Ileana VLĂDUȘEL: Despre fericire

Despre fericire pot să-ți spun

C-am văzut-o ieri. Stătea în drum,

Fluturând  batista cea pierdută

În copilărie. Ciufulită ,

Cu genunchii vineți și desculță,

Încerca să fluiere din frunză.

Avea prinsă într-o mână, strâns,

Praștia din sârmă și mi-a spus

Să mă duc cu ea să alungăm

Gândurile cenușii din om,

Lacrima sărată din privire

Și orgoliile adunate în zile.

Am ieșit așa, doar în cămașă

Și c-o fustă scurtă și poznașă,

Am plecat prin arșița de-afară

Să -i trag fericirii un zmeu de sfoară.

Doamne cât am râs! Ce-am alergat!

Pentru o scurtă clipă, am uitat

Grijile, durerile și timpul

Ce aștepta și el să-i vină rândul

Să arunce piatra în șotron.

Câtă fericire stă în om!

Și el trece nebăgând în seamă

Tot ce-i mai frumos! Pe mâine seară,

Fericirea mi-a dat întâlnire

Pe o bancă în parc. Mi-a spus că știe

Un secret dar că o să mi-l spună

Pe-înserat, sub clar timid de lună!

Oare să mă duc? Voi ce ați face

Dacă fericirea v-ar cunoaște

Cele mai ascunse năzuințe

Și v-ar spune că le poate aprinde?!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

10 august 2020

Maria GAITAN-MOZES: Dăinuiri (poeme)

RUGĂ

 

O, Doamne- ajută-mă să dăinui,

Să nu mă bat cu pumnu-n piept,

Atunci când pasul, dintr-o mie,

Îmi este doar o dată, drept…

 

 

ÎMPĂRŢEALA

 

Pâinea

ne-a fost dăruită…

Dar –

era una,

era mică,

şi trebuia împărţită

în prea multe

felii,

şi dacă s-ar fi putut,

să rămână

ceva

şi pentru mâine…

Urmăream împărţeala

înfriguraţi,

aşteptându-ne rândul

la cei câţiva dumicaţi

la care râvnea,

costeliv,

şi un câine,

cu ochii lui întrebători

şi blânzi,

dându-ne târcoale

la fiecare.

Cu toţii eram

la fel de flămânzi

şi nimeni

n-a rămas fără parte.

Numai mama,

tot socotind şi iar socotind,

s-a retras tiptil

deoparte,

păstrând în căuşul palmelor

doar aroma

şi căldura pâinii rotunde…

 

 

MAME ŞI… PĂSĂRI

 

Căldura cuibului şi

puii de pasăre

nu-i jindui.

Vieţi, – vieţii,

– asta e legea –

ce-o mamă

poate

dărui.

Continue reading „Maria GAITAN-MOZES: Dăinuiri (poeme)”

Mihai BUZNEA: MĂRTURISIRILE UNUI CONDEI(ER) – „ACUARELE DE DEMULT” DE RONI CĂCIULARU

Fapt divers băcăuan în plină pandemie de coronavirus: Roni Căciularu s-a întors acasă. Nu singur, ci însoțit de cea mai recentă dintre cărțile sale, un cadou sentimental pe care îl oferă foștilor săi concitadini cu bucuria regăsirii. Pentru că „acuarelele (sale) de demult” sunt, după propria-i mărturisire, nu doar „mărunte amintiri” ci o adevărată frescă pe care a creionat-o în timp, a copilăriei, adolescenței, tinereții școlare și universitare, cât și a  maturității profesionale și de viață.

Dar cine este, de fapt, Roni Căciularu, se vor întreba mulți, spre a merita atenția noastră? Cei ajunși la vârsta senectuții, ca și  mine, și-l amintesc ca pe reporterul frenetic ce-și urmărea chemarea destinului cadențându-și pașii  în ritmurile unui ilustru reporter inter-și post-belic  băcăuan, național  și mondial:  Marius Mircu. Generațiile mai tinere îl vor putea cunoaște din paginile acestei cărți de reportaje mărturisitoare, despre care prefațatorul volumului de 240 de pagini, apărut recent la editura SAGA din Tel Aviv, ne spune: autorul este „…un memorialist de forță și suflet pe linia Bacău – Israel. Amintiri prețioase, viață și întâlniri scrise cu sârg”.  Cu un cuvânt introductiv de Răzvan Voncu, un alt cronicar aplecat cu sârguință  asupra cărții și despre care notează: „Roni a plecat de mult din Bacău, fără ca Bacăul să plece vreodată din ”aluatul” personalității  sale”. Și este de spus, aici, că trei  dintre personalitățile către care ne trimite autorul – Mirodan, Mircu și Steiger –  leagă sentimental cele două ”maluri” ale rostirilor lui Roni Căciularu – malul românesc și malul israelian”,

Cartea, în întregul ei, este un caleidoscop de 21 de acuarele (capitole-reportaje) cu chipuri policrome decupate din cuvinte. Din cuvintele unui autentic maestru al rostirilor narative. Acuarelele sale sunt rostiri hiperbolizante ale trăirilor din luștrii de viață băcăuană pură, redate printr-un discurs reportericesc pe cât de proaspăt, tot pe-atât de sincer și provocator de cunoaștere. Pentru că „acuarelele” lui fac să renască  scene, priveliști și oameni de altădată  din această urbe   înnobilată de nume ilustre precum Bacovia, Alecsandri, Ion Luca ș.a., cu frumusețea, cu valorile. și cu înțelesurile vieții și operelor lor.

Începând chiar cu cel dintâi reportaj al cărții – „Mici tablouri de-altădată”, dar și cu  următorul – „La Bacău, la Bacău, în orașul meu…”; cu  fiecare dintre clipele fixate în memoria-i afectivă, autorul ne introduce în universul mirific al viețuirii băcăuane de peste patru decenii și despre care unul dintre cronicarii scrierilor sale, Zoltan Terner, spune: „Roni Căciularu = Bogăția unei lumi sculpturale”, apreciere definitorie  apărută și în prestigioasa revistă canadiană „Observatorul”.

