străpuns
Și sufletul, și liniștea, de frică.
Bucata mea de cer, cu miruri uns,
Sclipește lângă Tine, chiar de-i mică.
Părinte înțelept, mă-ndupleci: „Fiică,
Întoarce-te-n cuprinsul nepătruns.”
Ileana VLĂDUȘEL: Scrisori pentru mama – Fotografia
Ți-a îngălbenit surâsul pe hârtie. Privirea ta senină mă mângâie, bătând in cenușiul din perete. Fragmente deșirate de carpete se leagănă în curentul dintre ușă și geamul înnegrit de la cenușă.
Stau lângă tine chipuri neștiute. În ie și în fotă, o fetiță, poate sunt eu, poate altcineva. E mult prea veche și uzată poza. Pot spera că totuși eu sunt, mititica ta!
Ea, fetița cu privirile semețe, își ține o mânuță prinsă în bete iar alta o păstrează într-un căuș din palma ta călduță. Ascuns, în spate, undeva îndepărtat, îi văd imaginea unui băiat. Cu părul creț, inele castanii și cu priviri ghidușe. Cine-o fi?
Poate băiatul tău cel mai micuț, acel pe care-atât l-ai îngrijit! Acel ce ți-a lăsat cu-a lui plecare, o aprigă durere! Te mai doare?
Doar o privire de cunoscător mai poate să descifreze chipurile toate. Al tău se recunoaște și așa, cu vălul timpului pus peste ea. Fotografia e atât de veche de parcă din alt ev e în perete!
Așa-i de ștearsă poza! Dar din ea, răzbate viața, viața mea, a ta, a lui și-a celorlalți ce îndepărtați, obiectivul totuși ia aflat.
Un plaț cu pomii îmbrăcați în verde crud, se vede în orizontul acelui timp și fragmentat, șindrila unei case, un zid ce pare că acuma cade și se mai vede o lumină caldă, pe fața ta și-a celorlalți. E vară! Fotografia verii pot să-i spun! Parcă și simt parfumul florilor ce împung cartonul colorat în alb și gri. Răzbate vara în ochii celor vii dintr-o hârtie ruptă! Unde-o fi acel ce-a reușit să mai păstreze un strop de viață într-o poză veche?! A prins în ea zâmbind copilăria și dulce, duioșia ta, năzdrăvănia băiatului din poză ce ține în brațe un cățel. Ce poză!
Toți cei din poză astăzi au plecat. Doar eu…eu dintre toți mai sunt și azi…
Fotografia asta valorează cât toată vara, cât o viață întreagă! Un colț de cer senin, verdele tot, fragment dintr-o copilărie magică și șters, se vede bătătura largă gloduroasă. Și într-un colț de poză, vechea casă…căsuța mea micuță cu minuni umbrită de lăstarii de aluni, de vrejul de bostani crescut înalt și de porumbul ce-l prășeam cu Dan…
Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Scrisori pentru mama – Fotografia”
Vasile COCARCEA: Versuri
POVESTEA CELOR PATRU LUMÂNĂRI
Patru lumânări, în plină seară,
Discutau, arzând, într-o cămară.
Prima zise: ” Liniștea mă cheamă.
După câte văd și îmi dau seamă,
Chiar și dac-ar fi și fără voie,
Oamenii de mine n-au nevoie,
Cât de greu le-a fost și nu le-ar fi,
Ei și fără mine ar trăi!”
Apoi cea de-a doua le vorbește:
”Sunt Credința.Lumea mă iubește,
Însă știu că astăzi fără mine
Oamenii nu vor trăi mai bine !”
” Sunt iubirea”, cea de-a treia spune,
Și să știți că astăzi mi-i rușine:
Nu m-ai am putere să mai ard,
Ca și visul unui tânăr bard!”.
Atunci cea de-a patra lumânare
Celor trei surori le spuse tare:
”Nu uitați, surorilor pierdute,
Că Speranța-i ultima redută.
Dacă eu exist, voi. ca urmare,
Veți putea să ardeți bine iară!”
ELECTORALA DIN ORHEI
20 octombrie 2019
Noi de la mare pân’ la mic,
N-am înțeles încă nimic:
În cap avem alte ”valori”-
”Tușonkă”, hrișcă, cârnăciori,
Și pentru nimeni nu-i păcat,
Char dacă banul e furat !
