Al. Florin ŢENE: Iisus s-a înălțat

 

Iisus s-a înălțat

 

Ce sfințenie înțeleaptă pregătește saltul

Și cât de liniștit e  cerul și tot mai sus

Mai libere pãsãri deseneazã înaltul

Când alături se înalță Iisus.

 

Farisei  de duzinã sunt uimiți și li-i teamã

Sã vadă ce nu cred în apus,

Flori gătite-n culori și glasul frunzelor cheamã

Lumea să vadă cum se înalță Iisus.

 

Dacã dragoste nu-i…mai nimic nu rãmâne

Credința e sfântă, reginã ce nu s-a dus

Şi Golgota uimită, o cruce  amintire mai pune

În rânduialã şi drepturi când se înalță Iisus…

 

Dorința că Înălțarea e speranță și gând

O vom face frumoasã ca vremea ce s-a dus

Să vină și azi, din nou, cu Păstorul cel bland

Din Cerul înalt unde se află Iisus.

––––––––––

Al.Florin Țene

Mircea Dorin ISTRATE: Neamul nostru cel jertfelnic (stihuri)

DESCĂLECĂTORII

 

Îmi trec prin gânduri chipuri mereu de neoprit,

Cu voi, ce-n dedemulturi ați fost frânturi de timp,

Și pus-ați brațul, mintea vă fie temelie

La țări ce-n lunga vreme trăi-vor în vecie.

 

Că voi, descălecații, mlădițe pe un ram,

Ați fost atunci, în vreme, nou început de neam,

Și-al vostru de legendă, nemuritorul nume,

Făcutu-s-a în timpuri, un glorios renume.

 

Vă veșniciți de-acuma în sfinte mănăstiri,

Și-n lăudat vă facem de-apururi pomeniri,

Așa că azi ne sunteți, icoane-nlăurate

Pe-altarul țării noastre, de-apururi lăudate.

 

În urma voastră încă, mi se smeresc în fală

Ai noștri domni de suflet, întăritori de țară,

Ce ne-au lăsat ca zestre virtutea și curajul,

Ca nimeni de rușine nu bată-ne obrazul.

 

Ei,  file lungi de cronici ne-au scris în cartea țării,

Și din a lor viață făcutu-ne-au istorii,

Să știm că omul vrednic rămâne peste vreme

Icoană nemurită și-a timpului însemne.

*

De va slăbit puterea și va murit speranța,

La ei vă ducă gândul, la ei vă tragă ața,

Și-aduceți-v-aminte că lor voi le urmați,

Și ca și ei voi încă, să-mi fiți neînfricați.

 

 

ÎNCURAJARE

 

Neamul nostru cel jertfelnic, spre-al măririi veșnicie

Fostu-mi-a mereu datornic vamă deie-mi vitejiei,

Doar așa, un loc sub soare s-a găsit și pentru el,

Să și-l facă prag de țară, bun să-i fie, sălășel.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Neamul nostru cel jertfelnic (stihuri)”

Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului

        Volumul, “După ce-am mușcat din măr “ de Lucia Bibarț, apărut la Editura Napoca-Srar, Cluj-Napoca, 2020, iluminează prin înăuntru mitologia cu fascicolul de lucire al  trăirilor sale, aducând într-un paralelism fericit simbolistica trecutului cu destinul autoarei, înflorind prezentul prin poezie.

         Poeta abordează mitul Mărului lui Adam, într-o filozofie proprie, dar inspirată în umbra autorităţii şi prestigiului Bibliei.

Legenda nodului din gâtul bărbătesc e interesantă, între altele, pentru că atribuie mărului valoarea de simbol al ispitirii şi căderii omului în păcat. Ne putem, deci, întreba de ce tocmai mărul este considerat a fi fructul oprit, în condiţiile în care textul biblic nu specifică ce fel de fruct mănâncă Eva şi Adam, în grădina Edenului, la îndemnul viclean al şarpelui.

Dacă cercetăm Facerea, în special cap. 3, aflăm doar că primii oameni sunt izgoniţi de Dumnezeu din grădina sacră după ce încalcă porunca de a nu mânca din rodul unui pom aflat în mijlocul raiului.

Mai iscoditori decât Adam şi Eva, filologii s-au tot întrebat despre ce poame va fi fost vorba, iar botaniştii le-au ţinut hangul. Ceea ce ştim e că ebraicul tappûaḥ, însemnând când „pom” – Geneza 3: 6, când „măr (fruct)” – Proverbe 25:11, când „măr (copac)” – Ioil 1:12, a fost redat în Septuaginta prin grecescul mēlon, iar în Vulgata, prin latinescul malum. Identificarea realiilor denumite prin respectivele cuvinte, însă a iscat controverse cu privire la fructul păcatului originar. Fu caisă, portocală, măr, lămâie sau gutuie? Fost-au ochi care să vadă, n-a fost minte să priceapă!