Bacăul post-belic al  lui Roni Căciularu, adică cel ce i-a  însoțit și îndrumat  zilele și anii, aspirațiile și împlinirile, nu este acel „oraș pustiu, în care ninge ca-ntr-un cimitir”, după cum îl descriau cândva imaginile bacoviene. El este, în viziunea reporterului-scriitor, o citadelă  a luminii și trăirilor voluptoase ale unuia dintre zecile și sutele de mii de citadini. Parcurile, străzile, casele, școlile, magazinele… Oamenii… Sărbătorile… Tradițiile și Obiceiurile… Toate reprezintă, în carte, un univers inefabil rămas intact și nealterat în memoria afectivă a acestuia. Pe care, iată, acum, le transfigurează în pagini de descriptio bacoviensis. Este împlinirea unui destin pe care Roni însuși și l-a croit și pe care ni-l relevă, în reportajul cu titlu de auto-ironizare: „Halal de mine, sunt ziarist!”. Spre a se întreba, câteva pagini mai încolo: „De ce, naiba, scriu?!” Răspunsul și-l dă, ni-l dă, în aceeași notă autopersiflantă: „Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică, să muncesc. Așa am fost învățat. Tata voia să mă facă  electrician. Mama voia să am o diplomă universitară(…). Cum ești tu pe dinăuntru? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: trece, și cum faci? De ce scriu? Citește-mă, s-ar putea să-ți placă și să fii de acord  cu mine”.

Nu mi-am propus să vă „povestesc” cartea. Ea trebuie citită. De vârstnici, pentru un remember revigorant. De tineri, pentru a-și cunoaște rădăcinile orașului în care viețuiesc, dar și pentru a se convinge că viața își are începuturile ei vechi, și nu deodată cu vârstele lor. Ea trebuie citită fiindcă numai astfel veți putea pătrunde în mintea și în  inima  auorului, înțelegându-l și trăindu-i, la rându-vă,  sentimentele față de urbea natală, adică de locul de care ești legat ombilical. De acele locuri în care „…o fanfară cânta”, cândva, iar renumiți actori ai teatrului „Fantazio”, devenit mai Continue reading „Mihai BUZNEA: MĂRTURISIRILE UNUI CONDEI(ER) – „ACUARELE DE DEMULT” DE RONI CĂCIULARU”

Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag

Mă număr printre cei care au avut bucuria de a-l cunoaște îndeaproape, fie și numai virtual pe scriitorul, eseistul, cineastul, jurnalistul și promotorul cultural, Ben Todică, colaborând timp de peste 12 ani pe plan cultural și literar. În această colaborare i-am admirat și prețuit realizările și împlinirile pe plan scriitoricesc (a înzestrat universul literar în limba română cu volume de autor și colective), jurnalistic (contribuții esențiale la radio 3zzz din Melbourne și emisiuni de radio și televiziune realizate în România și Australia) și artistic, (un cineast cu sute de filme, variind ca durată între un minut și nouă ore, cel mai lung, fiind intitulat „Valentin și Adela”).

La Editura PIM din Iași, a văzut lumina tiparului o nouă carte a moldoveanului-bănățean din România, adoptat de Țara cangurilor, Australia. Întrebându-l cum se va numi cartea, mi-a răspuns foarte repede: „Cu brațele aripi”, motivând că de mai mult timp are această fierbinte dorință să publice o carte cu acest titlu, pentru că a trăit și a simțit viața ca un zbor spre înălțimi cu brațele întinse precum păsările cerului.

Încercând să scriu câteva impresii despre această minunată carte de eseuri, m-am tot gândit, cum aș putea să intitulez materialul meu. Răspunsul mi-a venit din lectura textelor incluse, și i-am spus „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”; o aglomerare, o înșiruire de cuvinte care încep cu litera „Z”, gândindu-mă că sunetul „z” inspiră istețime și inteligență, gentilețe și generozitate, hărnicie și altruism, încredere și speranță… Întreaga sa viață, în tot ceea ce a întreprins, autorul a avut ca fond muzical zumzetul harnicelor albine în zborul lor spre a culege nectarul florilor pentru a-l transforma în dulcea miere, plăcută nouă, tuturor. În acest drum „Toată viața mi-am văzut-o filmic, chiar și atunci când visez.”, ne mărturisește autorul, lucru confirmat prin conținutul eseurilor incluse în carte.

Aparent, construită eclectic, lucrarea „Cu brațele aripi” este puternic ancorată în realitatea obiectivă și urmărește câteva probleme majore ale omului și societății actuale. Fiecare om percepe călătoria pe acest pământ în mod individual. Unii simt că se târăsc sau merg agale, alții în pas vioi, forțat și chiar la trap, sau, de ce nu, înotând în ape line ori învolburate, sau chiar zburând în direcții și cu viteze diferite, atingând înălțimi particulare. Ben Todică simte că viața-i zbor plin de mireasma florilor de câmp, dar și zbuciumat de turbulențe de toate soiurile, astfel încât atât omul, cât și societatea umană au un parcurs șerpuit.

Autorul, un rafinat analist, „s-a sondat” în ființa sa intimă pentru a dezvălui cu onestitate gândurile și trăirile sale în această lume. Pornește de la premiza că „Universul este în perfectă armonie şi echilibru. A fost creat pentru noi, pentru a ne inspira şi-a ne ajuta să înţelegem viaţa. Am fost plămădiţi şi dăruiţi cu suflet.” Poporul român a fost hărăzit cu „O limbă cu o dinamică largă, de calibrul unei simfonii Enesciene”. Gândind și simțind-o în această cheie, autorul îl consideră pe Mihai Eminescu, „Hristosul Limbii Române”, și pentru tot ceea ce a făcut și reprezintă pe cerul cultural, literar, spiritual al neamului românesc, Ben Todică propune și susține cu argumente forte, canonizarea poetul național.

Senin la chip și adânc de tulburător în scriitura eseistică, în zborul său existențial, uneori labirintic, forează asemenea unui alchimist în pleava vremii și încearcă să scoată la iveală mărăcinii care înțeapă fără milă pe cei mai mulți din populația lumii, oameni muncitori, cinstiți și cu credință. Îngrijorat de sălbatica dramă a existenței acestora, datorată prostiei și răutății nestăvilite a celor cu averi nemuncite, dar cu blazoane închipuite a fi nobiliare doar prin averile nerușinat de mari acumulate prin munca celor mulți, a popoarelor și neamurilor. Autorul aduce argumente indubitabile în condamnarea celor care au adus România și omenirea la marginea prăpastiei. „Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul exploatatorului invizibil.”