Avem în țară mulți mancurți,
Cu minte slabă și desculți,
Ce vor spectacole și pâine,
Și duc un trai de azi pe mâine,
De aceea hoții fac ce vor,
Având ca reazem votul lor.
Da, am votat și am cules,
Însă cu ce noi ne-am ales ?
Cu mâna noastră ne băgăm
În sărăcie, vrem nu vrem,
Iar hoții stau în capul mesei,
Cum stau la nunți miri și mirese!
Ciudat, dar și de astă dată,
Din nou noi am făcut-o lată,
Am dovedit cu pietate,
Că n-avem pic de demnitate,
Încât și hoții râd de noi,
Că-i facem peste nopți eroi!
Noi am târât lupii de mână
Și i-am făcut stăpâni la stână,
Ca să ne dea câte-o bucată
Din orice oaie devorată,
S-avem și noi ceva mâncare
Măcar în zi de sărbătoare!
Ne facem neamul de ocară,
Iar hoții își bat joc de țară,
Ne vindem cinstea pe argint
Și nu avem nimica sfânt!
Ce poate fi mai rușinos:
Ne-am coborât atât de jos!
ZAMOLXE (ZALMOXIS)
O legendă veche ne divulgă,
Că i-a fost lui Pitagora slugă,
Și-a venit de-acolo om bogat,
Mult mai înțelept și învățat.
Devenind profet reformator,
I-a făcut pe daci nemuritori:
Ei râdeau de moarte cu mândrie,
Când plecau în marea bătălie.
Într-o bună zi, cu bună seamă,
Dispăruse într-o subterană,
Dacii, însă, vreo trei ani l-au plâns,
Tot cu jale și cu dor nestins.
Când s-a reîntors nevătămat,
Toți crezură că a înviat.
Astfel tuturor el dovedise,
Că și moartea poate fi învinsă.
Că deși murim în suferință,
Ne schimbăm doar numai locuința:
Trupul se întoace în țărână,
Sufletul se- ntoarce spre Lumină,
Silvia BODEA SĂLĂJAN: Grădini trădate
GRĂDINI TRĂDATE
s-a stins lumina din fereastra lumii
și s-au tras obloanele la toate speranțele
dincolo de spațiul acela obscur
până și clopotele își trimiteau sunetul
pe altarele unde rugăciunile rostite în taină
își așteptau întristate instanțele
pădurile se întețeau în liane legate
de norii târâți printre frunzișuri uscate
și șerpii ispitirii căutau în cuiburi de șoim
cele din urmă fărâme de vis
cele dintâi roade din grădina luminii
în care mai dormita lutul în om
și dintr-o dată s-a deschis o poartă
ca lacătul greu de pe luntrea din styx
care ținea legate țărâmurile unor lumi bănuite
și-n care luntrașul își aștepta orții
să poată naviga pe itinerare spre acropole
undeva în apropiere de eryx
acolo dansau fecioarele cu felinarele stinse
pentru că uleiul îl risipiseră demult
și din dansul lor toate uitările au căzut veștejite
peste itinerarele șarpelui
dar drumurile s-au ascuns în smochini blestemați
și din beția dansului cădeau istovite
ca un munte de foc din pompeiul pierit
s-a rupt o statuie ce-împărățea peste lume
și-n flăcările negre un plâns înăbușit
se ridica deasupra arzând vechi cutume
luminile-n oameni s-au crucificat
iar undeva
dintr-un colț de lună uitat
izbăvirea cânta psalmi răgușit
———————————
Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)
Sărutul, primul vis. Mi-aduc aminte că de câte ori veneau musafiri din alte părți ale țării, noi, tinerii ne adunam în casa unuia dintre noi și sărbătoream evenimentul. Dansam, jucam cărți și remi sau boabe, spuneam glume și ghicitori sau întrebări din istorie la care, dacă nu știai răspunsul, primeai pedepse. Eram înghesuiți unul în altul. Nu ne era frică de viruși. Singurul virus era iubirea. Eram băieți și fete între 14 și 18 ani și ne jucam jocul sticlei, pe care o învârteam pe podea și în dreptul căruia dintre noi se oprea gâtul sticlei, ieșea afară din cameră, pe coridor unde era întuneric și nu ne vedea nimeni și ne sărutam. Cel care conducea jocul îți punea întrebări și în funcție de răspuns primeam ca premiu un număr de săruturi cu cine aveam norocul dat de sticlă. Un sărut fermecat nu se termina ușor. Emoția naturală a sufletelor făcea noi conecții, declanșau noi senzori în trupul tânăr. Sărutul minunat e ca și cum a-i îndulci laptele cu miere, însă dacă nu se potrivește e ca și cum a-i amesteca apa cu uleiul sau chiar mai rău. Multe perechi dacă nu se plăceau se conformau cu jocul ieșind afară, dar nu se sărutau.
