Alexandru NEMOIANU: Kosovo-Metohia

În unul dintre eseurile sale, intitulat “Stindardul Lumii: ,G.K.Chesterton vorbea despre felul în care un loc sau o țară pot crește și pot avea viitor. El conchidea că viitorul unui loc (ori al unei țări) poate fi asigurat doar prin dragoste,” o dragoste având substrat transcendental și fără motivare pământească”. Doar în acest chip, spunea marele eseist, un loc poate deveni măreț și demn de viață și de moarte. Mai întâi oamenii trebuie să cinstească un loc și apoi vor putea să își dea viața pentru el, ca să îl apere sau să îl facă mai frumos. Un asemenea loc va fi iubit și cinstit chiar în înfrângeri și doar un asemenea loc va putea să devină strigăt de lupta și motivație de renaștere, după o înfrângere. Spunea Chesterton; ”Roma a fost îndrăgită de oameni nu pentru măreția ei, ci ea a căpătat măreție pentru că oamenii ei au iubit-o”. Iar Roma este un caz cu valoare permanentă și absolută. Ea este arhetipul “locurilor” pentru care oamenii au știut și să trăiască și să moară, să aibă rost, să se poată ridica din înfrângeri, ”să își lingă rănile”, să se ridice mai tari, mai mândri, mai frumoși. Asemenea locuri există în multe părți și un asemenea loc au toate popoarele care știu că ele nu sunt simple realități istorice, ci că sunt realități duhovnicești deopotrivă. Căci neamurile au fost aduse în istorie cu un rost de împlinit care nu stă la voia răului clipei. Un asemenea loc special și făgăduință de biruință este Kosovo-Metohia.

Este bine a ne aducem aminte și să nu uităm ce s-a întâmplat în Primăvară anului 1999 și mai exact în zilele ce au premers Învierii Domnului și până la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, zilele sfinte ale dreptmăritorilor creștini. Acele evenimente țin de meta-istorie.

Un neam de un curaj și demnitate fără egal, Neamul Sârbesc, a fost atacat cu o brutalitate și violență care au fost cea mai vădită crimă a negativității pure din ultima jumătate a veacului XX. Acest atac si această agresiune sfruntată,nu au avut decât un singur scop:să ucidă, să distrugă și să umilească și,încă mai vârtos, să umilească Biserica lui Hristos în zilele ei de bucurie și în unul din locurile ei sfinte.

În conflict s-au aflat un imperiu buimac și fără suflet,un imperiu care va evolua ulterior în “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” de azi (adică SUA, EU și slugile lor) și o țară și un neam care stăteau pentru locul lor în lume. Este știut că o vreme, după căderea comunismului, mulți am crezut că, măcar pentru o vreme, răul va fi stăvilit. Ne-am imaginat că figuri sinistre nu ne vor mai bântui. Dar în acele zile am văzut fețele hidoase ale dezmățatului William(Bill) Jefferson Clinton, a generalului hingher Wesley Clark, ale anti-femeii Madeleine Albright și alți eiusdem farinae. Dar asta poate nici nu mai are importantă. Un alt lucru are însă importantă.

Incredibila rezistență sârbească a dat tuturor oamenilor și țărilor, un răgaz să se dezmeticească din visare și iluzii. Oamenii au avut răgazul de a vedea cine sunt cei “buni și cine sunt cei “răi” , în noile circumstanțe ale istoriei. În chip brutal condiția noastră umană a fost pusă din nou în situația de a TREBUI să aleagă între bine și rău. Și să nu ne amăgim. Pentru această alegere vom avea de dat seama în față unei instanțe care este infinit mai tare și mai dreaptă decât a oamenilor. Suntem obligați să vedem că “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” (repet, UȘA, EU și slugile lor) Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Kosovo-Metohia”

Ileana VLĂDUȘEL: Cum cad iubirile!

Cum  cad iubirile!

 

Cum cad iubirile, cum cad, din înălțimea unde au stat!

Și ce trufașe mai tronau

Și uite acuma unde stau!

 

Sub talpa hoților de doruri, umile și fără onoruri

Și se îngroapă în nisip,

Lângă uitare și se sting.

 

Sub coapsa timpului strivite de nestatornice ursite,

Prin falduri de singurătate,

Pe alei cu amintiri pătate.

 

Cum cad iubirile, cum cad, din inimile unde au stat

Vestale ce uitându-și locul,

Au lăsat să se stingă focul!