Astăzi fenomenul emigrării românilor este din ce în ce mai pronunțat, iar traumele sale tot mai accentuate în ultimul timp. Emigrarea este, în fapt o dezrădăcinare fără perspectiva de a prinde rădăcini puternice în sol străin. Este  frământare lăuntrică brutală, dar legalizată, în care cei care iau drumul pribegiei poartă cu ei tot ceea ce are pecete românească. Pentru a-și păstra ființa nealterată de influențe străine, sunt nevoiți să păstreze „Spaţiul mioritic… în fiecare cuvânt românesc pe care, când îl rostește, se simte ocrotit, este legătura dintre cer şi pământ.” Aceasta este doar una dintre căile de calmare și diminuare a durerii din suflet, la care se adaugă multe altele.

Credința strămoșească este suportul cel mai puternic al păstrării verticalității spiritului, sufletului și trupului: „Când gândeşti, te reabilitezi, când crezi, exişti, când îţi foloseşti harul şi talentul spre realizare şi împlinire, atunci Dumnezeieşti. Te apropii de casă. Te întregeşti.” Ben Todică înțelege limpede că, din păcate omul nu rămâne în acest perimetru divin, ci treptat, pe parcursul trecerii timpului, lumea este din ce în ce mai pestriță, mai nebună, mai sălbatică și înstrăinată de valorile umane adevărate. Aceasta, pentru că sporește procesul de „schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim.” Pe cale de consecință, eseistul ne spune că „Societatea de azi este foarte bolnavă spiritual, sufleteşte şi nu vrea să se salveze, nu crede în rugăciune şi salvare.” Și ceea ce este mai grav, este faptul că „Înaintea legăturilor sociale sacre pun profitul. Comunicarea şi conexiunea între oameni e distrusă, sfărâmată este şi legătura cu societatea.”

Dacă în prezent s-au acutizat multe probleme, omul poartă poveri din primii ani de viață. Experiențe care l-au marcat încă din copilărie, stocate în pliurile creierului său în formare și dezvoltare precoce au răbufnit mult mai târziu. Dacă în copilărie și-a dorit din toată inima să aibă o anume jucărie doar a lui, acest lucru nu a fost posibil. În postura de tată, îi oferă fiului său cu mult mai multe lucruri, jucării decât și-a dorit acesta, împlinindu-i doleanțe cu toptanul. Prin acest fapt, Ben Todică este purtătorul de cuvânt al multora dintre noi.  Cine nu a trăit asemenea frustrări în copilărie și, câți din copiii lumii de azi nu trăiesc asemenea drame sufletești. Câți dintre părinții de astăzi nu fac eforturi uriașe pentru a împlini dorințele copiilor lor.

Ben Todică, nu numai că ironizează manifestările obscure și triviale ale lumii contemporane, dar condamnă cu vehemență conducătorii din umbră, oculta mondială…, acuzându-i cu virulență de dezmățul și imoralitatea pe toate planurile vieții. Nu-i scapă nici incendiile prelungite din Australia, arătând că atunci „Când se ridică această problemă în parlament, toți fug, nu găsești unul prezent să asculte. Australia arde și ei sunt prin insulele tropicale la chef. Asta, da, trădare!! Tipul ăsta de trădare e la modă în democrație.” În aceeași idee a fărădelegilor existente pe plan mondial, regăsim în carte un grupaj de patru eseuri, intitulate „Celula SF”, numerotate, având fiecare un subtitlu.  De la începutul primului eseu, ne spune clar: „Acest virus, această armă naturală sau artificială, reală sau imaginară m-a făcut să înțeleg că nicio țară din lume nu este liberă și suverană, că toți plătim tributuri, fiind în robia aceluiași clan care ne conduce, ne exploatează și face experimente pe noi ca pe niște șoareci.” Pentru că nimeni nu se grăbește să dea un răspuns cinstit și corect unor întrebări coerente despre ceea ce se întâmplă astăzi, autorul formulează și întrebări retorice: „Voi, americanii, dacă tot tipăriți dolari cu nemiluita, de ce vă mai trebuie armată și bombe?” Dar, tot domnia sa vine cu răspunsul: <Azi, pericolul umanității este terorismul corporatist și lacomia „zombilor” financiari.> Lupta financiară și economică dintre SUA și China distruge echilibrul lumii de azi sub toate aspectele…: „Americanii sunt conștienți că asiaticii au ca avantaj câteva goluri marcate și, dacă nu trag tare ca să câștige lupta tehnologică vor rămâne în urmă, pe locul doi pentru totdeauna. Chinezii au devenit rapizi și ieftini și vor acapara întreaga piață mondială. Vor accepta oare americanii?”

Așa cum fiecare știință își construiește și își „șlefuiește, adică își „curăță” și își îmbogățește conceptele prin eliminarea prejudecăților și a erorilor acumulate, tot astfel, societatea ar trebui să aibă raționalitatea ei de construire și evoluție în, și spre beneficiul omului. Să stabilească scopuri și obiective prin care să sporească nivelul de trai al tuturor ființelor umane, apoi să identifice pârghiile care să conducă la împlinirea acestora. Acest lucru este posibil, atât teoretic, cât și practic pentru că omul are privilegiul de a raționa, de a ști și tria lucrurile bune de cele rele. Poate beneficia de complexitatea experiențială a omenirii în timp. Din păcate, timpul nu se cumpără, dar ca mod de manifestare se repetă, și de multe ori la scară alarmant de nefavorabilă pentru om. Trăim într-o realitate imediată conjuncturală, devenită demoniacă deoarece stâlpii moralei sociale s-au cariat în așa măsură, încât niciun tratament nu mai are efect, dar nici nu există o intenție clară, bună în a schimba lucrurile.

Ben Todică nu putea să rămână mut în fața apariției și răspândirii covidului 19. „Pandemia generată pe tot pământul, se spune/presupune de către specialiști că nu poate fi indentificată precis, că ar fi diferită în diverse zone și explicația unora este că ea s-a transformat în altă formă de virus, că evoluează rapid. Se mai presupune de unii specialiști că acest virus a fost injectat în laborator cu un mecanism, nanotehnologie, care poate fi comandată prin remote control dinafară și agravată la comandă în corpul infectaților. Dacă aceste tehnologii se dovedesc eficiente, vor aduce profit mare celor ce le vor cumpăra. Și acum, cu această ocazie pandemică, a apărut posibilitatea experimentării cu tot felul de tehnologii; demult așteptau un astfel de moment – ca să fie mulse de acest mic grup de miliardari care visează să aibă sub control întreaga omenire. Vând în fiecare zi prin știri numere crescânde de morți și ne țin închiși. Ei au media sub control și vând continuu frica. Vom avea și un al doilea val de coronavirus, în care vor avea posibilitatea să ne sufoce pe noi criticii, să distrugă viața și munca a miliarde de oameni, credința și agoniseala lor și nu se vor lăsa până când nu vor implementa tirania lor atotstăpânitoare. Mi s-a spus că alarmez. Nu încerc să alarmez, ci să atenționez.” Un tablou sinistru de fluidizare și lichefiere a gândirii, de nivelare și ștergere a memoriei curente, recente a omului și omenirii. Asistăm la o impostură umană, prin care un monstru cu multe capete, dorește cu orice preț distrugerea esenței ființei umane.