În literatura lumii creştine, mărul devine emblema pomului cunoaşterii începând cu secolul al IV-lea. Filologii trag spuza pe turta lor şi speculează că asocierea mărului cu dorinţa adamică de a afla deosebirile dintre bine şi rău se va fi produs pe fondul discretului joc lingvistic instaurat între lat. mālum, cu valorile de sens: 1. „pom”, 2. „fruct” şi 3. „măr”, şi lat. malum, însemnând 1. „nenorocire”, 2. „suferinţă”, 3. „răutate”. Acest joc, întreţinut de omonimia generată prin calchierea gr. mēlon, a favorizat impunerea mărului ca simbol al fructului vestitor de moarte. De altfel, în tipicul medieval al picturii creştine occidentale, mărul e un laitmotiv al păcatului originar, după cum putem înţelege contemplând capodopera artistului flamand Hugo van der Goes, Căderea lui Adam (aprox. 1479). Începând cu secolul al XVI-lea, mari pictori renascentişti precum Albrecht Dürer sau Lucas Cranach consolidează un canon estetic în care mărul simbolizează malefica ispită şi tentaţia senzuală, noua conotaţie fiind pusă de istoricii artei pe seama familiarizării artiştilor din Renaştere cu mitologia clasică sau, ca să scurtăm vorba, cu mitica grădină a Hesperidelor în care s-ar fi aflat mere de aur dătătoare de viaţă veşnică. Unul dintre acele mere e vestitul măr al discordiei care a aprins, zice-se, războiul troian.

În acest context, Lucia Bibarț aduce în prezent simbolistica biblică, din Grădina Edenului în trăirile sale, în dorințele sufletești, dar și în cele carnale. Mă deștept/ felinesc-femeiește/în îmbrățișarea ta/carnal – sufletească,/atât de  flămândă,/încât  mă asimilează/ coastei tale./Până acum lipsă (Coasta ta). Ultimul vers subliniind un adevăr pe care îl simte poeta, practic este o chemare către Adamul său. Probabil și o speranță.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului”

Ileana VLĂDUȘEL: Eu cânt

Eu cânt

 

Eu cânt, dar Domnul pune notele în mine

Și vocea mea tot de la Domnul vine!

Eu sunt doar mesagerul cel umil,

Al Celui ce m-a miluit cu har divin.

 

Eu cânt, dar cântecul, nu-i despre mine,

E despre frumusețea vieții, despre lume,

Despre credință și despre minuni

Și despre cât de mult ne irosim!

 

Și cântecul e despre Dumnezeu,

Cel ce s-a aplecat pe visul meu

Și la-mplinit, cu harul Lui, să-mi fie,

Pe notele din viață, poezie!

 

Eu cânt, dar cântecul nu-i de la mine,

Nu eu l-am pus pe note și pe strune.

Și în cuvinte nu eu am pus înțeles, nici har,

Aceste sunete care se-aud, sunt dar!

 

Sunt toate de la Dumnezeu, doar El,

A pus la mine-n suflet harul Său.

Într-un cuvânt, de-ți place cântul meu,

Să știi că nu eu cânt, ci Dumnezeu!

 

eu? Sunt doar arcușul mânuit,

De mâna celui care m-a rodit!

Sunt doar penelul care scoate rânduri,

Din mâna care mânuiește gânduri!

 

Eu cânt, dar cântecul nu-i despre mine,

Nu e al meu, eu sunt doar mânăstire,

În care Domnu-ades își odihnește,

Trudite mâini ce visul ni-l rodește!

 

La fel și tu, măiestru menestrel

Ce notele ți le înalți spre cer,

Nu te mândri, nu vocea ta grăiește,

E Dumnezeu ce atât de mult iubește!

24.05.2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Dumitru Puiu POPESCU: Destine și experiențe (canadiene)

Canada este considerată, în ultimul secol, de oameni din toate colturile lumii, ca un tărâm privilegiat, unde mulți își pun speranța și doresc să emigreze cu familiile lor.

Deși Canada este esențial o tară nordică, totuși țara aceasta a atras de multă vreme imigranți din toate colțurile lumii, care vin aici datorită nu numai evidentei prosperității economice, dar mai ales datorită climatului social, a mediului uman mult mai favorabil decât în multe alte locuri din lume cu o climă mai blândă.

Istoria și tradiția acestei țări este mai de grabă o sinteză a istoriilor individuale, o istorie a oamenilor, cum o numesc istoricii contemporani. Iar documentele cele mai prețioase par a fi scrisorile trimise de-a lungul generațiilor de imigranți sau jurnalele lor personale.