 

Rămân fărâmițate biete, în urne vechi, în lanț și-n zeghe

Și nu le caută cuvântul,

Nici inimile și nici gândul.

 

Cum cad iubirile, cum cad, de pe piedestalul spart

Și-n pieptul unde-au fost regine

Rămân în urma lor ruine!

 

Cum plâng iubirile, cum plâng când din altarul lor se sting

Și cum își rup veșminte alese

Că nu mai sunt de azi mirese!

 

Cum viscolesc pustietăți printre ruine de cetăți

Și cum mai șuieră și vântul

Săpând iubirilor mormântul!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

5 iunie 2020

César Vallejo: Heralzii negri

Heralzii negri

 

Suntem supuși în viață la biruinți atât de dureroase… Nu știu eu!
Cu ură prăvălite, cad peste noi lovituri de la însuși Dumnezeu,
iar tulburarea se adună în lacul fără fund al sufletului … Nu știu eu!

 

Puține sunt, dar sunt… Întunecate brazde sapă-n obrazul cel mai diafan,
în umărul cel mai puternic. În chip de bidivii sălbatici, de cruzi năvălitori,
de heralzi negri, ne taie calea, prezicând sfârșitul.

 

Prăbușit în abis, Hristosul sufletului cată zadarnic după a sa blândă
menire, curmată de-un destin necruțător. Pocnind aidoma cojilor crăpate,
de pâine arsă, uitată în cuptor, plesnesc pedepse sângeroase deasupra tuturor.

 

Iar omul… biet… sărman! Privirea și-o întoarce și speriat tresare, simțind
o nevăzută palmă pe umăr; tot ce-a trăit până acum se-adună în
căutătura lui smintită, alimentând un heleșteu plin-ochi de vini neispășite.

Suntem supuși în viață la biruinți atât de dureroase… Nu știu eu!

 

Cesar Vallejo, Peru (1892 – 1938)

Traducere: Germain Droogenbroodt  și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: Los heraldos negros

 

 

***
Los heraldos negros

 

Hay golpes en la vida, tan fuertes… ¡Yo no sé! Golpes como del odio
de Dios; como si ante ellos, la resaca de todo lo sufrido se
empozara en el alma… ¡Yo no sé!

 

Son pocos; pero son… Abren zanjas oscuras en el rostro más fiero y
en el lomo más fuerte. Serán tal vez los potros de bárbaros atilas; o
los heraldos negros que nos manda la Muerte.

 

Son las caídas hondas de los Cristos del alma, de alguna fe adorable
que el Destino blasfema. Esos golpes sangrientos son las crepitaciones
de algún pan que en la puerta del horno se nos quema.

 

¡Y el hombre … Pobre … pobre! Vuelve los ojos, como cuando por
sobre el hombro nos llama una palmada; vuelve los ojos locos, y
todo lo vivido se empoza, como un charco de culpa, en la mirada.

Hay golpes en la vida, tan fuertes … ¡Yo no sé!

César Vallejo, Perú (1892 – 1938)

de “Los heraldos negros”

Al. Florin ŢENE: O secvență din viața compozitorul Haydn; capodoperele se nasc și dispar din întâmplări neobișnuite

Aflându-se a doua oară în Anglia, compozitorul Joseph Haydn, ce ajunsese în Londra în 4 februarie 1794, fiind primit cu onoruri, ca și prima oară, într-o după amiază a fost vizitat la hotelul unde era găzduit, de un tânăr ofițer de marină, blond și cu ochii albaștri.

            -Ce doriți domnule ofițer?

            -Mister Haydn, vă rog să mă scuzați de vizita mea inoportună, dar…am venit să vă propun o mica afacere. Pot să vă vorbesc?

            -Poftiți! Spuneți!

            -Mâine eu plec cu vasul meu în Orientul îndepărtat, în Indii. În echipaj am 80 de oameni. Traversarea e lungă și periculoasă, durează aproximativ trei luni, oamenii suferă de “spleen “, adică ajung într-o stare nemotivată de melancolie, se manifestă  prin plictiseală și dezgust față de orice. Devin răi…Mi-ar trebui un leac împotriva acestor stări psihice. M-am gândit că un cântec antrenant și frumos plin de voiciune, mi-ar fi de folos. Am venit, în acest sens, să vă propun o afacere.Vă rog să-mi compuneți un cântec până diseară… și uitați banii. Sunt sigur că numai dumneavoastră mister Haydn, sunteți cel care puteți să compuneți o capodoperă să poată potolii marinarii mei. Vă mulțumesc anticipat cu mare plecăciune…

            Marinarul, ajustându-și vestonul, a salutat și plecând grăbit, fără să mai aștepte replica compozitorului.