În asemenea condiții, fără precedent, omul acestui secolul a devenit „sclavul tehnologiei și al dormirii”, simțindu-se mai rob decât oricând pe pământ. Militează cu aprigă vehemență pentru „ieșirea din sclavie prin trezirea conștiinței individuale și colective, suferinde de o degradare împinsă până la coborârea la nivelul instinctelor.” Acesta este un joc foarte periculos, care se desfășoară în spațiul social, fără reguli și fără limite, ceea ce dă impresia de haos și lipsă totală de orice perspectivă.

Martor a tot ceea ce se întâmplă în lume, în pieptul său de bun român, inima-i pulsează de bucurie cu ocazia unor evenimente importante pentru patria sa. Punctează în mai multe eseuri sărbătorirea Centenarului Marii Uniri (2018), întregirea neamului și a teritoriilor sale: „Povestea neamului nostru a fost dintotdeauna nemurirea, iar azi mai mult ca niciodată avem nevoie să reînnodăm NEMURIREA, povestea de care avem nevoie azi.” Persoană deosebit de sensibilă, suflet de artist și minte luminată de scriitor apreciază importanța culturii și literaturii în evoluția civilizației unui popor și militează pentru dezvoltarea acestora. Pentru a se regăsi calea cea bună în acest demers, Ben Todică crede cu tărie în eficiența „Armelor culturale”, în nevinovăția, curățenia și inteligența copiilor lumii. „Fiecare poet încearcă să ne dăruiască o cheie. Eu consider Poezia o cheie de deschis un drum, o odaie, un loc misterios, o enigmă, un mod inteligent şi sensibil de a răspunde la o întrebare.”

Ochiul atent al lui Ben Todică distinge câteva dominante ale globalizării omenirii. În mod paradoxal are loc un proces de fărâmițare și pulverizare a solidarității sociale și a intereselor naționale, ele fiind înlocuite cu lupta acerbă, stradală și de multe ori sângeroasă pentru accederea la frâiele și ciolanele puterii. Asistăm la un film real al confruntărilor primitive între forțe tribale, în care nimeni nu are cea mai mică intenție și nici timp pentru a legifera normalitatea umană socială, ci se merge cu viteză spre distrugere, diminuarea drepturilor și libertăților oamenilor, cu falsa intenție declarată de democrație.

Cu vădită inteligență și luciditate, atunci când vremea existenței sale și a familiei este una senină, Ben Todică întreprinde, fie o vizită în Grădinile Naționale Rhododendron din Munții Dandenongului cu ocazia Festivalului cireșilor înfloriți, fie o croazieră în Oceanul Pacific. Bucurii pentru suflet, cunoștințe și informații noi acumulate de mintea sa iscoditoare.

Chiar și așa, în viziunea autorului, este limpede că puterea banului este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor țărilor, de exploatare până la epuizare a omului, de extindere și împânzire a maladiei hoției, trădării, beției și ghiftuielii. Pentru împlinirea acestora, „criminalii îmbuibați de averi” acționează doar din întuneric precum liliecii în peșterile reci și umede, departe de ochii lumii.

Facilitățile tehnologice, poleite până în dinți cu aur de 24 de karate au orbit omul, indiferent de vârstă (de la copii la seniori).  Astfel, i-au îndepărtat pe unii de alții; de exemplu, membrii unei familie se întâlnesc cu diferite ocazii și fiecare (mic sau mare) stă cu ochii în telefon, fără a comunica între ei: „Internetul, presupus un instrument de înnobilare s-a transformat într-o caracatiţă de înrobire şi control al planetei.”

Ben Todică, un spirit lucid și demitizat încearcă să rămână optimist și încrezător într-un parcurs mai bun al omenirii, „privesc înainte și sper”. Dorința este una, iar realitatea este cu totul altceva. Un spectacol cu fața hâdă și întunecată este întotdeauna îngrijorător; referindu-se la ororile războiul Israel – Gaza, afirmă: „De aceea sunt supărat, omule, căci ştiindu-te capabil de măreţie, îţi baţi joc, distrugi, calci totul în picioare. Război, genocid, minciună…, distrugerea bunăstării, a mediului, a planetei, toate acestea, și pentru ce?”

În ciuda a tot și a toate, se poate afirma fără teama de a greși că Ben Todică este un OM împlinit din toate punctele de vedere. Cu iubire și respectul cuvenit își amintește cu admirație de profesorii Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”

Ierodiacon IUSTIN T.: SĂ TE ROGI. DAR MAI ÎNTÂI SĂ IUBEȘTI…

Dă-ne, Doamne, cuvântul cel liber, cuvântul cel mai liber al Tău!…

Căci ce ar fi sa-L auzim pe Dumnezeu zicându-ne din senin:

– „Să te rogi. Dar mai întâi să iubești…”

Este un cuvânt care-ti cere sa te opresti… Să-ți oprești mintea în înțelegere.

Să facem o pauză de înțelegere.

O, Doamne, cum ne ceri Tu totul înainte de a da puținul nostru!? Știi Tu ceva ce nu știm noi? Știi Tu că e mai ușor să iubim lumea decât să ne rugăm pentru ea…? Sau ne chemi la ceva atât de măreț încât suspendă rugăciunea însăși…?

Oare vrei să spui, Doamne, că putem să fim atât de totali, atât de deplini înainte să ne rugăm… încât să nu ne mai rămână nimic de făcut? Decat să… ne rugăm? Atunci ce rost mai are rugăciunea, dacă deja ne-ai făcut să iubim – lumea Ta și pe oricine din ea…? Pentru că dacă ne-ai fi spus că fiind datori să iubim lumea trebuie să ne rugăm pentru ea, nu am fi văzut în asta decât o corvoadă după altă corvoadă… Căci tu știi că moralitatea este moartea oricărei chemări de la Tine!…

Dar așa, tu ne „păcălești” cu mintea Ta! Tu ne chemi să ne rugăm, „dar mai întâi să…”. Tu vrei să rămânem în Împărăția lui acest „mai întâi…”, din care știi că n-o să mai ieșim niciodată! Așa, Doamne, n-o să ajungem să ne mai rugăm niciodată. Dacă dăm de acel „mai întâi…”.