Este, pe de altă parte, nu atât o istorie a faptelor monumentale și figurilor eroice (ca în istoriile europene, spre exemplu), cât una a rezistentei și a adaptării individuale si comunitare, a conflictelor (minore?) sau a îmbinărilor dintre tradiție și inovație, dintre „civilizații”, dintre așteptări și realitate.

Și astfel se scrie și acum istoria acestei țări sau, altfel spus, o scriem fiecare dintre cei ce încearcă să își facă o patrie (adoptivă) în aceste locuri.

Și experiențele, destinele sunt desigur diferite, dar parcă se pot reuni toate, în a mulțumi acestei țări care ne-a primit cu brațele deschise, care ne-a oferit o șansă pe care am apucat- o sau nu.

Procesul imigrației, cu toate aspectele sale, implică, fără îndoială, un soc cultural pe care fiecare dintre noi l-am resimțit sau încă îl mai resimțim, într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de personalitatea fiecăruia, de așteptările pe care le-am avut când ne-am asumat responsabilitatea de a ne lua viata dela capăt într-un alt loc decât acela unde ne-am născut si asa mai de-parte.

Canada este, prin definiție, o tară multiculturală, o țară mare în care își dau mâna, în mod pașnic, Estul și Vestul, Nordul și Sudul, cultura Orientului și cea a Occidentului, într-o coabitare fericită și încurajată de legi care dau dreptul nou-venitilor să îsi cultive limba, credința, tradițiile, obiceiurile.

Acest amestec de influente de pretutindeni oferă tării, sau cel puțin orașelor unde imigrația este mai puternică, un caracter exotic și inedit.

De cealaltă parte imigranții vin cu specificul, limba, cultura, dar mai ales cu speranțele, așteptările și – nu în ultimul rând – cu prejudecățile lor .

Mergând, de exemplu, pe străzile orașului Toronto, trecătorul va vedea o îmbinare amețitoare de restaurante grecești, indiene, sud-americane etc., va vedea sariuri lângă mătăsuri chinezesti, va auzi nenumărate limbi sau dialecte din lumea întreagă.

Fragmentarea vieții religioase nu este o invenție a noului continent, chiar dacă acesta, mai puțin conservator, a favorizat dezvoltarea liberă a oricărei „erezii”.

Continue reading „Dumitru Puiu POPESCU: Destine și experiențe (canadiene)”

Denisa POPESCU: Vavila Popovici, despre despărțire și despre depărtare

Scriitoarea VAVILA POPOVICI, ani buni o prezență aristocrată în saloanele culturale argeșene, ne scrie, astăzi, din America. Au trecut, de când a plecat, 12 ani. Timp suficient să afli, dacă vrei, cine ești. Timp să mori. Timp să începi să iubești. Sufletul Vavilei Popovici este un măr, pe care ea însăși l-a împărțit pe jumătate. Fiecare jumătate stă, cuminte, pe farfurioara ei, știind că-i numai o jumătate, dar sperând nebunește că, printr-un miracol, printr-o uluitoare răsturnare de forțe și continente, o pereche de mâini drăgăstoase va lipi jumătățile ca și cum America ar fi România, iar România ar deveni America. Vavila Popovici a văzut lumina zilei pe 24 ianuarie 1935, în Bucovina de Nord, la Sulița, județul Hotin, astăzi pe teritoriul Ucrainei. A absolvit Institutul Politehnic. Ultimul loc de muncă a fost la Combinatul Petrochimic din Pitești, unde a coordonat, în calitate de inginer principal, Serviciul Tehnic-Export. Era o ingineră care urmase, în anii de liceu, cursuri de balet și cursuri de pian, la Conservatorul Maghiar din Târgu-Mureș. A publicat, până în prezent, peste 40 de volume – poezie, eseu, proză, note de jurnal, articole de călătorie. Este, de asemenea, colaboratoare de cursă lungă a unor reviste culturale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Spania, Belgia, Canada, Irlanda, Anglia, Danemarca, Israel, Republica Moldova și, evident, din România.

Denisa POPESCU: Cum revedeți astăzi, stimată doamnă, anul/contextul în care ați plecat din țară? Cum pulsează el acum, în amintirea dvs.? A fost și va rămâne un PRAG, un HOTAR, dar hotarele nu sunt neapărat păzite de duhuri rele. Nu-i așa?

Vavila POPOVICI: Am plecat din țară în anul 2008, la invitația copiilor mei, stabiliți în Statele Unite. Ei au știut, au simțit că aceasta era dorința mea. Ce m-a determinat să plec? Cu ochii închiși vă pot răspunde: dragostea pentru copii. Rămăsesem singură. În câțiva ani, mi-am pierdut pe rând soțul, părinții. Toți au pășit peste pragul vieții de aici, spre o altă viață, avându-mă lângă ei, lângă  sufletele și trupurile lor, în acele momente. Și pentru mine a fost cutremurător. La plecarea ultimului – soțul –  am strigat în final: Cui mă lași? Nu din egoism, ci din disperarea de a rămâne singură. Am descris aceste clipe de despărțire într-una din cărțile mele.