            Lui Haydn i-a plăcut și ca fizic și ca atitudine marinarul englez. Rămânând pe gânduri și fredonând în gând, în două ore marșul a fost gata.L-a așternut pe hârtie și la ora stabilită ofițerul s-a prezentat. Hayndn cum l-a văzut, s-a așezat la pian și a început să cânte. Ofițerul l-a ascultat de două ori și fiind mulțumit a luat partitura.

            -All right!*

            După care a strâns mâna compozitorului și cu un entuziasm puțin obișnuit a plecat. Însă, toată noaptea Haydn a avut remușcări, I s-a părut că marșul compus nu era pe măsura banilor primiți.”Ași fi putut să compun ceva mai bun… “ Pe la miezul nopții s-a apucat să compună un mars mai frumos, mai dinamic, mai prețios sub aspectul realizării artistice.

            După ce a terminat de pus pe note și transcris pe portativ, s-a întins pe pat și a adormit.

            Dis de dimineață când încă mai persista ceața pe Tamisa a pornit spre port, acolo unde erau ancorate corăbiile de cursă lungă. Cercetând fiecare vas aflat lângă chei, cu mare greutate a descoperit corabia marinarului cu pricina. Vasul tocmai ridica ancora.

            -De ce ați venit maestre Haydn? L-a întrebat surprins comandantul vasului cu ochii lui albaștri.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: O secvență din viața compozitorul Haydn; capodoperele se nasc și dispar din întâmplări neobișnuite”

Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

 

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

 

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

(Doamnei mele învăţătoare Oproescu Viorica)

 

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă voi ruga la Tine, Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

 

DOMNULUI   PROFESOR

                                (Neuitatului meu  profesor de istorie,

                                                                 Ionescu  Nicolae)

 

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,

Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,

A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,

Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

 

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată

Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată

De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate

Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

 

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir

Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir

Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea

La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

 

***

Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire

C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,

Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte

Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

 

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând

Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,

Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,

Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

 

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)”

Alexandru NEMOIANU: Interogatoriile intense

(Enhanced interrogations)

Starea sistemelor politice poate fi judecată și după aparatul lor de represiune. Atunci când principiile, care afirmă și caută să definească sistemul, sunt vorbă goală și sunt contrazise de practicile din corpul de urmărire și corecție, acel sistem este în profundă criză și aproape de colaps. El mai poate dăinui, mai poate face mult rău, dar în sine este putred și în pragul disoluției. Când factorii presupuși a face dreptate devin călăi și torționari sfârșitul sistemului este aproape. În această privința trebuie făcută o precizare esențială.

Acest infern concentraționist devine iad profund în momentul când el este codificat, când tortura devine regulă. În acest iad nu se află doar “vinovați”, se află mai ales nevinovați, oameni aflați la loc nepotrivit și care intră în moara drăcească a torturii permanente, fără rost.

Nu este vorba despre faptul că cel deținut, cel acuzat, merită sau nu un tratament sever. Este vorba că atunci când factorul de putere, cutare sistem statal, folosește metode sinistre, tortură și nimicire a oricărei urme de umanitate sau decentă, el, acel sistem statal, încetează să mai fie superior moral celui acuzat, se așează în aceiași categorie. Comportamentul decent nu este opțional, el este obligatoriu, dacă dorești să păstrezi autoritate și credibilitate morală. În momentul în care un sistem politic sau statal codifică tortura bestială, acel sistem se așează în aceiași categorie morală cu cel torturat,în aceiași categorie morală cu “teroriștii”.

Acest lucru a fost adevărat în trecut și adevărat este și astăzi.

Sistemul comunist din România, esența lui bestială a fost dovedită prin “fenomenul Pitești”. Un fenomen care a transformat închisoarea în iad, în manifestare demonică deplină.

În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatece și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților închiși,tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen. Bestiile comuniste au pornit de la adevărul simplu că în condiții de maxim stres orice formă sau comunitate biologică sfârșește prin a se autodistruge. Acest adevăr, simplu în cruzimea lui, bestiile comuniste l-au folosit în lagărele lor cele mai brutale și față de „elementele” pe care ei le considerau mai periculoase sistemului comunist animalic.