Parcă mintea Ta, Doamne, ne spune:

– „Să vă rugați în așa fel încât să nu mai trebuiască să vă rugați niciodată…”.

Înseamnă că Tu ne chemi în acea condiție care face posibilă orice rugăciune. Sau… imposibilă! Și nu te deranjează dacă rămânem în ea pentru totdeauna, fără să apucăm să ne mai rugăm vreodată…

Dar ce facem, Doamne, cu necazurile oamenilor care vin la noi? Ce facem cu „cererile” lor, cu cererile pentru ei…?

– „Să fiți în starea în care nu mai trebuie să cereți pentru ei, ceva, vreodată…”.

Dar dacă nu mai cerem, nu cumva…? Adică… Ce feste joci Tu, Doamne, minții noastre…!? Cum Îți sabotezi Tu singur regulile cu care te trudești cu noi de 2.000 de ani? Căci ne chemi la universuri care nu s-au auzit și „la inima noastră nu s-au suit”. Noi, cei de la capătul istoriei, cei la măsura veșnicei „jumătăți” a părinților noștri.

Căci iată. Nu a mai rămas din lume nimic. Decât eu. Tu. Și El.

Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: SĂ TE ROGI. DAR MAI ÎNTÂI SĂ IUBEȘTI…”

Melania RUSU-CARAGIOIU: Un buchet de gânduri într-o revistă de mare prestigiu

REVISTA ,,FAMILIA”, 1865, LA JUBILEUL DE 25 DE ANI SERBAT ÎN 1890

 

Acum, 130 de ani, în 1890, Revista „Familia” înființată la Pesta de publicistul și scriitorul Iosif Vulcan în anul 1865, sărbătorea Jubileul de 25 de ani. Era perioada în care revista se tipărea la Oradea. La această festivitate i s-au adresat Revistei din partea celor mai alese condeie ale vremii urări de dăinuire și prosperitate. Multe din acele nobile gânduri referitoare la cultura românească și la viitorul literaturii române,sunt însoțite în numărul respectiv al revistei de semnături autografe în facsimil.

În acest număr al Revistei au colaborat George Barițiu, Vasile Alexandri, Alexandru Mocioni, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Ștefan Velovan, Vincențiu Baneș, Matilda Poni, Vasile Maniu, Duiliu Zamfirescu, Th. D. Speranția, Sextil Pușcariu, Nicolae Popea, Gh. Sion, Ion Slavici, ș.a.

Vasile Alexandri scria din Paris la 4 mai 1890: „Stimate Domnule Vulcan, sînt bolnav de șapte luni, închis în casă și mai mult lungit în pat. Muza mea, ca și mine a zăcut și încă zace. Ea nu mi-a inspirat nimic de cînd mă aflu la Paris și prin urmare cu mare părere de rău vă anunț că nu îmi e cu putință a răspunde precum aș fi dorit la îndemnul ce mi-ați adresat pentru jubileul «Familiei». Al vostru devotat confrate, V. Alexandri”.

 

Din Căpâlnaș, la 6 mai 1890, scrie Alexandru Mocioni: „Domnule redactor, Precum special, mi-aduci la cunoștință, intenționezi a serba în decursul lunii curente Jubileul de 25 de ani de existență a «Familiei». «Familia» prin un lung șir de ani a fost dincoace de Carpați, unica foaie națională beletristică. Ea, nu numai, a învins multe greutăți ci a și înfăptuit succese considerabile în sfera sa în interesul promovării culturii naționale și acum cu satisfacțiune poți să reprivești asupra activității d-tale în acest pătrar de secol. Te felicitez la aceasta și cu plăcere voiesc și eu să depun tributul recunoștinței mele pentru «Familia» contribuind și cu cevași în numărul festiv ce are să apară în acest incident… al d-tale stimător, Alexandru Mocioni”.

Titu Maiorescu: „Mulți au noroc, dar puțini sunt fericiți. Norocul atârnă de la împrejurările externe care permit un număr infinit de combinări; fericirea atârnă de la dispozițiile interne care sânt din fire mărginite… Cu progresul culturii crește suma obiectelor materiale de dorit și cresc și dorințele indivizilor, dar nu crește în aceeași proporție și puterea lor de a le dobândi. Din această disproporție se produce un rest tot mai mare (de) nemulțumire. Un remediu la acest rău este dezvoltarea crescândă a intereselor curat intelectuale a căror îndestulare este mai accesibilă și paralizează întrucâtva nemulțumirea materială. De aceea și o intreprindere literară condusă cu stăruință poate contribui la Fericirea oamenilor. București…1890”.

  1. Hașdeu, martie, 1890. „Table d’hôte./ Am tot glumit/ Cît am trăit * În birtășița lume/ Și-n loc de bani / Ca mulți golani/ Plăteam berea cu glume/ Și-am tot glumit/ Cît am trăit/ La masa cea comună/ Și-acum glumesc/ Dar mă grăbesc/ Să plec curînd afară/ Un prânz mai prost/ Nici c-a mai fost/ Nici să mai fie iară/ Am tot glumit/ Cît am trăit/ La masa cea comună/ Acum glumesc/ Dar mă grăbesc;/ Mîncați, O poftă bună!/”.

Ștefan Velovan: „Arta de a face ceeace e înțeles, (e) știința de a înțelege ceeace e făcut. Arta care stăruie să facă ceeace nu e înțeles e o nebunie, știința care stăruie să înțeleagă ceeace nu e făcut, e o prostie”.

Vincențiu Babeș, Budapesta, mai 1890: „P’acest teren, la această grea operă a dezvoltării minții și inimii, angajată este ziaristica literară și beletristică. O muncă și direcțiune demnă de conștiința demnității omenești. Am asistat la întemeierea «Familiei» acum 25 de ani. D-atunci până astăzi, astfel i-am cuprins misiunea, precum mai sus espusei și în acest înțeles am sprijinit-o conlucrînd după mărginitele-mi puteri. Oricît de mic de i-ar fi succesul, el este un pas înainte, spre scopul cel mare, care este perfecțiunea, emanciparea și fericirea genului omenesc în general și al românilor în special. Deci, eu nu pot decît să mă bucur și s-o felicit, că s-a susținut printr-un pătrar de secol în luptă grea și să-i doresc a se susține până să iasă învingătoare și să-și vadă și serbeze triumful ideii. Fermă în constrângeri să repudiem pesimismul”.