Apoi, când mi-am văzut copiii plecați, îmi imaginam că ne vom revedea mai des, că ei vor veni la mine și eu voi pleca la ei. Am văzut că acest lucru nu era ușor, iar faptul de a rămâne singură, fără dragostea și chiar ajutorul lor, va fi greu de suportat pentru mine. Mă credeam încă tânără, plină de putere și speranță, credeam că le voi putea și eu fi într-un fel de folos, că ne vom împărtăși gândurile, că vom fi toți aproape unii de alții.

M-am înșelat! N-am cunoscut adevărata viață de aici.

Inima însă simțea ea ceva: când am ridicat pașaportul, mi-au dat lacrimile. Ofițerul de la ghișeu m-a întrebat de ce plâng și i-am răspuns: ”Nu pot să vă explic!” Chiar nu puteam judeca în acel moment. Inima, însă, simțea că îmi va fi greu un timp și că îmi va fi dor de țara mea.

Revin la hotărârea de a pleca din țară și de a fi alături de copii. Știți, sufletul fiecărui om are partea sa rațională și partea afectivă. Este un cântar care se modifică de-a lungul vieții: când balanța înclină mai mult într-o parte, când se schimbă și se înclină mai mult în a doua parte. Și așa oscilăm între rațiune și afectivitate, iar deciziile noastre de abia către sfârșitul vieții le catalogăm, atunci când facem bilanțul activității noastre, rezultat din deciziile luate cândva.

Căsnicia pe care am avut-o a fost fericită prin înțelegerea dintre mine și partenerul meu de viață. Amândoi aveam partea noastră de rațiune, dar și de afectivitate, doar că la mine, cred că balanța înclina mai mult spre afectivitate. Așa că, atunci când îmi dădea ultimele sfaturi, pe patul de moarte, spunându-mi să-mi refac viața, că mai sunt încă tânără, cu lacrimi în ochi, simțind că nu voi putea face acest lucru, i-am spus că locul meu va fi lângă copii. Și el a conchis: „Copiii cu viața lor și tu cu viața ta”. Mi s-a părut o gândire greșită, dar, am tăcut.

M-am gândit apoi la destinul familiei noastre de bucovineni, mereu despărțiți copiii de părinți, plecați prin alte locuri, după găsirea unui suport material necesar supraviețuirii, fiindcă așa a fost soarta unei părți a țării mele, să fie înstrăinată, și ceva mă împingea spre plecarea din locul în care mă adaptasem și pe care-l iubisem, orașul Pitești, cu locurile frumoase din jurul lui, cu mulți prieteni la care am ținut și pe care nu-i pot uita. Renunțasem și la casa zidită cu mâinile mele, aș spune, într-unul din acele locuri minunate, Brăduleț, după momentul pierderii partenerului de viață și acela al gândurilor de plecare ale copiilor.

Nu cred în superstiții, deși bunica multe mă învățase, dar vă mărturisesc că într-una din nopțile acelei veri a anului 2008, când, cu ferestrele deschise, scoteam de sub canapea amintirile – fotografii, jurnale din tinerețe –  un greier mi-a cântat toată noaptea la fereastră. L-am căutat, dar nu l-am găsit. Devenise enervant pentru mine, fiindcă nu pleca, nu înceta să cânte. Întâmplări curioase? Nu știu! Oricum nu sunt fabulații, ci realități trăite, cărora nu le acorzi importanță atunci când se petrec…

Denisa POPESCU: Cum au fost primii ani, prima perioadă – stabiliți dvs. care este cuprinderea ei – în America? Exact unde anume în America? Ce sentimente v-au încercat,  care sunt sentimentele care v-au copleșit,  care sunt cele pe care nu le-ați îmblânzit nici până astăzi?

Vavila POPOVICI: Așa am ajuns în America, în statul Carolina de Nord. Din avion, vedeam pentru a treia oară pădurile minunate ale Carolinei. Știam, deci, unde voi ateriza. În primele momente, am refulat sentimentele de fericire care stăteau să explodeze. Eram cu câțiva copii lângă mine și speram, cu timpul, să vină toți în același loc. Nu cunoșteam cu adevărat viața de aici, nu știam cât de greu este să-ți găsești un loc de muncă unde dorești. Locul te alege și te cheamă de unde ești, dacă accepți să îi urmezi chemarea. Dar, în mare, a fost și este bine, suntem răspândiți în trei state diferite, ne vedem rar, dar ne vedem. Statele fiind  multe, distanțele sunt mari și sunt parcurse cu avionul de fiecare dată.