Metoda « Pitești » fost folosită mai întâi împotriva aristocrației „albe” , în Uniunea Sovietică, în anii 20 ai veacului trecut. (În lagăre „mixte”!,bărbați și femei.) Apoi s-a extins, mai ales după sfârșitul celui de al doilea război mondial. În Silezia, împotriva Germanilor s-a folosit pe scară largă și o carte, „Ochi pentru ochi” (An eye for an eye) descrie în amănunt „fenomenul”. Este de reținut că în Rusia bolșevică și în Silezia cei care au aplicat sistemul “Pitești” au fost,în majoritate, comisari Ovrei și tot asemenea “comisari” au inițiat și acțiunea Pitești în România; Pauker, Nicholski, etc.

Prin tortură continuă, zi și noapte, fără motivație, deținuții erau reduși la condiția de supuși perfecți, roboți care executau orice comandă li se dădea. Așa s-a ajuns că deținuții să se tortureze între ei, să mănânce fecale, să rostească blasfemii cutremurătoare, etc.

Metoda prin care ajungeau la acest nivel era rezultatul, cum spuneau torturii permanente și de lungă durata.

Îngroziți de deconspirarea fenomenului, comuniștii Români au încercat să îl camufleze. Ei au înscenat un soi de proces în care au “dovedit”, prin tortură participanților, că “fenomenul” a fost consecința unor “directive” date, din exterior, de comandanți legionari. Evident ridicolul acestei afirmații era strigător la cer. În închisori comuniste de maximă securitate, în care deținuții era controlați total, cum ar fi fost cu putință să aibă acțiuni fără știrea comandamentului securist? (Este revoltător că în zilele de la sfârșitul anului 2019 doi “cercetători”, mercenari ai iadului, au căutat să reia această sinistră varianta a securității).

Dar în realitate rezultă tot mai limpede că “fenomenul Pitești” nu a fost un caz izolat și mai ales la întâmplare. Acel fenomen a fost comandat și analizat de către centrele răului mondial. Că așa este stă dovadă actuala practică a “interogatoriilor intense” (“enhanced interrogations”), sistemul Guantanamo, practicat de serviciile represive ale USA.

După atacul din Septembrie 2011 în USA s-au luat măsuri brutale. Era firesc ca țară să se apere, dar nu era firesc ca măsurile luate să contrazică orice normă de drept sau stare sub lege. Nu era normal ca toate convențiile internațional existente privind tratamentul deținuților să fie călcate în picioare. Nu era normal ca Președenția USA să aprobe tortură.

Această oficializare a torturii a făcut USA un rău imens. Probabil că niciodată nu vor mai reuși USA să își recapete prestigiul moral. Iar acest dezastru criminal a dezvăluit că sistemul USA este grav bolnav, poate terminal bolnav. Această oficializare a torturii poartă un nume: ”interogatorii intense”, ”enhanced interrogations”, un eufemism pentru tortură.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Interogatoriile intense”

Al. Florin ŢENE: Călătoria – un adevărat proces cultural al unui oltean pe meridianele lumii *

           De curând am primit de la prietenul meu din tinerețe, Ilie Vulpe, profesor și specialist în arhivistică, din capitala Banilor,  o carte, semnată de el și Nicolae Mihai, intitulată “Un craiovean pe meridianele globului- Impresii de călătorie la cumpăna de veacuri XIX-XX“. Volumul, având 336 de pagini, (apărut la Editura ALMA-Craiova, 2007), prietenul mi-l-a trimis cu următorul autograf: “Familiei Țene cu prietenie veche, trainică și bazată pe considerație. Ss I. Vulpe, 20 mai 2020, Craiova.“, este structurat în șapte capitole: Studiu introductiv, Notă asupra ediției, Lista documentelor, Scrisori, Glosar, Abstract și Resume, inclusiv un mic album fotografic din epocă, conținând 32 de imagini un fel de memoria clipelor unor însemnări de călătorie.