Matilda Poni: „Lui Iosif Vulcan: «Un sfert de secol ai muncit/ Tu, pentru Țara Ta/ Și glasul tău neobosit/ Tot sună pentru Ea/…»”.

V.A. Urechia: „De 25 de ani e «Familia» lui Iosif Vulcan. Ce plină de viață, ce frumoasă e, ce drag de româncuță… Românimea serbează cu flori și miresme Jubileul «Familiei» lui Vulcan… Trăește națiunea!”.

Ave de V. Maniu: „Într-un pătrar de secol «Familia» organ merituos al presei române și-a făcut cu vrednicie apostolatul dezvoltînd în emulațiune ca toate surorile ei un zel luminat, o activitate instructivă, luminînd, însuflețind cobsolînd și aruncînd sămânța concordiei peste și pretutindeni în familia mare și cea mică. Noi plini de recunoștință pentru serviciile aduse și sacrificiile depuse în interes național, aducând călduroase omagii «Familiei» salutăm cu iubire aniversarea primului pătrar de secol al ființei sale și prin fericitul ei înființător… o viață lungă ca să ajungă și pentru al doilea Jubileu de alți 25! Salve, V, Maniu”. Continue reading „Melania RUSU-CARAGIOIU: Un buchet de gânduri într-o revistă de mare prestigiu”

Simona LAIU: LIMBAJUL ȚESOGRAFIC AL MARII UNIRI

 Cămașa națională, piesa de bază a costumului românesc, concepută la mijlocul secolului al XIX-lea de către doamnele din elită, vorbește cea mai curata limba românească. Ea are subiect, predicat, atribut și complement și se adresează tuturor românilor atât prin compoziția croiului, prin dispunerea câmpilor decorativi și a cromaticii, cât și prin semnificația motivelor folosite. Povestea genezei sale este povestea clădirii României Mari.

O mică incursiune în istorie

Inventat pentru a transmite pe cale vizuală, atât pe plan național cât și internațional,  un complex mesaj social și politic, costumul național se naște în mediul elitelor românești ca o răzvrătire împotriva lungii opresiuni otomane. O dată cu domniile fanariote (1711/1716 -1821), la curțile Valahiei și Moldovei portul autohton a fost cu desăvârșire interzis de legile otomane și înlocuit de portul otoman. Cămășile cu altiță, vâlnicele, maramele românești și celebrele granate bizantine au fost înlocuite de caftane, șalvari și ișlice. Prea sărmani ca să conteze politic, țăranii nu au fost afectați de legile otomane și, în consecință, au reușit să-și păstreze portul strămoșesc. Însă, o dată cu eliberarea Greciei de sub jugul otoman, în 1832,  portul liberării adoptat de regele Otto și de regina Amalia ai Greciei inspiră tinerii nobili români să promoveze un port românesc similar ca mesaj, dar specific principatelor române. Ca urmare, în 1845, doamna Valahiei Marițica Bibescu apare, in portretul oficial pictat de Carol Popp de Szathmari (Figura 1), într-un costum românesc asemănător celor purtate de țărăncile din Argeș, în care pot fi identificate și elemente de port întâlnite  mai întâi în straiele doamnelor de la curte din vremurile pre-fanariote, ramase mărturie pe pereții vechilor mănăstiri, atât în Valahia cât și în Moldova. În 1850, domnița Aglae Ghica, fiica domnitorului Moldovei Grigore al V-lea Ghica, pozează, la rândul său, pictorului german Ernst Wilhelm Rietschel într-un costum țărănesc moldovenesc (Figura 2). Tot în 1850, artistul Constantin Daniel Rosenthal, la cererea familiei Rosetti, întruchipează simbolul României Revoluționare  prin imaginea unei tinere femei îmbrăcate în straie țărănești din zona Argeșului (Figura 3).

În 1853, marele revoluționar unionist C.A. Rosetti scrie de la Paris o Primă epistolă către femeile clasei privilegiate, în care încurajează doamnele din elita românească să participe activ la structurarea modernă a idealurilor românismului. În marile familii boierești, cum erau Goleștii din Argeș, atât bărbații cât și femeile încep de acum lupta pentru formarea și recunoașterea internațională a unui stat național, care urma să se realizeze prin unirea celor trei principate române. În timp ce bărbații se foloseau de ițe politice și diplomatice, cu care urmau să creeze și apoi să consolideze granițe, adică trupul fizic al țării, doamnele țeseau firele destinului românesc cu alte mijloace, dar cu care vor reuși să înveșmânteze tot atât de trainic trupul viitoarei noastre identități: costumul național. În 1854, răspunzând chemării lui Rosetti, personaje precum Elena Cornescu, Felicia și Ana Racoviță, Elena Filipescu, Ana Crețianu, Ana Odobescu, Virginia Eliade Rădulescu ori Catinca Trăsnea formează Asociația Doamnelor, cu scopul de a culege, a cerceta și a promova portul românesc și elementele de cultură și de tradiție românească păstrate și transmise prin arta acului și a războiului de țesut. Primul atelier al Asociației a fost înființat chiar la conacul Goleștilor, într-o zonă care avea o lungă și importantă tradiție textilă. Din Golești a pornit emulația care a făcut să bată inima costumului național românesc, acela pe care l-au conceput doamnele Asociației (devenită Furnica, în 1882, sub înaltul patronaj al  reginei Elisabeta), adică dintr-un loc binecuvântat în care acestea, punând în operă munca țărăncilor locale, l-au brodat și l-au țesut.

 

Stil și identitate

Portul național românesc este diferit de portul țărănesc regional. În timp ce portul regional s-a dezvoltat organic, timp de sute de ani, în funcție de nevoile fizice și spirituale ale țăranilor români și prezintă, în consecință, o mare diversitate stilistică (fiecare principat fiind constituit dintr-o sumă de regiuni distincte), portul național românesc este un produs de sinteză, de tip intelectual, creat de elitele politice din Valahia și din Moldova cu scopul de a promova suma virtuților națiunii române, atât pe plan național cât și internațional. Astfel, portul național românesc va avea menirea de a reprezenta România ca țară și ca neam ori de câte ori va fi nevoie. Așa s-a întâmplat și la Expoziția Universală de la Paris din 1867, când România, în ciuda vehementelor proteste otomane, participă, sub conducerea noului domn Carol I, cu propriul său nume, cu propriul său steag, cu portul său specific și câștiga o sumă de premii importante, inclusiv pentru costumele naționale. Succesul pe care l-a avut România la această expoziție întărește lupta pentru afirmare națională, aspirațiile de unitate ale românilor și o inspiră pe noua doamnă a țării, Elisabeta de Wied, să adopte la curte, portul național românesc. O dată cu recunoașterea internațională a independenței Regatului României, desprins din Imperiul Otoman in 1881, costumul național românesc devine oficial strai aulic. Inspirate de Elisabeta Doamna, atât femeile din elita regatului României, cât și cele din elita intelectuală a Transilvaniei, adoptă portul aulic în lupta lor pentru afirmare națională. Într-un efort ridicol de a opri răspândirea portului românesc în rândurile elitelor din Transilvania, autoritățile maghiare percep taxe exorbitante pentru costumele naționale românești importate. Însă doamnele din Transilvania, cu ajutorul acelora din Regat, își deschid propriile lor ateliere la Orăștie, la Hunedoara și la Arad. În timp, Transilvania adoptă un port românesc pan-transilvănean, inspirat de portul sobru al Săliștei Sibiului.