Îmi place întrebarea dvs, cu privire la „îmblânzirea” sentimentelor. Vă răspund cu un poem scris  aici, în America, intitulat „Spaimele mele”:

Străine, dacă ar pleca toate spaimele/ din sălbatecul meu suflet, aș fi mai albă, mai ușoară… / ”Îmblânzește-mă”, străine,/ fii precum „vulpea” pentru „Micul Prinț”!/ Dacă tu mă vei „îmblânzi”,/ spaimele mă vor părăsi,/ sufletu-mi alb va fi,/ ușor ca fulgul de nea./ Poate nu ştiu destule: învaţă-mă!/ Luminează-mă!/ Dacă eşti mai deştept decât mine, deşteaptă-mă!/ Îmblânzește-mă, străine, și vei vedea/ că viața mea se va schimba!

Denisa POPESCU: Ce fel de relație aveți cu comunitatea de români? Cum este această comunitate, privită de aproape, din interior?

Vavila POPOVICI: În general, bisericile îi adună pe români și păstrează tradițiile românești. Am frecventat un timp una dintre aceste biserici și am simțit căldura oamenilor, nu mai vorbesc de preot, care are o dăruire specială pentru această activitate de „medic al sufletelor”. Fiind la distanță, adică în alt oraș, Durham, nu m-am mai putut duce. Anii mi-au mai răpit din sănătate. Am ținut o conferință în acea biserică, cu subiect cultural – „Despre Eminescu” – și aș mai fi ținut și altele, dar sănătatea nu îmi mai permite.

Am câteva prietene, aici și în Canada, foste colege de facultate și de activitate profesională, unele mai tinere ca mine, cu vârste trecute de șaptezeci de ani și care, având doctorate, predau la diferite facultăți. Ne scriem și ne împărtășim impresii, regretăm că nu suntem mai tinere, să ne și vizităm. Cu românii din Canada am și legături culturale, ei fiind grupați în jurul a două reviste importante, una în Toronto și alta în Montreal.

Denisa POPESCU: Ați continuat să scrieți, ba chiar ați transformat scrisul într-o existență paralelă, în dublul dvs. de lumină. Cum scrieți peste ocean, care vă sunt sursele de inspirație? La cine vă gândiți când scrieți – la cititorii din România, cărora le trimiteți periodic noile cărți, la cititorii români din America? Continue reading „Denisa POPESCU: Vavila Popovici, despre despărțire și despre depărtare”

Al. Florin ŢENE: Honoré de Balzac – 221 ani de la naștere

                Honoré de Balzac

 

Honoré de Balzac  s-a născut la 20 mai 1799, a fost romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez. El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și al romanului fantastic. Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”, a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”.

Datorită observației sale amănunțite despre detalii și reprezentării nefiltrate a societății, Balzac este considerat unul dintre fondatorii realismului în literatura europeană . [6] Este renumit pentru personajele sale multiple; chiar și personajele sale mai mici sunt complexe, ambigue moral și pe deplin umane. Obiectele neînsuflețite sunt de asemenea caracterizate de personaj; orașul Paris , fundal pentru o mare parte din scrierea sa, preia multe calități umane. Scrisul său a influențat mulți scriitori celebri, inclusiv romancierii Émile Zola , Charles Dickens , Gustave Flaubert și Henry James , cineastul François Truffaut , precum și filozofi importanți precum Friedrich Engels și Karl Marx . Multe dintre lucrările lui Balzac au fost făcute în filme și continuă să inspire alți scriitori.

Cititor entuziast și gânditor independent de când era copil, Balzac a avut probleme să se adapteze stilului de predare al școlii sale de liceu . Natura sa voită a provocat probleme de-a lungul vieții sale și i-a frustrat ambițiile de a reuși în lumea afacerilor. Când a terminat școala, Balzac a fost ucenic într-un cabinet de avocatură , dar a întors spatele studiului dreptului după ce a obosit inumanitatea și rutina banală. Înainte și în timpul carierei sale de scriitor, a încercat să fie editor, tipograf, om de afaceri, critic și politician; a eșuat în toate aceste eforturi. La Comédie Humaine reflectă dificultățile sale din viața reală și include scene din propria sa experiență.

Balzac a suferit probleme de sănătate de-a lungul vieții, probabil datorită programului său de scriere intens. Relația cu familia sa a fost adesea încordată de drama financiară și personală și a pierdut mai mult de un prieten din cauza recenziilor critice. În 1850, Balzac s-a căsătorit cu Ewelina Hańska , o aristocrat poloneză și cu dragostea lui de multă vreme; a murit la Paris cinci luni mai târziu.