După ce am terminat școala profesională din Bocșa, am primit o lădiță cu scule pentru că eram de acum muncitor calificat și aveam în ea un ciocan, patent, cheie franceză, mox, șurubelnițe, chei fixe și reglabile, un șubler, micrometru, o ruletă, riglă etc. Toate acestea erau instrumente care aveau rolul să mă servească, să mă ajute să-mi îndeplinesc în bune condiții meseria, cu succes până la adânci bătrâneți. Am înțeles că fiecare sculă își are meritul ei și că toate sunt acolo spre beneficiul meu, să mă servească, „toate” în mod egal în evoluția muncii mele. La fel precum natura însăși s-a echilibrat și perfecționat, în evoluția sa cu respect pentru fiecare specie, plantă, insectă, microorganism sau elefant, la rândul lor participând la buna funcționare a creației, a legilor fizice și a echilibrului ecologic al acestei lumi. Le-am iubit pe toate la fel, fără discriminare pentru că le-am înțeles unicitatea și importanța de neînlocuit a fiecăreia dintre ele.
Omul s-a inspirat din natură și s-a perfecționat în existența sa spre fericire și bunăstare, învățând să creeze de la însăși Creația Domnului, pentru a funcționa în armonie cu ea. Noi, ca civilizație am evoluat și ne-am adaptat în sistemele noastre omenești, cu succes până la un moment dat, și totul a mers bine până când unul dintre noi a început să trișeze și să umble după „căi scurte”, și în lăcomia sa a început să fure, să trișeze etc. A ajuns să exploateze/excrocheze și să rănească echilibrul vieții. Așa s-a creat societatea imorală. La căderea blocului comunist, America a avut o mare șansă de a deveni eroul frumos și admirat al lumii, dar oare a făcut-o?
Putem să ne schimbăm, să reparăm condiția în care ne aflăm – radical? Să ne transformăm în ceva complet diferit de ce suntem acum? Să ne reparăm/ schimbăm conștiința? Cine e de vină? Economia, Politica, Ignoranța, Egoismul, Sufletul… ? Criza e în noi înșine. Singurul pericol care există împotriva omului e Omul, și tot el se poate apăra/repara.
Populația se unește pentru că a început să înțeleagă și să conecteze firele problemei. Atâta suferință a căzut peste Orientul Mijlociu și nimeni de la războiul din Irak, ocazie în care George Bush junior a avut grijă ca jurnaliștii adevărați să fie înlocuiți cu agenți secreți și mercenari care să fie folosiți pentru promovarea democrației vestului prin avion, tanc și bombe. Aceasta a fost calea aleasă de americani: să pornească repede cu parul prin lume și să însămânțeze teroare și frică. Ei se cred de admirat, însă nu realizează că sunt priviți cu ură și dispreț. Trei cetățeni dețin aceeași bogație cât restul țării la un loc, spun economiștii și dacă dau faliment, țara face foame.
Imperiul economic și militar a reușit să infecteze sub acest pretext toate statele lumii. America s-a întins prin cele peste 800 de baze militare (vezi datele expuse de specialiștii). America are peste 4800 de unități militare peste tot în lume, incluzind USA. Trebuie luat în considerare dezechilibrul dintre sărăcie și militarism, ecologie și economie, și în mod special trebuie luată în considerare și supremația celui 1% de bogătași de pe suprafața pământului care lucrează mână în mână – Corporațiile și Băncile. Trump este legat de Pentagon, Wall Street și industria militară, a votat pentru crearea pușcăriilor ca locuri de muncă. Țara cu cel mai mare procent de închiși pe locuitori. Asta-i democrație cu oameni fericiți? Spun asta pentru că ei bat toba că au cel mai înalt nivel de trai din lume.