Cum arată portul național românesc al celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea? Realizat din materiale somptuoase, costumul național românesc de curte, inspirat atât din portul regional al Argeșului si Muscelului, cât și din costumele de curte domnească din secolul al XV-lea, era format din cămașa cu poale, fota sau vâlnicul, șortul (catrința) și marama de borangic. Cămașa era brodată cu fir de lână sau de mătase franțuzească și cu fir de aur și sau de argint. De obicei se folosea o pânză fină de bumbac sau de borangic, ieșită din atelierele Asociației Doamnelor (Furnica). Fota (sau vâlnicul) și șorțul (cum era numită  de doamnele de atunci catrința) erau de regulă realizate din lână și erau brodate sau țesute cu alesături din lână și din fir metalic sau tel (fir metalic lat). Motivele de pe cămăși, fote și marame erau în general geometrice, adesea sugerând structuri vegetale geometrizate. Cromatica era sobră, cu predominarea negrului, a roșului sau a firului de aur.

Costumul național românesc ca limbaj

Scriam la început, vorbind despre cămașa națională, că folosește o limbă română curată. Prin elemente de croi și de stil specific românești, cămașa națională și, într-adevăr, costumul național românesc folosesc un limbaj țesografic eficient, dacă avem în vedere discreta, dar distinsa folosire a tricolorului în broderie și în câmpii ornamentali – adesea ca puncte de accent – și semnificativa Continue reading „Simona LAIU: LIMBAJUL ȚESOGRAFIC AL MARII UNIRI”

Elena BUICĂ: Capacitatea de adaptare

Adaptarea  nu este altceva decât procesul de acomodare a individului la condițiile fluctuante ale vieții și activității omului. Trăim într-o permanentă schimbare, fie că vorbim despre mediul înconjurător, precum încălzirea globală, fie că vorbim de uimitoarea evoluție rapidă a științei și tehnicii sau, cum s-a întâmplat în ultimii 20-30 de ani, de adaptarea celor care s-au strămutat din țara de baștină și sunt nevoiți să dea piept cu transformări profunde pentru care îți trebuie mult curaj existențial. Pe lumea asta nimic nu este stabil, doar schimbarea este singura constantă. De aceea, acest fenomen al adaptării este caracteristic nu numai omului, ci tuturor formelor de viață, deoarece evoluția viețuitoarelor se face prin acomodarea lor continuă la noile condiții de mediu. De aceea, când vorbim despre adaptare, trebuie să abordăm fenomenul din mai multe perspective.

Trebuie să recunoaștem că am fost creați cu dorința de a ne schimba, de a ne adapta noilor condiții pentru a ne îmbunătăți existența, aceasta fiind înscrisă în ADN-ul nostru. Dar Creatorul acestei lumi ne-a dat și libertatea de a alege, să acceptăm sau să ne opunem evoluției. Sunt unii oameni cărora le place rutina, în timp ce schimbările, chiar și cele bune, sunt stresante, le perturbă zona de confort și, aflându-se în fața acestora, ei se bazează pe experiența personală. Aceștia nu văd adaptarea ca o stare de armonie între individ și mediul natural sau cel social și se întreabă dezorientați și copleșiți de o nedreptate pe care nu o merită spunând: „De ce mi se întâmplă tocmai mie acest ghinion?”. Se spune pe bună dreptate despre capacitatea de adaptare că este direct proporțională cu nivelul de inteligență. Bine, bine, dar atunci cum stăm cu păstrarea tradițiilor și specificul nostru național? Judecând problema pe toate fețele, privind și modul cum au rezolvat acest aspect alte popoare, se vede că se pot găsi soluții. Anglia îmi vine prima în minte, fiindcă am asistat, cu emoție și deosebită încântare, la schimbarea gărzii la Palatul Regal, conform vechiului ritual. La englezi, deși este larg răspândită tradiția cu toată frumusețea specificului ei, în același timp, aceasta este împletită cu evoluția tehnicii la care populația s-a adaptat fără să renunțe la tradiții.

Auzim adesea spunându-se că cea mai eficientă modalitate de prevenire a stresului este evitarea schimbărilor. Dar psihologii au altă părere. Ei afirmă că, sporindu-ne capacitatea de adaptare, vom face față cu mai mult succes transformărilor, de altfel inevitabile. O situație specială de adaptare ne-a oferit-o pandemia produsă de Coronavirus. Fiind nevoiți să nu ieșim din casă câteva luni de zile, pe mulți acest fapt i-a bulversat.

Nu cu mult timp înainte de acest eveniment, cuvintele cel mai des întâlnite pe buzele tuturor oamenilor erau acelea referitoare la un fel de plasă a timpului în care ne simțeam prinși și ne zbăteam să ieșim cu bine. „N-am timp, n-am timp” erau cuvinte așezate în diferite contexte. Nimeni și nimic nu ne putea convinge că aceste chingi pot fi rupte ca un zăgaz peste care zăvoaiele apelor pot trece năucitor de repede. Și, ca prin vis, ne-am trezit cu un  virus, Covid-19, pe cât de neînsemnat la vedere, pe atât de puternic în ceea ce poate face când ia omenirea pe nepregătite. Această măsură drastică, izolarea, i-a dat peste cap pe unii, iar alții au găsit în ea și părți luminoase, amintindu-și că în tot răul este și un bine.