Honoré de Balzac s-a născut într-o familie care prin industria și eforturile sale a aspirat să obțină respectabilitate.  Tatăl său, născut Bernard-François Balssa,  era unul dintre cei unsprezece copii dintr-o familie de artizani din Tarn , o regiune din sudul Franței. În 1760 a plecat spre Paris cu o monedă Louis în buzunar, intenționând să-și îmbunătățească poziția socială ; până în 1776 devenise secretar al Consiliului Regelui și francmason (și-a schimbat și numele în cel mai nobil sunet „Balzac”, fiul său adăugând ulterior – fără recunoaștere oficială – particula nobiliară : „ de ”).  După Regatul Terorii (1793–94), François Balzac a fost trimis la Tours pentru a coordona proviziile pentru armată .

Mama lui Balzac, născută Anne-Charlotte-Laure Sallambier, provenea dintr-o familie de negustori din Paris. Bogăția familiei sale a fost un factor considerabil în meci: ea avea optsprezece ani la momentul nunții și François Balzac, cincizeci.  După cum a explicat autorul și criticul literar Sir Victor Pritchett , „Cu siguranță a fost foarte conștient de faptul că i-a fost dată unui bătrân soț ca recompensă pentru serviciile sale profesionale unui prieten al familiei sale și că capitalul era de partea ei. . Nu era îndrăgostită de soțul ei „.

Honoré (numit după Saint-Honoré de Amiens , care este pomenit la 16 mai, cu patru zile înainte de ziua de naștere a lui Balzac) a fost de fapt al doilea copil născut în Balzac; cu exact un an înainte, Louis-Daniel se născuse, dar a trăit doar o lună. Surorile lui Honoré Laure și Laurence s-au născut în 1800 și 1802, iar fratele său mai mic Henry-François în 1807.

Ca un sugar Balzac a fost trimis la o asistentă umedă ; în anul următor i s-a alăturat sora sa Laure și au petrecut patru ani departe de casă.  (Deși influenta carte a lui Jean-Jacques Rousseau a filosofului Genevan, Émile a convins multe mame ale vremii să-și alăpteze copiii, trimiterea bebelușilor la asistente umede era încă comună în clasele de mijloc și superioare.) Când copiii Balzac s-au întors acasă, au fost ținuți la o distanță înghețată de părinții lor, ceea ce a afectat autorul să fie semnificativ. Romanul său din 1835, Le Lys dans la vallée, prezintă o guvernantă crudă pe nume Miss Caroline, modelată după propria sa îngrijitoare.

La zece ani, Balzac a fost trimis la școala de gramatică oratoriană din Vendôme , unde a studiat timp de șapte ani. Tatăl său, care a căutat să insufle aceeași etică de lucru greu care i-a câștigat stima societății, a acordat intenționat puțini bani cheltuitori băiatului. Acest lucru l-a făcut obiectul ridicolului printre colegii săi mult mai bogați.

Balzac a avut dificultăți în a se adapta stilului de învățare la școală. Drept urmare, el a fost trimis frecvent la „alcove”, o celulă de pedeapsă rezervată studenților neascultători.  (Consilierul de la școală, când a fost întrebat mai târziu dacă și-a amintit de Honoré, a răspuns: „Țineți minte M. Balzac? Ar trebui să cred că o fac! Am avut onoarea să-l escortez în temniță de mai mult de o sută de ori!”)  Totuși, singurul său timp i-a oferit băiatului o mare libertate de a citi fiecare carte care i-a venit în cale.

Balzac a lucrat aceste scene din copilărie – în timp ce făcea multe aspecte din viața sa și din viața celor din jurul său – în La Comédie humaine . Timpul său la Vendôme este reflectat în Louis Lambert , romanul său din 1832 despre un băiat tânăr care studiază la o școală de gramatică oratoriană la Vendôme. Naratorul spune: „A devorat cărți de orice fel, hrănind fără discriminare lucrări religioase, istorie și literatură, filozofie și fizică. Mi-a spus că a găsit încântare de nedescris în citirea dicționarelor din lipsa altor cărți.”

Balzac s-a îmbolnăvit adesea, determinând în sfârșit directorul să-și contacteze familia cu veștile despre „un fel de comă”.  Când s-a întors acasă, bunica a spus: „ Voilà donc comme le collège nous renvoie les jolis que nous lui envoyons! ” („Uite cum academia le întoarce pe cele frumoase pe care le trimitem!”)  Balzac însuși i-a fost atribuit starea lui de „congestie intelectuală”, dar limitarea sa extinsă în „alcove” a fost cu siguranță un factor. (Între timp, tatăl său scria un tratat cu privire la „mijloacele de prevenire a furturilor și crimelor și restabilirea bărbaților care îi comit un rol util în societate”, în care a adus disprețul închisorii ca formă de prevenire a criminalității. )

În 1814, familia Balzac s-a mutat la Paris, iar Honoré a fost trimisă la tutori și școli private pentru următorii doi ani și jumătate. Aceasta a fost o perioadă nefericită în viața sa, timp în care a încercat să se sinucidă pe un pod peste râul Loira .