Inegalitatea claselor societății e în creștere și nu poate fi controlată. La fel și nivelul de corupție. America e un „imperiu bolnav”, spun mai toți filozofii și acest „un procent” îl trage tot mai adânc în prăpastie. Armatele lumii nu ar fi excelat dacă nu ar fi fost stimulate/amenințate/instigate de evoluția militarismului american. America îi forțează pe toți să investească în industria de război. Contrabanda cu arme crește. Vedem tot mai mult gangsterizarea lumii mișcându-se spre neofascism. Este incredibil cum cei care aprobă și generează războiul și distrugerea în masă își certifică în gura mare inocența. Ei sunt victimele, cică!! Oare? Folosind misterul, miracolul, autoritatea în magie, în raționalul legalizării și mistificării, ca să justifice actul tiraniei și a despotismului, a activităților antidemocratice pentru a subjuga/subordona populația. Ei se cred fără de preț, iar restul suntem gunoaie, consumabile, carne de tun fără diferență de rasă sau culoare.
Terra este pământul nostru, casa noastră, cu o climă balansată natural, iar omul este parte din ea. Păianjenul vieții îl are pe om înăuntrul lui. Un păianjen artificial. Trebuie să formăm o solidaritate internațională de observat și amendat în numele moralității și echității lumii, în numele respectării vieții pe pământ. Noi nu pretindem că suntem solidari doar în sărăcie, doar cu cei suferinzi, ci suntem și împotriva prădătorilor capitaliști, a homofobiei, transfobiei oricărei forme de supremație, orice forme de patriarhie, orice formă de ideologie, de dominare care uită că suntem suflete umane, creștine și creație divină. Libertatea și curajul individual vine de la știința că există un Dumnezeu care ne-a creat. Fără credința în Dumnezeu, devenim animale fără curaj și supuse robiei.
Civilizația de azi are legi bine definite pentru controlul și exploatarea omului în direcții nedorite și neaprobate. Cărțile scrise azi, sunt interpretări ale unor scriitori care nu se potrivesc cu realitatea (2% au totul, iar 98% sărăcia). Ei îi reprezintă pe cei ce îi plătesc și le promovează ideologia. Oxfordul civilizației de azi este avansul omenirii spre întuneric, spre un viitor schilod. Nu doar primitiv, ci morbid, mecanic și mlăștinos. Eroii filmelor ștințifico-fantastice pe care îi admirăm și dorim să fim ca ei, nu au suflet, ei sunt roboți, iar noi îi putem admira pentru că suntem umani, avem emoții și suflet, iubim și urâm. Dacă vom deveni ca ei, vom fi roboți, lipsiți de emoții. Ei, nu ne spun asta. Fasciștii sunt experți în manipularea maselor: Musolini, Hitler, Franco etc. și aceștia de azi folosesc noi forme și interpretări de fascism care urmează aceleași texte ca inspirație. Au grijă să-și păcălească zilnic cetățenii. Pentru că în sărăcie și suferință ei sunt mai vulnerabili. „Flămânzește-i și faci ce vrei cu ei!”, spunea rânjind Stalin. Ei au studiat continuu cum să pătrundă în interiorul mecanismului de gândire al clasei muncitoare ca aceasta să nu-și întoarcă durerea și suferința împotriva exploatatorului – ci să-i facă doar bine (reinterpretarea biblică: el dă cu piatra, tu îi răspunzi cu pâine). Ca, în final să-și autoreproducă asuprirea – să se asuprească între ei. Adică ne batem între noi, în timp ce ei stau sus și se hlizesc. Ei au grijă să ne rătăcească în fiecare zi ca să nu ne trezim. Toți suporterii acestor instituții fasciste suferă de această boală, însă ei știu să se ascundă cu dibăcie în spatele formulelor de pedofilie, homosexualism, lesbianism sau a altor forme de dezbinare: negri, arabi, musulmani, emigranți, mexicani, sirieni, teroriști etc., în loc să-i confrunte pe cei 1%, pe cei bogați din stăpânire. O mână de boșorogi bogați și obraznici își leagănă fălcile căzute de ani și ca să ne dea o lecție, arată omenirii întregi cât de proastă e, cât de proști suntem, cât de fragilă ne este independența și libertatea. În frunte cu toți academicii, judecătorii, polițiștii, doctorii, oamenii de știinșă, politicenii etc. am fost îngenunchiați, trași în piept și dresați ca niște căței, cu o bucată de ciolan, cu dependența noastră de bani și de bunuri materiale ne-au făcut să uităm de lup. De la revoluție noi dăm înapoi ca racul.