            Originalitatea și importanța acestui volum sunt precizate în câteva rânduri în ceea  ce scriu autorii pe ultima copertă:”La sfârșitul secolului al XIX-lea, călătoria nu mai este doar un simplu voyage, ci a devenit un adevărat process cultural prin care întâlnirea cu celălalt operează deopotrivă asupra celui întâlnit și a călătorului. Globe trotter-ul nu este altceva decât variant deghizată a hidalgo-ului lui Cervantes, ce se îmbracă pentru o nouă aventură, în care descoperirea celuilalt înseamnă de multe ori și propria descoperire.“

             Citind studiile de la început despre această carte, m-am adus aminte de  „Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha”, satiră a literaturii cavalerești, imagine complexă a conflictului dintre real și ideal, care se înscrie printre capodoperele prozei universale , ne duce cu gândul la primii călători români dornici de cunoaștere, pe care nu-I putem numi nebuni, ci descoperitori de tărâmuri pentru cei lăsați acasă.În acest context îl putem numi pe Nicolae Milescu Spătaru, pe Dinicu Golescu, amintit în “Studiu introductiv” de autorii cărți de care facem vorbire, inclusiv pe Nae Vrăbiescu, olteanul, despre care Ilie Vulpe și Nicolae Mihai îl imortalizează ca un deschizător de drum în domeniul culturii moderne a călătoriei.

            Cele 96 scrisori expediate de Nae Vrăbiescu din diferite colțuri ale pământului, meridiane, pe care se află diferite țări cu multiple tradiții, obiceiuri și univers etnografic,  cuprind impresii și observații despre evoluția culturilor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile oamenilor, a felului lor de viață și legăturile cultural-istorice cu spațiile spiritual limitrofe.

            Majoritatea scrisorilor sunt adresate surorii sale, Polina,(1854-1944 ) căsătorită Vorvoreanu, adresândui-se cu regionalismul țațâ, care se folosește, ca apelativ față de   mătușă, fiind un  termen de respect cu care cineva se adresează, în mediul rural, unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă;se mai folosește regionalismul lele.Acesta este un termen alintător dat de un bărbat femeii iubite; mândră fiind un peiorativ,  epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică.

            Pentru realizarea volumului, autorii au copiat cele 96 de scrisori ale lui Nae Vrăbiescu, pe care cei doi istorici arhiviști le-au identificat în fondul Vorvoreanu, de la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din capitala Băniei, orașul Craioveștilor.

            Călătoriile, așa cum autorii scriu în “Notă  asupra ediției “, s-au desfășurat în perioada anilor 1895-1926, iar scrisorile au fost selectate pe ani, cu scopul ca cititorul să poată urmării desfășurarea călătoriilor de-alungul timpului.

            Scrisorile au fost transcrise conform normelor academice ale limbii române, iar pentru a păstra “culoarea”, savoarea limbii și ”parfumul” epocii și al locurilor vizitate, au fost păstrate specificul fonetic, cel gramatical și lexical descoperite în scrisori.

             Din “Studiu introductiv“ aflăm că acest globe trotter  este fiul lui Constantin Vrăbiescu și al Anghelinei Vrăbiescu, iar fiul  Nicolae Vrăbiescu, al noulea copil al familiei,  s-a născut la 24 aprilie 1867, bucurându-se de o copilărie fericită în Craiova.Această familie a avut o legătură tangențială cu familia actorului Coco Demetrescu, tatăl poetului Ragu Gyr.

            Interesantă  este comparația dintre “varianta deghizată a hidaloo-ului  lui Cervantes“ cu al lui Rosinantă (Rocín înseamnă în spaniolă un cal de povară sau o gloabă, dar poate însemna, de asemenea, but can also mean an illiterate or rough man. Există cuvinte similare în franceză (roussin; rosse), portugheză (rocim) și italiană (ronzino). Etimologia cuvântului este incertă.Numele calului este un joc complex de cuvinte. În spaniolăante are mai multe sensuri și poate fi un cuvânt de sine stătător, dar și un sufix. Un sens este „înainte” sau „anterior”. Un altul este „în față”. Ca sufix, -ante este adverbial în limba spaniolă; rocinante se referă la aspectul său de rocín. „Rocinante” urmează modelul lui Cervantes de a folosi cuvinte polivalente, ambigue, care este un aspect comun pe tot parcursul romanului.) și lumea, deja, mecanizată ce a mărit viteza dintre destinații. Citind cartea celor doi autori mi-a permis să fac o digresiune pe marginea călătoriilor ca obiectiv turistic și cultural.

            Călătoriile pot îmbunătăţi calitatea vieţii, fiind cel mai bun remediu pentru a diminua oboseala fizică şi mentală. Este, de asemenea, un ajutor terapeutic pentru suferinţele sufletului, deoarece, în plus faţă de reîncărcarea bateriilor şi de oxigenare, vă puteţi pune ideile în ordine. În mod sigur, după ce aţi călătorit, nu veţi mai fi aceeaşi persoană.