Nu am mai stat pur și simplu degeaba ca în această perioadă de izolare impusă, cred că din copilărie, în perioada interbelică, pe când timpul avea răbdare cu oamenii, parafrazându-l pe Marin Preda. Pe atunci conversațiile oamenilor aveau altă culoare, cu fraze lungi, rostite fără grabă: „Ce mai faci, țață Chireaco?”, se auzea vocea unei vecine. „Ce să fac, Marițo, uite, mi-am făcut și eu de lucru cu scărmănatu’ la lâna asta, să-mi mai treacă timpul, că până spre seară e mult, când m-oi duce să dau de mâncare la păsări. Ai, vino mai aproape să mai stăm de vorbă, că e soarili sus și avem timp destul. Ba, mai bine viu eu la poartă să stăm și noi de vorbă pe laviță.” Și vecina bucuroasă răspundea: „Ai că viu și ți-aduc și niște bolbotine, că s-au copt curcudușili alea roșii, de zici că mănânci cireșe”. De atunci lumea s-a schimbat atât de mult, încât dă impresia că aceste mutații  nu s-au petrecut doar într-o viață de om, ci în mai mult de un secol.

Aflată în  izolare, purtată de valul amintirilor altor vremuri, am stat  și eu în mai multe zile și seri în fața casei pe o bancă, lângă un rond de flori. Era atâta liniște din cer până în pământ, încât mi se părea că aud, ca Lucian Blaga, cum  razele de lună se izbesc de geam.

Alteori, când vântul foșnea prin verdele viguros al copacilor, parcă spunea basme pe care le mai auzisem în copilărie, iar ciripitul păsărelelor și al puișorilor așteptându-și hrana mi-amintea povești Continue reading „Elena BUICĂ: Capacitatea de adaptare”

Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION – CONCRET ȘI CONCEPTUAL ÎN CULTURAL INTELLIGENCE

***Sever Spânulescu, ARM Microcontrollers Programming for Embedded Systems: STM32F4-Discovery CMSIS and HAL-API in IAR-EWARM or Keil-MDK Kindle Edition

Sever Spânulescu, ESP32 programming for the Internet of Things: HTML, JavaScript, MQTT and WebSockets solutions (Microcontrollers and IT Book 1) Kindle Edition

ACTUAL MIND, POSSIBLE WORLDS

În imaginarul colectiv al atâtor lumi posibile, second life-ul digital a impregnat societatea contemporană, până la transfer personal în virtual. Oculta acestui teritoriu devine din ce în ce mai puternică, creând teorii ale conspirației, (fals-pozitiv) neverosimile. Este cunoscută și considerată distopică teoria fostului NYPD Marc Goodman, din Future Crimes/ în română tradusă de editura RAO: X-Cyber. Viitorul începe azi/ future-crimes-inside-the-digital-underground-and-the-battle-for-our-connected-world, prezentând apocaliptic viziunea autorului (mai degrabă realitatea constatabilă) a pericolului transferului vieții reale în virtual. Considerată utopică, ipoteza cărții aparține unui picaro digital ce pare actor science fiction, dar în lumea digitală imposibilul nu există, pe axa bine-rău, imaginația având ambele conotații, de la furtul de identități, threaturi diverse, perfidele atacuri DDOS (atacuri de rețea, greu depistabile), un thriller nu doar al “simplelor” clone de carduri bancare. În care răul, organizat subtil pe un teritoriu subteran numit Deep Net, Silk Road, Dark Web, se extinde până la terorism cybernetic: Cyber War.

Pro și contra acestor trenduri, unul al societății informaționale, altul al întoarcerii la natură, spre o viață simplă, atribuită deja personajelor excentrice, ce preferă patriarhalul (“Cosmopolitan”), versus direcția facilizării vieții prin progres tehnic – toate acestea nu-și mai găsesc echilibrul în prezent. În mod natural, civilizația progresează, schimbându–și variabilele. În plină epocă postmodernistă, românii, sincronic locuitorilor unor New York, Sydney, Londra sau Hong Kong, nu au rămas cantonați în categoria societate rurală.

În avangarda ciberneticii economice, studiile profesorului Sever Spânulescu proiectează conceptul Cultural Intelligence într-o semiotică a discursului hi-tech. Internetul obiectelor sau IoT, cu cea mai simplă definiție  reprezintă un concept ce presupune folosirea internetului pentru a conecta între ele diferite dispozitive, servicii și sisteme automate, formând astfel o rețea.

Studiile rectorului Universității Hyperion, prof.univ.dr. Sever Spânulescu, intră în topul mondial al inovației IT.  Book Authority a plasat pe primul loc în Top 10 al celor  mai bune cărți despre microcontrolere, în 2019, cartea  ARM Microcontrollers Programming for Embedded Systems, În același top mondial al cărților intră și studiul despre Internet of Things al universitarului român.

Continue reading „Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION – CONCRET ȘI CONCEPTUAL ÎN CULTURAL INTELLIGENCE”

Stelian PLATON: Mormintele Elodiei (poeme)

APATIE                  

 

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,

Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,

Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă

Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.

 

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,

De nu se mai  întoarce consolator niciun minut?

Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,

Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.

 

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,

S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,

Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția

Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.

 

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai

Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.

O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,

Acolo sub nisip, uitat, văd  zeul nostru mare.

 

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,

Doar flori uscate în buchete, le pomenesc postum,

În Univers se contopesc neconsumate clipe,

Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.

 

 

CÂNTEC TRIST                             

 

Zac rochii de mătase și verbe speriate

În crusta scorojită a satului plecat,

E beznă-n convingeri și-s iubiri rarefiate,

Iar sabia flămândă taie capul aplecat.

 

Uimiți uităm și vorba, și ulița, și viața,

Și frunzele sunând în roua albei dimineți,

Suntem la începuturi și asta-i doar prefața,

Învățăm  tăcerea, nu furia celor îndrăzneți.

 

Apatici și absenți, uitați, n-am mai râs luminii

Iar zarea noastră e o tristă clisoasă seară,

Este promenada care bucură străinii

Și-n care vanitatea sinistră își prepară.

 

Prezentul serbam sub rădăcini de buruiană,

Ori sălcii suntem cu ramuri seci și aplecate,

Privind în balta de neputință plebeiană

Cu lacrimi neplânse și iluzii rumegate.

 

 

DOR DE TINE

 

Se macină bonom, pe nevăzute anul

Și zilele se contopesc în abur de cafea,

Privesc cum cordial mi s-a întins oceanul

Ca o moarte, peste lunga năzuință a mea.

 

Cu aripi discrete frământă briza norii,

Aștept clipe trecătoare să înghită timpul,

Pe Drumul Mătăsii trec încă negustorii,

Pentru zborul meu greoi, nu este anotimpul.

Continue reading „Stelian PLATON: Mormintele Elodiei (poeme)”