În 1816, Balzac a intrat în Sorbona , unde a studiat sub trei profesori celebri: François Guizot , care ulterior va deveni prim-ministru , a fost profesor de istorie modernă; Abel-François Villemain , sosire recentă de la Collège Charlemagne , a ținut prelegeri despre literatura franceză și clasică; și, cel mai influent dintre toate, cursurile lui Victor Cousin despre filozofie i-au încurajat pe studenții săi să gândească independent.

După terminarea studiilor sale, Balzac a fost convins de tatăl său să-l urmeze în Lege; timp de trei ani s-a antrenat și a lucrat la biroul lui Victor Passez, un prieten de familie. În această perioadă, Balzac a început să înțeleagă înfăptuirile naturii umane. În romanul său, din 1840, Le Notaire , el a scris că un tânăr din profesia de avocatură vede „roțile uleioase ale fiecărei averi, rătăcirea hidoasă a moștenitorilor asupra cadavrelor încă reci, inima umană apucând Codul Penal”.

În 1819, Passez s-a oferit să-l facă pe Balzac urmașul său, dar ucenicul său a avut destul de mult Legea. El a disperat să fie „un funcționar, o mașină, un hack de școală de echitație, să mănânce și să bea și să doarmă la ore fixe. Ar trebui să fiu ca toți ceilalți. Și așa se numește viață, viața aceea la piatra de grind, făcând același lucru iar și iar …. Îmi este foame și nu se oferă nimic care să-mi potolească pofta de mâncare „.  Și-a anunțat intenția de a deveni scriitor.

Pierderea acestei oportunități a provocat grave discordii în gospodăria Balzac, deși Honoré nu a fost respinsă în totalitate. În schimb, în ​​aprilie 1819 i s-a permis să locuiască în capitala franceză – așa cum o descrie criticul englez George Saintsbury – „într-o haină mobilată în mod cel mai spartan, cu indemnizație de înfometare și o bătrână care să aibă grijă de el”, în timp ce restul familiei s-au mutat într-o casă de douăzeci de mile [32 km] în afara Parisului.

Primele eforturi literarePrimele eforturi literare

Primul proiect al lui Balzac a fost un libret pentru o operă comică numită Le Corsaire , bazată pe The Corsair de Lord Byron . Dându-și seama că ar avea probleme să găsească un compozitor, totuși, el a apelat la alte urmăriri.

În 1820, Balzac a încheiat tragedia cu cinci acte Cromwell . Deși palide în comparație cu lucrările sale ulterioare, unii critici consideră că este un text de bună calitate.  Când a terminat, Balzac a mers la Villeparisis și a citit întreaga lucrare familiei sale; erau neimpresi.  A urmat acest efort începând (dar nu terminând niciodată) trei romane: Sténie , Falthurne și Corsino .

În 1821, Balzac l-a cunoscut pe întreprinzătorul Auguste Le Poitevin , care l-a convins pe autor să scrie nuvele, pe care Le Poitevin le va vinde apoi editorilor. Balzac a apelat rapid la lucrări mai lungi și până în 1826 scrisese nouă romane, toate publicate sub pseudonime și adesea produse în colaborare cu alți scriitori.  De exemplu, romanul scandalos Vicaire des Ardennes (1822) – dat în evidență pentru relațiile sale aproape incestuoase și, mai neobișnuit, ale unui preot căsătorit – atribuit unui „Horace de Saint-Aubin”.  Aceste cărți erau romane potboiler , concepute pentru a vinde rapid și pentru a titila publicul. În opinia lui Saintsbury, „sunt curioși, interesant, aproape enervant de răi”.  Saintsbury indică faptul că Robert Louis Stevenson a încercat să-l descurajeze de la citirea acestor lucrări timpurii ale lui Balzac.  Criticul american Samuel Rogers, însă, observă că „fără pregătirea pe care i-au oferit-o Balzac, în timp ce-și croia drum spre concepția sa matură a romanului și fără obiceiul pe care l-a format ca tânăr de a scrie sub presiune, se poate cu greu își imaginează producția sa La Comédie Humaine „.  Biograful Graham Robb sugerează că, pe măsură ce a descoperit romanul, Balzac s-a descoperit.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Honoré de Balzac – 221 ani de la naștere”

Alexandrina TULICS: Tu poți !