În grup omul produce multe, dar și distruge. Cine a dat omului tehnologia? Focul, electricitatea, radioul, racheta, praful de pușcă… Bomba atomică a devenit parte din civilizație. S-a uitat de Ilene Cosânzene și Feți Frumoși… Suntem conduși de un sistem de control elaborat, bazat pe „speriat omul”, care se folosește de energia generată de frica omului. De când ne naștem suntem conditionați, ni se spune cum să observăm și cum să ne comportăm în societate. Totul începe în familie, apoi în școală, unde suntem intens modelați, unde devierea de la disciplină nu e tolerată și se continuă mai departe în Biserică și la locul de muncă. Suntem îndoctrinați să înțelegem că succesul nostru în viață depinde de respectarea regulilor date de sistem. Suntem de la începuturi educați să lucrăm ca sclavi, să depindem de bani și prețul pe care îl plătim este însăși viața noastră. La început am crezut că trăiesc starea aceasta doar în comunismul din România, însă ajuns în vest, mi s-a comfirmat că e globală starea. Că acesta e mecanismul folosit care conduce civilizația umană. Ce vis sinistru? Acesta e motivul pentru care marii artiști, marii cineaști ai vremurilor de azi nu mai au voie să mai facă filme înțelepte pentru a nu trezi națiunea așa cum o făceau cei din era comunistă. Aceste mecanisme perfecționate au fost adaptate azi de capitaliști în scopurile manipulării subliminale. Ei au reușit să ne strivească dintr-o dată pe întreaga suprafață a pământului pentru că suntem oameni condiționați să fim cinstiți și ascultători, să credem în instituții. Ne-au lovit. Acum sunt închis în casă la blocul B, apartamentul 5 din Ciudanovița.
E o zi fără soare. Camera e plină cu apă până la nivelul ferestrelor. E foarte clară și dulce ca temperatură. Spun dulce, pentru că asta e starea pe care mi-o dă când înot prin ea liber ca un delfin. Așa am fost destinat din pântecele mamei. Nu simt nici un efort, fac piruete și simt o stare de iubire și în această liniște apare un grup de fete și băieți care se așează pe dormeza de lângă peretele camerei din dreapta ușii care duce în balcon, opusă celei de la intrare. Oamenii fruntași primeau apartamente cu balcon pe vremea comunismului. Suntem cu toții sub nivelul suprafeței apei. Fetele râd și chicotesc cu băieții în mijlocul dormezii așezați în cerc, cu spatele la mine. Nu le văd fețele. Continui zborul subacvatic într-o alunecare constantă. E o stare de bine și o dorință de îmbrățișare, de contopire, de completare, de împlinire. O simt prin tot trupul. Din înfierbântarea mea, jos pe podea, întinsă cu fața în jos e o balerină, o tânără. Are o aparență obișnuită, însă deodată curbele devin halucinante. E foarte atrăgătoare și simt o stare de înălțare. Aș vrea s-o îmbrățișez. O apuc de brațul drept și o întorc gentil cu fața spre mine întrebând dacă dorește să o învăț să înoate. Nu are chip. Asta nu schimbă starea. E un fel de a ne apropia unul de celălalt, de a ne cunoaște. De a te cunoaște cu cineva care nu este. „Nu! Că râde lumea”, îmi răspunde și mirat îmi ridic privirea întrebând „care lume?”. Spre mirarea mea, în partea opusă a balconului în cameră era acum un taraf de lăutari în picioare pe o altă dormeză. I-am recunoscut. Era trupa de la Continue reading „Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)”