Este bine să călătoriţi pentru a vă schimba „chipul” zilnic, să vă distraţi şi să vă exersaţi hobby-urile preferate. Este o oportunitate să vizitaţi prieteni vechi sau să întâlniţi oameni noi. Pe scurt, trebuie să călătoriţi atunci când primiţi semnale că este timpul pentru o oprire sau o schimbare. În general, persoanele care călătoresc sunt mai flexibile şi mai creative. Acest lucru se datorează faptului că o călătorie implică rezolvarea problemelor mici sau mari.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Călătoria – un adevărat proces cultural al unui oltean pe meridianele lumii *”

Alexandrina TULICS: E raiul coborât

E raiul coborât
                                   (Din albumul ,,Tezaur Ceresc”)

 

Își scutură salcâmii pletele albite

Castanii aprind lumini în candelabre -n alb

Iar liliecii și-au înroșit cosițe,

Din verde crud se -nalță ici,colo câte-o căpiță,

Printre fagi.

Mioare-lenevite-n saț,

Uită să-și behăie identitatea,

O siluetă cară pe umeri cobilița,

‘Ncărcată-n vișini roșii,culese jos în poieniță.

-E raiul coborât la pământeni!

Văzând atâta frumusețe,bunătate; Înfioară !

Mi-s dragi colinele în verde

Și seara ce-n răcoare lin coboară…

Aș vrea să strig să mă audă,

Toți pământenii!

Cu ei în cor să -nalț-n iubire, sfinte mulțumiri,

Aceluia ce ne e Domn, mărit si scump Mântuitor.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

4 iunie 2020

 

Daniela PÂRVU DORIN: Sufletul ca o pasăre mică (poeme)

Motto:

,,Iertarea e regăsirea unei averi înstrăinate“(Schiller)

 

Lumina cade pe noi ca pe-o cicatrice veche

mărind fiecare bob de sânge

Și-n toate scenariile noastre de iertare

există o listă neagră cu rânduri ce trebuie șterse

pentru că viața trebuie curățată! Dar în cea mai deplină liniște

până când iertarea nu va mai fi un act de dreptate

ci unul de dragoste…

ierți și ai impresia că-l imiți, o clipă pe Dumnezeu…

și înțelegi de ce îmbrățișarea oprește timpul în loc

de ce uneori ți se năruie în inimă un cer întreg

te poți pierde și-n minutul marii Regăsiri

cu tine, cu Dumnezeu și cu celălalt

e un  fel de Sfânta Treime a iertării, în fiecare rană

sufletul e o pasare mică pe care o strângem prea tare,

uneori, chiar neștiind dacă sau când am omorât-o…

neiertând…

 

 

Poem de stare

 

Avem nevoie de un act de identificare,

trece ceva vreme pana-nvatam

despre aspectele subtile ale lumii noastre interioare

tot ce ne defineste e lumina in care ne percepem

tot ce ne bantuie ne dezvaluie bucuria

traita scenic fara sa vrem,

fără sa știm

ca dincolo de inima e lumea ta

o lume nebănuit de-ncăpătoare…

in care toata viata te poti rataci…

dar numai  într-o anumita zi …te pierzi!

 

 

Răsărit de soare( interior)

 

Despre respirația inimii se tace!

sentimentele ce pun stăpânire pe tine

sunt brodate sub patrafir

suntem două ființe de nisip

cu vieți sfărmate(avem Raiul închis)

așa că vom cere unui preot bătrân

să ne deschidă, la amândoi, aceeași Carte…

**

suntem rezultatul unei unice simulări

trăite în lumea demult bandajată

în care nimeni nu te poate-mbrățișa

venim amândoi din aceeași înstrăinată

singurătate,

nu mai recunoaștem supliciului nici o unealtă,

chiar dacă viața, subtil de tot, ne poate încătușa!

***

(abia) mai disting o urmă de glonte

 

 

Pictez pietre

 

Pictez pietre

decând simt că cineva îmi risipește timpul

trăit în lanțuri cu fiecare za

cu inima afară din cămașă,

eh, e o piatră pictată și ea!

a sare amară miroase

în culori pun din durerea lumii ceva…

dacă nu simți

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Sufletul ca o pasăre mică (poeme)”