Tu poți să faci din orice om o stea,
Din iarnă, primăvară,
Din văi adânci, creste de munți,
Pe care cântă și aleargă căprioare.
Tu poți să faci din piatră, pâine
Din sare, miere poți să faci,
Să dai bucata Ta de pâine
Săracilor și să-i îmbraci.
Tu faci să cânte turturica,
Și cucii-n primăvară,
Să înverzești semințele,
Să le transformi în poama rară.
Tu poți s-aduci pe cel flămând,
La masa cea îmbogățită,
Bogatul hrăpăreț îl faci sărac,
cu hainele cârpite.
Tu poți-nflorii zorii de zi,
Din noapte,curgă miere
Și zahărul poți să-l transformi
În fiere.
Tu poți să pui dorința-n om
Să fie veșnic lângă Tine,
Să-Ți cânte-n rugi, s-aducă -n ascultări
Pe alții ce vor fi pe veci cu Tine.
Tu înflorești din lacrimi dor,
Cu gust de veșnicie
Te-mparți ca pâine tuturor
Până în nemurire.

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

26 mai 2020

Maria HOTEA: Pe-un fir de gând în vis (poezii)

 

În zorii dimineții

pe-un fir de gând în vis,

Aud chemarea ta

din dorul meu nestins

Pe valurile vieții

ai apărut când nu sperăm

Și-n suflet trist la iubire

adesea mai visam.

Ai răsărit precum o floare

în dulce primăvară

Trezind în trupul meu

fiori ce încă mă înfioară

Din timpuri pierdute în uitate

a renăscut iubirea,

Chiar dacă e târziu,

eu îți revăd și-acum privirea

Tristețea iarăși îmi inundă

întreaga mea ființă,

Deschide răni adânci

și-o umbră de căință

Doar în visele din noapte

cu tine pot să fiu,

Iubirea pentru tine

răscolește-n sufletul pustiu.

Mă pierd în amintiri

precum petale-n adieri,

Povestea de iubire

revine din calde primăveri

Din clipele trăite

rămâne o umbră ce dispare,

Când lacrimi se preling

și dorul iar mă doare!

 

 

În suflete purtăm iubirea

 

Am înțeles că orice clipă -n viață-i trecătoare,

Eu o trăiesc chiar dacă sufletul îmi plânge

Știu însă că după ploaie un curcubeu apare,

Iar inima din piept iubirea doar o strânge.

 

În clipa următoare nu știu ce-o să se petreacă,

Dar am speranța-n suflet și mă încred în mine

Că tot ce este scris în viață toate or să treacă,

Iar inima dacă n-o mângâi,pierd starea de bine.

 

Dacă nu ști pe cel de lângă tine să-l respecți,

Gândind numai la ziua ce-o să vină temătoare

Alergi pe drumuri fără rost însă nimic nu înveți

Și-ntr-un târziu percepi că ești în viață călătoare.

 

Destinul ți se pare în toate numai o povară,

Ce îți stârnește în suflet trist adeseori furtună

Și uiți că-n timp o rază de speranță o să apară,

Iar tot ce-a fost va trece și va fi iar vreme bună.

 

Prea des uităm de frumusețea ce ne înconjoară,

Doar adunăm în suflet și în gând numai tristețea

Iar sufletele așteaptă o mângâiere când le doare,

Ne-amintim târziu că-n timp ne pierdem tinerețea.

 

Dar ani care i-am pierdut nicicând ei nu se întorc,

În suflete purtăm iubirea ca pe-un diamant neșlefuit

Răzbat din ea doar raze de lumină ca și-un arc,

Ce ne înalta și-ntr-un târziu ne pierdem în zenit!

 

 

Ești liliacu-n floare

 

În viață mea și-n visul meu ești liliacu-n floare

Mă faci să simt parfumul tău în dulce îmbrățișare,

Tu liniște îmi dai în clipe când galeș îmi zâmbești

Pulsează sângele prin vene căci simt că mă iubești.

 

Continue reading „Maria HOTEA: Pe-un fir de gând în vis (poezii)”

Dorel SCHOR: Capete pătrate

*   De necrezut, un politician a preferat să tacă…

*   Nu toți care îți vin în ajutor au de gând să te salveze.

*   Există surprize plăcute, surprize neplăcute și surprize indiferente.

*   Nu cred în zvonuri până ce nu sunt dezmințite.

*   Ce costă mai mult, prostia sau incompetența?

*   Dacă legea nu le-ar pedepsi, nici nu aș fi știut că există astfel de infracțiuni.

*   Avem o problemă astringentă (citat).

*  Din zece candidați înscriși la un concurs câștigă uneori al unsprezecelea.

*   Dacă nu ar fi o minune, am putea afirma că e un miracol.

*   Să nu uităm memoria trecutului…

*   Nu există capete pătrate… Poate cubice.

*   Respectul e ceva care se împarte fără să rămână mai puțin.

*   Există invidios la modul inofensiv?

*   Dacă nu ai un motiv bun, inventează un pretext…

*   Mașina a stat toată noaptea în soare, e normal să fie caldă…

*   Când vorbești de alții, te descri pe tine. Vorbește-i pe toți numai de bine!

*   Noaptea pisicile sunt negre. La francezi sunt doar gri…

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel